Strategiile şi metodele de analiză privind artele sunt, pe cât de numeroase, pe atât de variate. Cum de multe ori nu există un singur adevăr constituit în răspuns pentru toate interogațiile demne de a fi luate în considerare, ipoteza de lucru, adică stabilirea, respectiv delimitarea clară a coordonatelor de la care se porneşte, capătă un rol principal în demersul teoreticianului (de artă). Altfel spus, atunci când facem raționamente de ordin critic trebuie să avem în vedere elementele la care ne raportăm, fără a amesteca lucruri de natură diferită. De multe ori, omul se recomandă prin rezultatele sale. Acest fapt conduce spre ideea că artistul ar trebui evaluat după munca, eventual după opera sa. Câteodată însă, poziția socială, mediatizarea, apartenența, afilierea ori funcția sunt mai importante decât talentul şi virtuțile. Ceea ce intenționez să subliniez este că uneori imaginea, susținută prin mijloace proprii sau de alții, determină sau cel puțin influențează opinia generală despre artişti. Casele de licitație impun cote de vânzare, participarea la viața publică generează emoții (prestigiu sau antipatie), echivalente cu popularitatea şi apreciarea şi, în fine, textele critice deja existente, prin preluarea ideilor promovate, trasează tendințele pentru cele care urmează a fi redactate.
Aşadar, teoreticianul de artă poate porni de la literatura de specialitate dedicată unui subiect, de la lucrări, de la comenzi primite (şi onorate), de la biografie, factori sociali sau antropologici, ori, pur şi simplu, de la discuțiile cu artiştii şi persoanele-cheie din jurul lor, atunci când faptul este posibil. Analiza iconografică şi, acolo unde este cazul, iconologică nu dau niciodată greş. Celelalte abordări sunt, în mare parte, conjuncturale.
Mă voi referi în continuare la creația lui Viorel Mărginean, artist român deopotrivă cunoscut şi (deja) etichetat. În funcție de zona şi perioada din care „au venit” textele critice, acesta este privit fie ca un peisagist cu importante accente decorative, fie ca un maestru al compozițiilor. Personal, ceea ce mi-a atras atenția a fost apetența sa pentru repetiție şi ritm, în ordinea menționată. Mai precis, este vorba despre seriile de lucrări în care apar elemente de acelaşi fel sau din aceeaşi familie, în special reprezentări animaliere, dispuse matricial în câmpul pânzelor, uneori pe fonduri abstracte, alteori integrate în structuri ample. Nu mă refer, aşadar, la aspectele care țin de manieră, rețetă (bine stăpânită) sau de variațiuni pe diverse teme date, care pot fi găsite în spatele oricărei suite de lucrări. Avem de-a face, în cazul lui Viorel Mărginean, mai degrabă cu o abordare serialistă (pentru dezambiguizare, referitoare la curentul artistic omonim). Serialismul, ca stil inspirat din muzică şi transpus în artele vizuale, îşi are originile undeva la confluența Minimalismului cu Conceptualismul şi Pop Art-ul, nu departe de granițele cu Arta Concretă & Constructivismul, aflându-şi modele exemplare în Andy Warhol, Sol LeWitt sau Josef Albers. O legătură directă între pictorul român şi aria de creație menționată nu poate fi stabilită, acesta urmând latura de dezvoltare organică a imaginilor, nu cea iconică (geometrică, industrială ori conceptuală). Pe de altă parte, pentru că şi-a încheiat studiile de artă (la Institutul Grigorescu) în 1959, moment în care serialismul era în Vest şi mai ales peste Ocean în plină ascensiune, nu este exclus să fi luat cunoştință, cel puțin la nivel formal, despre noua direcție de atunci. În ciuda faptului că România era despărțită prin Cortina de Fier de lumea liberă, informațiile şi cataloagele de artă ajungeau totuşi prin oamenii de specialitate într-un timp rezonabil în țară, unde circulau în special în rândul studenților şi al profesorilor lor (adică al celor direct interesați de subiect). Extrapolând, am avut confirmări din partea unor foşti membri ai grupului timişorean Sigma că aveau informații, inclusiv vizuale, despre Gruppo T din Milano, cu care există similitudini insuficient analizate până în prezentul scrierii acestor rânduri.
Indiferent de natura opțiunii serialiste a lui Viorel Mărginean, preluare a ideii ori proces sintetic, acesta este aspectul care îl individualizează în context național, nu genul practicat (peisaj şi portret) sau sursele de inspirație (tradiționale). Până la un punct, fiecare artist îşi are temele, obsesiile şi formele sale, transpuse în stil personal, ceea ce nu înseamnă că se poate vorbi despre operarea propriu-zisă cu seriile, aşa cum nu are sens să luăm în calcul nici cazul celor care lucrează (cantitativ) în serie, sau care nu ies din aria de confort profesional, repetând pur şi simplu.
În cartea sa, „Serial Images: The Modert Art of Iteration”, Jennifer Dyer face o paralelă între Degas, Mondrian, Bacon, Schiele şi Warhol, în care stabileşte natura repetițiilor la fiecare dintre aceştia, în context serialist. Conform autoarei, idee la care de altfel subscriu, reiterarea nu trebuie înțeleasă ca demers transcendental, ci mai degrabă ca mijloc de explorare a unor orizonturi formale şi cromatice. Respectivii artişti rămân în zona lor de confort, adică aceea a activităților artistice de atelier, având fiecare o altă motivație pentru formularea interogațiilor, ceea ce au în comun fiind stabilirea unor constante (în imaginile similare) şi a unor variabile (rezultate prin derivarea acestora). Fiecăruia dintre ei îi este dedicat un capitol, de o analiză specială bucurându-se cine altcineva decât Andy Warhol. La el, repetițiile şi serialismul se justifică prin ele însele, fiind mijloace prin care ironizează Expresionismul Abstract, prin ancorarea în concret, realitate şi scocietate consumeristă. Trebuie să specific faptul că pasările şi fluturii lui Viorel Mărginean nu au vreo legătură directă cu Marilyn Monroe sau conserva de supă Campbell, aşa cum le-a reprezentat Andy Warhol.
Raportat la Constantin Noica (mă refer la „Şase maladii ale spiritului contemporan”), serialismul lui Mărginean s-ar înscrie, fără îndoială, în Acatholie, pentru că, în pânzele sale, generalul este complet substituit de individual. Cu alte cuvinte, fiecare pasăre pictată de el, pe limba sa piere, pentru a parafraza un cunoscut proverb, şi fiecare bătaie de aripă a fluturilor pe care i-a reprezentat, determină lumi paralele. Considerațiile anterioare îmi aparțin în totalitate. Am apelat la acest set de exemple pentru că artistul însuşi invocă fabula şi muzica drept surse de inspirație pentru el. Într-o discuție purtată cu acesta în 2010 şi concretizată într-un text critic pe care l-am publicat la scurtă vreme după, pictorul a invocat faptul că amprenta vieții sale, în special a copilăriei, a ținuturilor natale şi a naturii cunoscute prin experiență directă, este lizibilă în întreaga sa creație. Viziunea fantastică, fabula, ritmul anotimpurilor, zborul şi cotidianul privit ca manifestare a magiei ar fi alte câteva elemente definitorii ale muncii sale artistice.
Întorcându-mă la tipul de analiză propus de Jennifer Dyer, pe care îl aplic spațiului de creație autohton, în afară de seriile sau serialismul lui Viorel Mărginean, gândurile mi se îndreaptă spre Ion Pantilie, deopotrivă maestru al nuanțelor şi exponent al Op Art-ului, şi Cristian Dițoiu, un rafinat teoretician al geometrismului, algoritmelor şi integrărilor tonale. Despre munca celor doi se poate discuta în context pur serialist. La acest capitol poate fi adăugat şi regretatul Marin Gherasim, ale cărui abside (cea de aur, cea pierdută şi cea regăsită), dezvoltate pe parcursul a mai bine de patru decenii, sunt veritabile acorduri cromatice. La ceilalți artişti vizuali români, a căror activitate o cunosc, lucrul în serie coincide cu morfologia, temele, proiectele sau variațiunile pe diverse motive.
În încheiere, aş dori să amintesc faptul că Serialismul, ca gen, îşi are originile şi totodată ipostazele fundamentale de rostire în muzică, Arnold Schoenberg, Karlheinz Stockhausen, John Cage, Igor Stravinsky şi Arvo Pärt fiiind doar câțiva dintre corifeii mişcării. Marea întâlnire dintre gândirea lui Schoenberg şi cea a lui Kandinsky, faptul de a se fi influențat reciproc, a deschis însă o nouă paradigmă, valabilă de mai bine de un secol.