„Serbarea de la Putna – 1871”, afirmă scriitorul Adrian Alui Gheorghe, este „scânteia care a aprins torțele la Mare Unire de la 1 Decembrie 1918”. Această afirmație, rostită cu convingerea celui care a studiat nu numai documentele serbării, ci și parcursul ideilor în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, a devenit chiar titlu al prefeței care însoțește una dintre lucrările necesare, așteptate în spațiul cultural românesc: Serbarea de la Putna, 1871. Publicistică, documente, amintiri1. Eleganta lucrare include, redate cronologic, 154 de articole, începând cu apelul Comitetului provizoriu publicat în ziarul Traian la 3/15 ianuarie 1870 și încheind cu scrisoarea din 18/30 iulie 1874 a arhimandritului Arcadie Ciupercovici, egumenul Mănăstirii Putna, în care mulțumește în numele Consistoriului comitetului Societății „România Jună”, publicată în 25 august/ 6 septembrie 1874 în Albina. Acestor articole din presa vremii, în cei patru ani și jumătate de reacții anterioare sau ulterioare marii serbări pregătitoare a unirii, li se adaugă în paginile impresionantei lucrări 4 restituiri, din textele ierodiaconului Gherasim Putneanul, ale lui Samson Bodnărescu, Ioan Slavici și Theodor V. Ștefanelli. Lucrarea cuprinde în paginile sale mărturiile din presa vremii care, citite integral și într-o derulare cronologică, oferă un tablou aproape complet asupra evenimentului în sine, dar și asupra ecourilor, înțelesurilor asociate acestei întâmplări fericite a românilor de pretutindeni. Lecturile sporadice și trunchiate din presa vremii pot contura, după lungi perioade de cercetări, o perspectivă de ansamblu asupra întregului, dar seria de documente care, redând o realitate percepută, reprodusă aidoma dar din unghiuri diferite, oferă posibilitatea configurării unui întreg organic care nu necesită documentele care să certifice fiecare faptă în parte. Și această lucrare, chiar dacă una care întemeiază perspectiva întregului, are o referință primă anterioară, mai precis cartea Serbările naționale de la Putna a cercetătorului Anghel Popa, publicată în 2004 la Câmpulung Moldovenesc, dar acuratețea transcrierii, grija față detalii (în primul rând față de cele ale datării, dat fiind faptul că în documentele din teritoriile aflate sub stăpânire austro-ungară se trecuse la calendarul gregorian, în timp ce în Regatul României trecerea la stilul nou urma să se producă abia la 1 aprilie 1919).
Parcurgând documentele vremii, se poate constata convingerea, transmisă cu o anumită fermitate, că ideea s-a născut din voința comună a tinerimii academice. Odată intrată ideea serbării în conștiința colectivă, nimeni nu a căutat originile ei cu cincisprezece ani în urmă, în presa anului 1856, când preotul paroh din Șipote, Iraclie Golembiovschi (Porumbescu), secretarul comisiei de exhumare a familiei domnești a lui Ștefan cel Mare, a propus întâlnirea în numele eroului fondator la începutul verii anului următor. Iată, în oglindă, perspectiva semnatarilor primului Apel, Petru Pitei (Pitey), Gabriel Băleanu și Emil Cosabust: „Nu este deci dară aroganță ci din contra, o datorie sântă, ca să ia asupra-și efectuirea acestei idei tinerimea română academică. Ea reprezintă par excellentiam viitorul națiunii: «unde este inima tinerimii române, acolo sunt și ideile viitorului». O întrunire serbătorească a tinerimii române de pretutindeni nu este alta decât tipul ideii ce pătrunde cu atâta farmec și putere inima fiecărui român: gloria națională”(p.34) și cea a unuia dintre semnatarii Apelului, Gabriel Băleanu, candidat de profesor și membru al primului comitet provizoriu, care descria în nr.76 (anul V) din 30 august/ 11 septembrie 1870 al publicației Albina de la Pesta serbarea de la Putna din 1870 – despre care nu se vorbește, care a fost omisă a fi adusă în dezbaterea specialiștilor, fiind umbrită de complexitatea serbării din 1871 – considerând inima serbării „poporul” care nu a uitat însemnătatea locului și legătura cu eroii fondatori: „După căderea Bucovinei la Austria, fu Putna una din trei monastiri ale țărișoarei noastre care avură fericire de a nu fi secularizate. Însă, cu alte monuminte de glorie străbună (cetatea Sucevei, Moldovița etc., etc.), fu neglesă sistematic spre a se da, pe încet, uitării. Astfel, înainte de …48, numai poporul nu scăpa din vedere acest loc memorabil, venerând cu inima sfâșiată, dară cu speranța în viitor, memoria părintelui patriei și al poporului, al lui Ștefan cel Bun și Sfânt, după cum îl numește el și în ziua de astăzi”(p.78).
Privind de la distanță cele două opinii, ambele sunt corecte, dar reflectând diferit tectonica ideilor, una fiind capabilă să redea fluxul acestora la suprafața faptelor (Apelul serbării), cealaltă investigând la rădăcinile constructului imagologic.
Lucrarea Serbarea de la Putna 1871. Publicistică, documente, amintiri evidențiază și partea nevăzută a evenimentelor, serbarea pregătitoare din 1870, antrenamentul cu public pentru marea serbare și pentru congresul studenților români de pretutindeni. Prezidiul k.k. al Țării Bucovinei îl avea, în august 1870, trimis special pe secretarul districtual Botta, care a raportat că numărul participanților „a fost neobișnuit de mare”. De altfel, lucrarea evidențiază și prudența autorităților, iar aici merită remarcat rolul fundamental în desfășurarea evenimentelor pe care l-au avut, pe de o parte, egumenul mănăstirii, amintitul arhimandrit Arcadie Ciupercovici, pe de alta prefectul de Rădăuți, românul Orest Renei (sau Renney), care au garantat că evenimentele nu vor degenera. Autoritățile austrice de la Cernăuți, prin semnătura lui I. Wazl în numele președintelui Țării Bucovinei, cereau ca studenții să nu aibă niciun amestec în organizarea serbării, deoarece nu urmăresc cauze religioase. Egumenul a coordonat evenimentele de la Putna din 15/27 august 1870, dar tot el a fost omul care a gândit în amănunt lucrările de pregătire a serbării din 1871, cel care a săvârșit sfânta liturghie de hramul mănăstirii, Adormirea Maicii Domnului, și cel care a citit „cuvântul de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare”, găsit de Hurmuzachi (p.248). Slavici, rememorând evenimentele la trei decenii distanță, avea să noteze: „Părintele arhimandrit Arcadie Ciupercovici, egumenul mănăstirii Putna, era unul dintre cei mai călduroși sprijinitori ai noștri și astfel și povățuitorul nostru firesc în executarea lucrărilor de pregătire” (p.317), dar cel mai complex profil avea să fie făcut de Samson Bodnărescu (p.307). Cât despre prefectul de Rădăuți, același Slavici notează simplu și cuprinzător rolul asumat, de interfață între administrația austro-ungară și studenți: „D-l căpitan Renei fusese însărcinat să asiste el însuși ca comisar la serbare și s-a învoit să oprească pe jandarmi la Vicov, iar poliția să fie ținută de studenți pe timpul serbării. La Putna au venit numai șase dintre jandarmi, români și aceștia; ei au fost puși la dispoziția noastră” (p.320).
Rolul lui Eminescu în serbare – ceea ce constituie de fapt tema textului lui Slavici din Amintiri – a fost rezumat de prefațatorul culegerii de documente, Adrian Alui Gheorghe, astfel: „Toată lumea este de acord, atât martorii din epocă, cât și cercetătorii de mai târziu, că dacă Eminescu nu s-ar fi implicat în manifestarea de la Putna, probabil că evenimentul ar fi fost după tipicul celorlalte – formaliste, s-ar fi încheiat cu osanale aduse împăratului: și asta pentru că în imperiu asemenea manifestări erau îngăduite, fie pentru a da impresia naționalităților că se bucură de oarecare respect, fie pentru că manifestările erau considerate adevărate supape pentru nemulțumirile acumulate” (p.9).
Documentele incluse între copertele culegerii publicate la Putna nu relevă numai detaliile de natură organizatorică și rezultatele remarcabile ale evenimentului. Se poate reface filmic desfășurarea serbării în baza bogăției detaliilor redate în extrem de complexele reportaje ale lui Gh. Dem. Teodorescu, dar și în cele ale altor participanți la serbare și la pregătirea ei. Se pot parcurge listele de subscripții publicate în presă. Dar cartea oferă și informații despre aspectele mai puțin plăcute, cum ar fi cunoscutul caz al falimentului firmei românești din Viena a lui Perlea și Murășeanu, disputele, intrigile, recomandările de prudență venite dinspre Cernăuți, ba chiar comentariile negative în special dinspre nou înființata publicație bucureșteană de nuanță liberală, Telegraful, care amenda „triumviratul cosmopolit” Maiorescu-Pogor-Negruzzi, juriul concursului de discursuri câștigat de Al. Xenopol (Xenopulos), înfierându-l în special pe conservatorul Titu (Liviu) Maiorescu, „antiteză a tot ceea ce e românesc, duh pervers, vierme ce roade rădăcinile luminii și libertății, oprobiul neamului său!” (în numărul din 20 iulie/ 1 august 1871, p.117), „acest ilustru personagiu inimic declarat a tot ce este românesc” (în numărul din 29 august/ 1 septembrie 1871, p.244). Note negative rezultă și din articolele asumate, spre exemplu din cel al lui Ion Polescu din același Telegraful, care mai publica în presa vremii și în Românul, și în Ghimpele, și care nota pe marginea literaturii române (pe care, de altfel, n-o cunoștea) că este incapabilă să servească scopurilor serbării: „Unde sunteți, mari poeți ai României, Eliade Rădulescu și Bolintineanu, ca să concepeți imnuri și cântări pentru această mare sărbătoare la care au să se închine toți românii? Voi nu mai sunteți! Și alții n-au mai ieșit!” (p.150). Și la distanța de treizeci de ani, Slavici privește întreaga atmosferă a serbării cu aspectele ei remarcabile, întemeietoare, pregătitoare, în acord cu Adrian Alui Gheorghe, pentru Marea Unire, dar și pe cele mai întunecate, pline de intrigă, de răutăți, într-o lume politică ce abia începea să-și reverse izurile dâmbovițene. Nu discursul lui Xenopol era problema – discursul continuă să rămână și astăzi o probă impecabilă de angajare în spiritul unității morale proiectate –, ci faptul că alegerea acestui discurs (unicul, de altfel) fusese făcută „de cei mai primejdioși complotiști, și asta era o vină pe care adevărații naționaliști nu ne-o puteau ierta” (p.322).
Alte asemenea aspecte nu întotdeauna luate în considerare de cercetători – absența boierimii bucovinene, din diferite temeri, absența elitei literare – fac obiectul trecerii în revistă a presei anilor de efervescență. De pildă, Familia de la Pesta menționează în numărul din 29 august/ 10 septembrie: „Dintre somitățile literare, numai d-nii Kogălniceanu și V. Alecsandri participaseră, dar și aceștia numai jumătate de zi. Boierimea Bucovinei, din cauze mai înalte, politice, excelă prin absența ei admirabilă” (p.251). Privind în profunzimile lucrurilor, acestea stăteau de fapt și mai grav. Alecsandri, de pildă, n-a coborât în gara de la Hadikfalva, despărțindu-se de „deputățiunea” ieșeană și continuând drumul spre Cernăuți, chipurile pentru a se întâlni cu alți absenți, Hurmuzăcheștii. Așadar, și revoluționarul Alecsanddri s-a remarcat prin exact aceeași admirabilă absență.
Despre poporul îmbătat de aerul tare al propriei istorii la un eveniment care, chiar dacă nu a fost croit încă de la bun început de junimea academică română de la Viena, a fost asumat în totalitate de aceasta și de tineretul român din celelalte centre importante de învățătură, despre serbarea de care s-au speriat oamenii politici români și boierii cu interese politice, vorbește presa vremii adunată între copertele unei lucrări fundamentale: Serbarea de la Putna, 1871. Publicistică, documente, amintiri. Vă doresc lectură rodnică din propria dumneavoastră istorie nemachiată, fără lifting ideologic și fără operații de înfrumusețare. Să reținem în primul rând mesajul de pe flamurile junelor române depuse la mormântul Marelui Ștefan: „Cultura e puterea popoarelor” (p.91) și constatarea lui Slavici: „căci e […] în natura lucrurilor ca prin cultură să ne apropiem unii de alții” (p.331).

 

 

Note
1 Centrul de cercetare și documentare „Ștefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna. (2021). Serbarea de la Putna 1871. Publicistică, documente, amintiri. Ediție îngrijită de monahul Alexie Cojocaru. Prefață de Adrian Alui Gheorghe. Mănăstirea Putna: Editura Mitropolit Iacov Putneanul. 349p.