W.G. Sebald face parte din familia – mereu periclitată – de scriitori despre care nu-ți vine să scrii și pe care nu ești sigur niciodată că e bine să-i popularizezi. Hipnotic, elegant, erudit, original și sclipitor, de-o onestitate intelectuală rarissimă, Sebald este (a fost) printre puținii contemporani cărora Susan Sontag le recunoștea, fără să sclipească, o anume „măreție literară”. Literatura e, de altfel, pentru scriitorul german, o formă de angajament existențial extrem (ca la Bolaño sau Camus), mediul predilect prin care își comunică spaimele, incertitudinile și, finalmente, disperarea dinaintea/ dindărătul sau la catafalcul proiectului uman(ist). Popularizîndu-l, e ca și cum ai prezenta, într-o grădină zoologică, un dragon: simți o oarecare milă gîndindu-te că publicul delicat, educat va îngheța și se va constipa în fața romanelor provocatoare, inovative sebaldiene.
Frazează armonios, eclatant, într-o germană de secol XIX, întrețesînd – cu lentoarea și în geometria spațială a viermelui de mătase (nu întîmplător elogiat în capitolul final) – jurnalul de călătorie, biografia, lecțiile de istoria artei, istoria universală (ocultată – astăzi ca și ieri – de marile puteri) și critica dominației coloniale în romanul Inelele lui Saturn, publicat în 1995, la cincizeci și unu de ani.
Inserturile în corpusul narativ (redactat la persoana întîi sau a treia singular, cu o răceală studiată, „științifică”, de mare efect) sînt reprezentate de fotografii alb-negru (ale unor persoane sau locuri reale, relevante pentru biografia autorului sau a personajelor sale), reproduceri alb-negru de lucrări artistice, hărți și ilustrații din diverse cărți rare etc. Totul degajă un amestec, nebănuit, de stranietate și armonie. O stranietate armonioasă. Un presentiment al sfîrșitului civilizației europene, al speciei Homo sapiens, al circului de orori pe care Occidentul îl pune în scenă cu mici, insignifiante întreruperi. Desigur culpa colectivă germană (tatăl său a luptat în Wehrmacht), amplificată poate și de exilul benevol pe coasta Angliei sud-estice, lucrează – subtil – în favoarea acestui tip de literatură care, neîncetat, descoperă, combină și armonizează stridențele: manifestul antioccidental și estetismul decadent (frumusețea frazei, pasiunea personajului narator pentru ediții intruvabile și, mai ales, pentru biografiile unor figuri culturale secundare), proustianismul narativ și reportajul de tip National Geographic sau Discovery Channel (pescuitul heringilor, poluarea, sericultura ș.a.m.d.)
Rezultatul e un fel de literatură a disperării, a eșecului global, care a mai produs romancieri valabili (de la J.M. Cotzee la Houellebecq, să zicem). Senzația e însă că nimeni nu a decojit rana atît de adînc pe cît a făcut-o Sebald, cu vocabularul somptuos și exact nu atît al filologului (spun asta nu doar pentru că vulgul și noile elite disprețuiesc astăzi filologia), cît al unui anatomist sau arheolog dintr-o civilizație superioară îndepărtată. Cultura lui metabolizată creativ dublează numai, garantează adevărul vocilor din roman care asumă experiențe și traume. Pictorul Rembrandt, poetul victorian Algernon Swinburne, romancierul
și navigatorul Joseph Conrad proliferează idei, sentimente, concluzii ale călătorului W.G. Sebald însuși, pornit într-o călătorie la pas, prin Anglia sudică, depopulată, rurală, purtînd peste tot semnele distrugerii și istoriei, cînd nu sălbăticită de-a dreptul, acoperită de sedimente și vegetație ca orice altă sălbăticie de pe globul terestru: „În orice caz, în perioada următoare am fost preocupat atît de amintirea frumoasei efuziuni cît și de cea a fiorului paralizant de care fusesem cuprins în fața urmelor distrugerii care mergeau mult în trecut chiar și în acest ținut îndepărtat” (p. 7).
Distrugerea, suferința sînt firul roșu care traversează istoria; motivează apatia, depresia, tristețea, exasperarea naratorului sebaldian; teme și variațiuni ale răului traversează biografiile – reale sau inventate –, autoficțiunile și memorialistica fixate, cu geniu și neîndurare, între copertele Inelelor lui Saturn. Ca și între copertele Austerlitz-ului, ultimul roman publicat de autor, în 2001: „Austerlitz a mai vorbit încă mult timp despre urmele lăsate de suferințe care, credea el, străbat istoria sub forma unei multitudini de linii fine, aproape imperceptibile.” (p. 16)
Într-adevăr, o parte din strălucirea acestei proze, din ataraxia în care plonjezi, de la primele pagini, s-ar explica prin tipul de privire pe care naratorul (martorul) sebaldian și manechinele/ personajele sale (ieșite fie dintr-o ficțiune borgesiană, fie din istoria victoriană etc) o aruncă asupra lumii; o privire curioasă și rece, aproape extraterestră constată violența care guvernează regnurile mineral, vegetal, animal – în microcosmosul reprezentat de Anglia sud-estică ca și pe hărțile marilor imperii (Congoul belgian, sclavagizat de regele Leopold – și azi fetișizat de destui belgieni –, sau China civilizată și rafinată, superioară în atîtea privințe Europei, tocmai de aceea îngenuncheată, spoliată de trupele anglo-franceze, de capitalismul expansionist).
Comentînd „viața psihică” a moliilor și complexitatea organizării sociale a unei colonii de cacadu din Țara Galilor (în Austerlitz) sau istoria sîngeroasă (ah, rolul de neprețuit ce revine umanității!) a heringului, pescuit cu sălbăticie pe Baltica sau Marea Nordului, refăcînd biografiile unor esteți, activiști civici, homosexuali, artiști cu nervii întinși la maximum, filozofi individualiști ș.a.m.d. – Sebald aruncă, pe piața editorială europeană, în aproximativ un deceniu, patru romane care stimulează conștiința occidentalului blazat cînd nu oripilat de istoria pe care, în bună măsură, strămoșii lui au produs-o. Dușul ăsta narativ, filozofic, etic, estetic – practicat dimineața, după-amiaza sau seara –, zăbava cu Inelele lui Saturn pe brațul unui fotoliu ne-ar putea da, sînt convins, mai multe chei pentru lectura istoriei contemporane, dansului de murenă al superputerilor, marelui capital, nevoii – periodice și ritualice – de țapi ispășitori, impulsului de a jefui – mai nou, cu viteza obosit-a luminii – Terra, cu tezaurul ei tripartit (mineral, vegetal, animal).
Cum povestește și Cornelis de Jong, personajul enigmatic, extrateritorial – posesor al acelei abilități sebaldiene de a privi, hiperlucid, resemnat: „Că doar olandezii și-au investit banii în perioada lor de strălucire în primul rînd în orașe, pe cînd englezii au investit la țară. Pînă la ora închiderii ne-am mai întreținut în acel bar despre ascensiunea și decăderea celor două națiuni precum și despre relațiile ciudat de strînse care au existat pînă tîrziu în secolul al 20-lea între istoria zahărului și istoria artei, întrucît cîștigurile enorme aduse de cultivarea sfeclei de zahăr și comerțul cu zahăr care ajungeau în mîna cîtorva familii au fost mult timp folosite, datorită faptului că posibilitățile de a-ți demonstra în alt fel bogăția adunată erau limitate, într-o măsură considerabilă pentru construirea, dotarea și întreținerea unor magnifice reședințe la țară și palate la oraș. Cornelis de Jong a fost cel care mi-a atras atenția asupra faptului că multe muzee importante, ca Mauritshuis, la Haga, sau Tate Gallery, la Londra, au avut la bază averile unor dinastii ale zahărului ori sînt legate în vreun alt fel de afacerile cu zahăr. Capitalul acumulat în secolul al 18-lea și în secolul al 19-lea prin diverse forme de economie sclavagistă, spune de Jong, continuă să fie în circulație, aduce dobîndă și dobîndă capitalizată, se înmulțește și se multiplică, dînd tot mereu în floare prin forțe proprii. Unul dintre cele mai sigure mijloace de legitimare a unor astfel de bani a fost dintotdeauna cumpărarea și afișarea unor obiecte de artă și, după cum se poate observa astăzi, împingerea continuă, aproape ridicolă, în sus a prețurilor în cadrul marilor licitații, spunea de Jong. Peste vreo cîțiva ani o jumătate de metru pătrat de pînză pictată se va vinde cu mai bine de o sută de milioane. Uneori, spunea el, am impresia că toate operele de artă sînt acoperite de o glazură de zahăr, ori că sînt cu totul din zahăr, ca modelul bătăliei de la Esztergom, confecționat de către un patiser al curții imperiale și pe care se spune că împărăteasa Maria Tereza l-ar fi mîncat în întregime într-un acces înfiorător de melancolie.” (pp. 195-197, în Inelele lui Saturn, Editura Art, 2015, traducere din limba germană și note de Vasile V. Poenaru)