Florin Ardelean
Istoria jurnalismului bihorean. Presa (1989- 2000)
Editura Eikon, București, 2022

 

 

Acum câțiva ani, eram pe „Podul intelectualilor” din Oradea, numărasem lebedele de pe Criș și-mi ieșiseră 13, iar omul despre a cărui carte voi scrie, mai la vale, tocmai trecea pe acolo. I-am zis: Florin, ție câte lebede ți-au ieșit? „Mă, zice, mie mi-au ieșit cu zecimale!”… Totuși, voi începe-un pic abrupt, cerând scuze pentru egocentrismul la purtător, dar n-am avut încotro. Titlul acestei recenzii este luat de pe Facebook, unde, pe pagina sa, autorul acestui tom de 530 de pagini îmi răspundea la o „observație” pe care i-o făcusem în legătură cu… odiseica sa carte: „Nu te-a răbdat sufletul să scoți un cuvințel despre zecile de reportaje – când făceam muncă de teren în tot județul cu «Audiențele ziarului Crișana»- pe care le-am publicat între 1997 și 2004 și alte zeci și zeci de articole, recenzii, interviuri (ai amintit doar unul, cel cu Ion Simuț)”. Mi-a răspuns nenea scriitor – altfel, redutabil autor (de eseuri inteligente, dar și de romane licențioase la… maxim) – că „la anumite ore din zi sau noapte, toți vituperăm că ni s-a ignorat excepționalitatea”. (Vituperare… humanum est, am ițit un rictus mititel). Doar că numai mă mirasem de acele omisiuni (în tandem puse la cale), când pe pagini întregi scrisese despre tot soiul de Veronici, Doine, Liliane, Cuci și… Laboș(i). Sigur, știu că fusese coleg la „Sorbonica” orădeană cu fostul corespondent al ziarului Scânteia pentru Bihor, care-mi fusese mie șef la ziar (și care mă persecutase de mă-mbolnăvise, nemilosul torționăraș). „Exhibasem”, mai apoi, pățaniile, în Crișana. „Ignoră-l pe nesuferitul ăsta!” – i-o fi zis „Ioniță” (ex-ziaristul ajuns lector univ. dr.) și Florin cel îndatoritor s-a conformat. Îl înțeleg, numai că… mă jenez cu-nverșunare, clatin din cap oțărât, cer scuze, prea-răbduriule Cetitor, dar… tare-aș fi vrut ca nu mie să mi se fi-ntâmplat astea, însă nu-i decât adevărul gol-goluț. (Considerați că trag un lințoliu negru peste ce-am scris până acum și doar imaginea unui uliu planând spre pradă se mai vede, ca o efigie, cum sunt icoanele pe prapuri …).
Așadar, în seria Istoria presei, eseistul, jurnalistul, scriitorul și universitarul Florin Ardelean – „jurnalist implicat, cu activitate în trei redacții de ziare, dar și (opt ani) într-un studio de televiziune (TVS Oradea) și zece la revista Familia, cunosc breasla dinlăuntru”, cum se destăinuie într-un Post scriptum – omul și-a dat și teză de dottore din această „istorie” – publică o lucrare aș zice impresionantă, dacă mă refer, cu precădere, la truda salahoristică de cercetare și informare pe care a efectuat-o (un pic împuținată, totuși, dacă avem în… vedere că pe subsemnatul l-a trecut cu vederea). Cartea (o monografie, de fapt) cuprinde XV capitole prin care bravul cercetător mărșăluiește cu cerbicie, începând cu „propaganda și libertatea de expresie”, „prin aerul tare al libertății”, ca un hultan înfometat de „obsesia și urgența comunicării”, și până la „presa din provincia provinciei”. „O diagnoză a unuia dintre cele mai spectaculoase fenomene culturale, presa, (…) multifațetată, inter și trans-disciplinară, deoarece avem de-a face cu abordări și interpretări sociologice, psihologice și, deasupra tuturor, istorice”- scrie, într-o prefățucă, un elitist al științelor comunicării, Marian Petcu.
Da, de asemenea autori avem nevoie în fiecare județ „pentru a îmbogăți memoria unei zone culturale și nu numai”, doar că aceștia, zic eu, nu s-ar cuveni să-și știrbească profesionalismul cu unele subiectivisme și (chiar dacă induse) năravuri păguboase. (Îmbâh… iar am scos nasul de sub… lințoliu). În preambulul la capitolul unu al cărții sale, Florin Ardelean face o introspecție de o rigurozitate simpatetică a stării de fapt a presei, în perioada premergătoare revoltei populare din decembrie 1989, numind-o, concluziv, „cronica unei realități lipsite de realitate”, și că „nația întreagă experimenta scuza inacțiunii sub forma esoterică a fatalismului de sorginte transcendentală – așa ne-a fost scris! Totul era sub control, dar acel control care înstăpânește un ospiciu”. Avem de-a face, cum putem deduce, cu un analist și exeget sadea, un anahoret (ca să nu zic… maniac al particularizărilor ideatice). I-am remarcat și latura psihologizantă, dar și cea transparentizant-estetică ale demersurilor sale, în eseuri, mai ales. Aici, fiind vorba despre presa locală a unei părți de țară, autorul a îmbrăcat salopeta de „ortac”, ca să zic așa, încercând să separe minereul de steril, sau doar să arunce cărbunele livresc (jurnalistic) pe banda transportoare (spre cititor). Să nu-l subestimăm că a ales să facă, metaforic vorbind, și munca de jos, oricum, se achită magna cum laude (și) de asta.
Nu i-a fost ușor să citească atâtea maldăre (stive) de ziare apărute după decembrie 89 – inclusiv, desigur, Crișana, „seniora” cu peste 15 luștri de viață- conștient fiind, fără vreo urmă de superfluitate, că ziarul este oglinda ipocrită prin care exercițiul firesc al comunicării se patologizează (Piotr Wierzbicki). Dar a scotocit, cercetat și răsfoit cu asiduitate toate acele relicve (sau cum să le spun) ale unei perioade la început inflamate, apoi supurânde, poate, când actanții „tiradelor” care copleșeau paginile impregnate la rotativă se cereau deslușite și, la rigoare, situate într-o grilă valorizatoare, un fel de taxonomie, mai mult sau mai puțin obiectivă. Mi-l amintesc, de pildă, pe eseistul/ filosof Radu Enescu – trecut și pe la Cercul literar sibian, dar și prin redacția revistei Tribuna (1956), fost (până-n 89) red. șef adj. la revista Familia, sub direcția poetului Al. Andrițoiu – care devenise un jurnalist activ și incisiv la Gazeta de Vest, în perioada imediat postecembristă (90 – 93). A rămas de pomină „polemica” lui cu fostul coleg de redacție familiotă, Stelian Vasilescu (teatrolog minor, dar publicist abil, pe care Enescu îl „botezase” ayatolahul, din pricina bărbii stufoase, probabil). „Cazul unei tragice ratări (ca și potențial-posibilă carieră în filosofie – n.m.) din cauza constrângerilor regimului comunist, o dramă intelectuală de esență camilpetresciană” (Ion Simuț despre Radu Enescu). Florin Ardelean are în vizor, cu precădere, „cazuistica” și „bucătăria” internă a cotidianului Crișana (organ al P.C.R. Bihor înainte de 89, înființat în 1946), dar și a celorlalte organe de presă apărute după 1989 (Bihorul era pe locul trei în țară, ca număr de publicații din acea perioadă). Cercetătorul orădean – el însuși actant, cum spuneam, în publicistica politic-culturală a vremii – a avut răbdarea benedictină de a radiografia, cu minuțiozitate și acribie, viața redacțională, „rotirile de cadre”, conținutul publicistic , unele „can-canuri” cu persoane și personaje ale locului, cu o anume notorietate conjuncturală, încât, în final, se conturează, într-adevăr, o autentică și reprezentativă istorie/ monografie a zonei cultural-publicistice bihorene. P(ost) S(criptum): Am numărat și eu (ca pe lebede) inflația de publicații despre care face vorbire Florin Ardelean în impresionanta lui „istorie”, și mi-au cam ieșit (și mie) cu… zecimale!