Cred că evenimentul editorial de restituire culturală al anului 2024 poate fi considerat deja apariția primelor patru volume din ceea ce se vrea publicarea Operelor complete ale lui Marin Tarangul, ediție îngrijită de Ioan Alexandru Tofan la Editura Junimea. Rândurile ce urmează nu sunt o prezentare a ediției sau a autorului (ce rămâne firește de făcut, o datorie). Nici măcar una a volumului Icoana. Experiență și realitate, incomoda și fascinanta sa teză de doctorat, susținută la Sorbona și INALCO, sub conducerea lui Michel Meslin și Michel Corbin în 1985, tradusă acum de Simona Modreanu. Voi încerca doar câteva gânduri despre ceea ce înseamnă vizibilul, cu raportare în special la partea a treia, Modelul cuprinde deplinătatea primă și ultimă a vieții din capitolul II: Omul interior și imaginea sa.
Vizibilul intră, firește, în categoria numeroasă a celor de la sine înțelese, asupra cărora nu mai facem efortul chestionării. „Lumea” este ceea ce se vede și punct. Subiectul are, previzibil, o bibliografie himalaiană, începând de la Platon și până în zilele noastre. Iar un moment de răscruce din istoria temei îl reprezintă desigur criza iconoclastă. S-a desfășurat atunci un război al gândirii (pe viață și pe moarte, uneori la propriu) în jurul posibilității reprezentării invizibilului, al raportului model – semn, al Chipului și asemănării cu prototipul etc. Cam toate teoriile moderne despre semn își află anticipări în acea epocă unică în istoria gândirii. În analiza sa asupra dialogului platonician Sofistul, Anca Vasiliu începe abrupt și sever interogativ: „Cum se face că trebuie să recurgem la cuvinte pentru a distinge cu adevărat ceea ce privim voluntar sau intenționat, în vreme ce aceleași cuvinte se poticnesc și eșuează sărace atunci când este vorba de a respecta cunoașterea tăcută a privirii și de a o împărtăși, orbește, celuilalt? Vizibilul nu este de la început clar și evident, nu este suficient ca probă a adevărului față de un obiect văzut în absența cuvintelor și a discursurilor?”1 Și mai departe: „Vizibilul, ca propriu existentului, deschide o poartă de acces cunoașterii esențiale, și prin aceasta, adică prin imagine, se deschide oare proiectului universal al limbajului?”. Pe scurt, sunt trei pași modelul – percepția – trecerea perceputului în limbaj. Și când modelul este invizibil, cum este cazul icoanei sau al Ideii platoniciene, chestiunea devine firește și mai complicată. Cum devine invizibilul „vizibil” prin limbaj? Fie cel al logosului, fie cel plastic? Icoana are o realitate proprie, „dincolo de reprezentare”, cum spune Marin Tarangul. Dar problema vizibilului poate fi lesne extinsă și dincolo de cazul imaginii sacre, pentru că natura însăși fiind sacră, ridică întrebarea asupra a ceea ce se vede într-un întuneric absolut. Ce vezi, atunci când vezi? Nichita Stănescu fulgera în felu-i genial diferența: „Dar să nu-nțelegi/când nu există înțeles/și să fii orb la miezul nopții/și surd când liniștea-i desăvârșită,-/o, singurătate a singurătății!”. Tocmai la miezul nopții trebuie să vezi, atunci este adevărata vedere, este sfânta sfintelor, singurătatea singurătății….
Asta spune și Marin Tarangul: „…ceea ce înțelegem prin «vizibil» reprezintă o capcană. A vedea un lucru pentru prima dată, precum copiii, înseamnă a descoperi ceea ce nu fusese încă văzut”. Capcana constă în a crede că văzutul din obiect este tot obiectul. De aceea capitolul din care citez este despre omul interior. Și mai este de regăsit și puritatea originară a privirii: a vedea lucrurile cu ochiul copilului care le vede pentru prima oară, adică a le percepe ca totalitate. „Cuvântul «aparență» vrea să indice insuficiența vizibilului ca atare: să arate tocmai că prin el și nu «în el» trebuie «să apară» perspectiva ordinii realității”. Privirea ordonează, și ordinea aceasta se cere interogată în temeiul ei. Imaginea, în general, și icoana în special pun problema Asemănării. Care deschide, la rându-i, un evantai de alte chestiuni: identitatea și identificarea, ierarhia, limbajul comunicării, timpul comunicării, recunoașterea (arhetipul și prototipul). „Icoana nu este o imagine în fața noastră decât în sensul apariției, în noi, a propriei noastre origini «după chipul lui Dumnezeu» , potrivit apariției în noi a asemănării, ca deschidere în care originea noastră își aprofundează realitatea. Or, această asemănare nu este de ordinul vizibilului. Ea se exprimă «prin» vizibil, tocmai pentru că face vizibilă perspectiva unei realități care nu este vizibilul ca atare; ea devine vizibilă prin noi, se exprimă prin viața noastră, dar seamănă în chip esențial cu ceva ce nu are asemănare vizibilă; ea este în noi tocmai în măsura în care nu există în afara noastră”. (s.a.) (Marin Tarangul) Să-l ascultăm și pe poet spunând în felul lui acestea, filozoful i-a dedicat o carte excepțională: „Omul-fantă vine și vede./Nu se știe dacă între ochiul lui/și ochiul lucrurilor/există vreun spațiu pentru vedere.//Retina omului-fantă e lipită/de retina lucrurilor./Se văd împreună, deodată,/unul pe celălalt,/unii pe ceilalți,/alții pe ceilalți,/ceilalți pe ceilalți. /Nu se știe cine îl vede pe cine” – (Nichita Stănescu, Omul fantă). Enunțul ne vorbește tocmai despre abolirea distanței pe care o presupune vederea, de neconceput în afara diferenței. Vederea este un complex proces de interiorizare pentru a ajunge la identificare. Într-adevăr: nu se știe cine vede pe cine. Aceasta este vederea iconică. „«Omul interior», despre care vorbește apostolul Pavel, este omul care aparține și seamănă cu ceea ce nu îi este exterior”. Vizibilul este ontologic, dar este împins și mai departe de degetul necredinciosului pus pe rănile Pătimitorului sau, la fel, de gestul poetului „vreau să te pipăi și să urlu: este”… Vederea este fenomen.
„În mod teologic: evenimentul Revelației implică trecerea a ceea ce nu se vedea la ceea ce se face vizibil; dar, cum această metamorfoză se desfășoară în teatrul acestei lumi, într-atât încât să pună aici în scenă nu numai pe Dumnezeu «pe Care nimeni nu L-a văzut vreodată»(Ioan 1.18), dar și lucrurile lumii, pe care fiecare credincios credea până atunci că le-a văzut mereu, dar pe care le descoperă acum într-o lumină absolut nouă (în soarele iubirii și în judecata sa), trebuie să admitem că aici intră în joc o fenomenalitate radical nouă și absolut puternică”.2 Dincolo de această arcană filozofică, ne întâmpină simplitatea splendidului pleonasm: am văzut cu ochii mei! Pare ultimul, superiorul grad de adeverire. Știm că simțurile sunt cumplit de failibile și înșelătoare, că soarele nu se învârte în jurul pământului, că haina nu face pe om și masca este însăși persoana. Dar tot credem în privire. De aceea mitologiile vorbesc despre al treilea ochi. Cel care nu mai are limitările fenomenalului. Care pătrunde până la esență. „Misterul lumii de dincolo nu există decât pentru că se întrupează aici; acolo unde conștiința noastră îi oferă «carnea»; altfel, ar fi misterul nimănui. În această viață dobândim «adevărul lucrului», în absența căruia ar rămâne neîmplinită, fără o «lucrare» care să o facă să persiste și să treacă acolo în lumea care își cântărește nemurirea, acolo unde «lucrarea» sa reprezintă trecutul ei, trecutul ei de adevăr. Veșnicia individuală se sprijină pe trecutul ei dobândit în lume, această lume care poate umple inima. Asta e ceea ce vede inima, corporal, în invizibilul viziunii ei. Inima vede aceasta pentru că se simte ea însăși plină de ceea ce vede. […] Inima plină este viziunea însăși a inimii; inima vede înlăuntru ceea ce ochii nu pot vedea fără ca inima să le-o arate.” (Marin Tarangul) Despre aceasta este vorba în vedere, despre inima care vede, prin mijlocirea Logosului, prin umplerea de lumină. Greu de înțeles pentru omul de azi că vederea nu ține de ochi, ci de inimă. Aici odihnește „adevărul lucrului” la care meditează Tarangul. Dovada cea mai clară a lumii de dincolo este tocmai lumea de aici, cea pe care tot felul de „pipăitori” de urme ale rănilor nu o înțeleg ca reflexie. O rană doar pipăită, dar nevăzută cu inima, nu se vindecă. Asta schimbă definiția realității. „Inima plină” este opusă inimii împietrite din Evanghelii, și vederea ei se petrece prin revărsare. Este inima trează, caldă și fluidă care construiește realitatea. Distanța ontologică dintre dincolo și aici nu se poate umple decât de această căldură luminoasă a inimii.
A vedea înseamnă și a întârzia. A te opri asupra obiectului. A-l asimila. În felul acesta creezi timpul. Intervalul dintre ochi și obiect se numește timp. „Acest tablou ne descrie realitatea spirituală a omului. Ea este o «forță imensă», situată în inimă, a cărei puritate reflectă «omul interior», cel care, privindu-se în «propria sa transparență», descoperă în el – adică «în imagine» – modelul; el îl vede astfel «în el pe cel pe care îl caută» ca într-o oglindă”. (Marin Tarangul, comentând un fragment din Grigorie de Nyssa). Traducerea acestei vederi cord-iale în cuvinte îi sporește taina și dificultatea. Lumea poate fi, cum viziona poetul, un număr infinit de straturi de retine care se privesc reciproc. Sub Vederea marelui ochi „în virgin triunghi tăiat spre lume”.

 

 

Note
1 Anca Vasiliu, Dire et voir. La parole visible du Sophiste, Vrin, 2020; p. 7; traducerea îmi aparține
2 Jean-Luc Marion, Vizibilul și revelatul, teologie, metafizică și fenomenologie, Deisis, 2007, p. 8;