Deasupra microuniversurilor care sunt salonul, cafeneaua, academia, cenaclul, redacţia, „vortexurile” ocupă locul supraordonat. Ele sunt aglomeraţii urbane care au acumulat atâta esenţă culturală încât au atins un nivel superior de incandescenţă creativă, devenind implicit catalizatori prin simpla imersiune în atmosfera şi ambianţa lor intelectuală.
Există un prag critic deasupra căruia un oraş din neutru sau simplu cultural devine vortex, achiziţionează o asemenea densitate de figuri intelectuale de marcă, de forţă transfiguratoare, de posibilități de formare și de promovare încât spaţiul lui revine la cel al unui sanctuar în care suflă spiritul sacru. În ordine istorică am putea să considerăm vortexuri universale Atena lui Pericle, Florența Renașterii italiene, Parisul epocii moderne, cu titlu regional Viena, câteva decenii în timpul vieţii lui Goethe Weimar-ul, astăzi, în plan tehnologic, Silicon Valley.
Parisul a reprezentat superlativul absolut în epoca modernă clasându-se, după opinia noastră, pe primul loc atât prin intensitatea pulsației artistic-literare, prin ecourile ei în lume, dar şi prin durata acestei frumoase hegemonii: trei secole. Ceea ce este agreabil în magnetismul acestor locuri consistă în faptul că ele nu au nimic coercitiv. Fascinaţia este mai degrabă de partea „pelerinilor”, a candidaţilor la împărtășirea luminii intelectuale. Deja la începutul secolului al XIX-lea, când orașul de pe Sena nu acumulase încă întregul patrimoniu de spirite ilustre, Goethe evocă în Convorbirile cu Eckermann densitatea lui epifanică unică. Fiecare stradă, fiecare pod peste Sena, fiecare piață sau chei poartă urmele ilustre ale paşilor uneia sau mai multor personalități? Aproape nu există figură europeană importantă care să nu fi trecut, fie şi numai din curiozitate, prin această nouă Atenă a occidentului. Spre sfârşitul aceluiași secol, postfaţatorii Carnetului lui Henry James, remarcă capacitatea lui inductoare de conţinuturi: „Comparaţia detaliată a fazelor succesive ale Ambasadorilor trebuie lăsată cititorului, dar trebuie notat că «scenariul» conţine povestea cea mai completă a lui James asupra felului în care o «sămânță căzută» a germinat, cât şi o indicaţie revelatoare asupra măsurii în care cadrul fizic al remarcii lui Howell în «cartierul demodat» din Paris a contribuit să stimuleze imaginaţia lui James.” (James 1954, 625)
James nu este însă unilateral sub acest raport. Romanele lui demarează la Paris (L’Américain), la Florenţa (Roderick Hudson, Portrait de femme), continuă la Veneţia (Portrait de femme, Papiers d’Aspern), fãrã a se fixa definitiv într-unul dintre aceste vortexuri (istorice). Günter Grass vine la Paris pentru a căuta prima frază1 care să descuie masa fantasmatică acumulată în el. Rilke, unul dintre scriitorii cei mai toposensibili, are cel puțin şase oraşe preferate2 numai în Italia; dar Parisul nu lipseşte de pe listă. Parisul este un fel de Parnas modern, „acest fantastic Paris”, „Paris, scenă de spectacol infinită”3, „Oraşul oraşelor” faţă de care „[…] niciuna nu străluceşte şi nu răsună atât ca Parisul – şi pot să imaginez că s-ar putea trăi acolo o viaţă secretă, stranie – undeva prin părţile de la Place des Vosges – sau în împrejurimile de la Tour d’Argent […] la marea frumuseţe a celui de al Doilea Imperiu […] toate terorile Revoluţiei în ele mai sumbre colţuri ale vechiului Paris […].” (Rilke, Taxis 9 – 3, 1913)
Vectorul cultural urban îl marchează şi îi declanşează stări de spirit profunde: „Duminică la Rouen, catedrala m-a consolat de calamitatea mea, este nostim în ce măsură aceste oraşe de provincie sunt simpatice în Franţa, acest mic hotel închis cu mica sa grădină m-ar tenta să petrec acolo restul zilelor mele. La Rouen vitraliile sunt o minune, ce concentrare, se vede sângele culorilor.” (Rilke, Taxis 21, oct. 1913)
Emil Cioran simte magnetismul irezistibil al orașului lumină şi recunoaşte ca a fost forţa care l-a reataşat la francitate când, migrând din România în 1937, a fost obligat să aleagă o ţară, iar ultima pe lista preferinţelor lui era Franţa.
Vortexurile, „locuri romantice şi istorice”, după Henry James, au o particularitate non neglijabilă: presează scriitorul să meargă în sensul lor deturnându-l din drumul său natural. „Sunt prea bogate de propria lor viaţă şi prea încărcate de propria lor semnificaţie, pentru a putea să iasă simplu dintr-o expresie şchioapă, către ale lor care sunt mult mai importante.” (James 1954, 41)
Elle oferă creatorului care le respiră atmosfera mult mai mult decât are nevoie: îl îneacă deviindu-l de la drumul lui intenţional, în afară de cazul în care acesta are un raport sau altul cu substanţiala acumulare florentină, veneţiană, sau pariziană. Ceea ce explică, cel puţin în parte credem, blocajul lui Dostoievski la Florenţa, în momentul în care se găseşte în pragul „marelui [său] roman” asupra ateismului. Spiritul lui trebuia să se elibereze de enorma presiune florentină, încărcată fie şi numai prin umbra omniprezentă a spiritualității creştine încarnată de Savonarola, pentru a dezvolta o temă ca ateismul. În fapt, când vizitezi sau sejurnezi într-un asemenea loc, presiunea istoriei, a frumuseţilor, a celebrității este atât de mare încât locul altor gânduri, a unei alte atmosfere este diminuat sau chiar redus la neant. Individul se regăsește prizonier mental al oraşului.
Presiunea specificității vortexurilor nu infirmă câtuşi de puţin potenţialul de fecundare al marilor focare culturale. Doar că fecundarea trebuie să aibă un raport cu ele. Pentru că, câţiva ani mai târziu, în curs de a da carnalitate romanului Vechiturile de la Poynton într-una din camerele „unui vechi palat veneţian, cu un plafon Tiepolo somptuos şi ziduri acoperite cu damasc vechi verde pal […],” (James 1954, 135), James se simte prizonier, înlănțuit de sensurile pe care orașul i le propune. Vortexul poate merge până la un fel de castrare intelectuală a artistului care îşi pierde personalitatea în ambianţa lui. „Un asemenea loc ca Veneţia este prea mândru pentru asemenea opere de binefacere; Veneţia nu împrumută, ea dă cu magnificență. Noi profităm aici enorm, dar ca să facem asta trebuie să nu mai fim în serviciul nostru ci în serviciul ei exclusiv.” (Ibidem, aceeaşi pagină) James pune punctul pe i aici în ce priveşte capacitatea de deturnare a personalităţilor din drumul lor intenţional. Vortexul, prin mitologia şi ambianţa lui produce un fel de beţie, ocupă întreg spaţiul mental al artistului în imersiune obligându-l să meargă sau să caute să meargă în sensul lui.
Efectele inverse, de compensaţie, nu sunt însă excluse ca în cazul lui Hemingway în Parisul anului 1927, când scriitorul se detașează complet de mediul imediat, se repatriază mental la mii de kilometri de locul unde se află și scrie o povestire care se petrece „acolo sus în Michigan”. Presiunea depeizării și deturnării mentale este atât de mare încât produce o reacţie inversă: nevoia de a regăsi în imaginație locurile care îi sunt familiare.
Cei mai mulţi autori sunt însă stimulaţi de vortexuri. Este de altfel motivul deliberat pentru care se află acolo.
Conceptul de vortex nu se suprapune peste cel de centru cultural, cum au putut fi în diverse momente Berlinul, Londra sau chiar Viena. Viena sau Londra au o strălucire locală iar momentele de înflorire sunt datorate autorilor locali. Nimeni nu se deplasează la Viena sau la Londra ca la un Ierusalim cultural, cum Goethe a făcut-o coborând în Italia în secolul al XVIII-lea sau Brâncuşi „urcând” pe jos 2500 km spre Paris în 1902. Nici Viena, nici Londra nu au impactat cu adevărat literatura mondială, în vreme ce Atena, Florenţa şi Parisul au făcut-o în mod prodigios.
Vortexurile sunt concentrările intelectuale maxime, durabile fără să fie permanente, efervescente, cu un potenţial euristic inegalabil. Ele au capacitatea de a genera perioade de înflorire gen „secol de aur”, „primăveri ale gândirii” (Nietzsche), perioade faste. Au prin urmare o capacitate de antrenare şi de proiectare la zenitul capacităţilor proprii. Venind la Paris, tinerii scriitori, pictori, dramaturgi, actori, muzicieni se confruntă cu universalitatea concentrată în acest oraş şi cu cercuri de artişti a căror capacitate de a extrapola și a coloniza viitorul îi fascinează. Prestigiul intelectual și efervescența pe care tânărul o absoarbe este de o asemenea natură încât îl converteşte la francitate. Parisul are o capacitate transfiguratoare extraordinară. Între altele, a francizat generaţii de scriitori: Hölderlin, Henry James, Hemingway, Emil Cioran, Henry Miller, Eugène Ionesco, Samuel Beckett, Henri Troyat, Günther Grass, Julien Green, Douglas Kennedy… Veniţi din exteriorul Franţei, această strălucită filiera şi-a forjat personalitatea artistică în contact cu Parisul. Dacă Valéry observa că „suntem toţi greci de spirit”, pentru perioada modernă formula lui Valéry s-ar putea parafraza printr-o „suntem toţi francezi de spirit”.
Blaise Cendrars, prietenul simbiotic de o viaţă al lui Henry Miller, descrie în revista Orbes (été 1935, 2e série n°4), naşterea acestuia ca scriitor din emanaţiile spirituale ale Parisului: „Atunci descoperind Parisul, respirând Parisul, devorând Parisul, îl înghite, furios, şi îl mănâncă, înţelege oraşul, îl adoră şi îl blestemă până în ziua în care simte obscur că face el însuşi parte din poporul extraordinar al străzilor acestui mare oraş, că Parisul l-a compătruns şi că de acum înainte el nu va mai putea niciodată să trăiască aiurea. Cu stupoare se pune atunci să scrie ce i s-a întâmplat, şi cu toate că scrie în engleză iar autorul este un american sută la sută, această carte prin felul său de a expune fiinţele şi lucrurile, şi să spună verde realitatea lor oamenilor (ca Mirbeau not ad usum Delphini), această carte este profund de la noi şi Henry Miller, unul dintre ai noştri, de spirit, de scriitură, de putere şi de dar, un scriitor universal ca toţi cei care au ştiut să exprime într-o carte o viziune personală a Parisului.”
Într-o scrisoare trimisă la o lună după cea a lui Cendrars, Miller însuși își recunoaşte francitatea4 profundă: „Puteţi să mă imaginați intrând în portul meu din New York (Miller era născut la New York – n.n.), unicul loc din lume pe care îl cunosc în profunzime, pe care îl ador, asupra căruia am scris obsesiv, fără a încerca cel mai mic sentiment de bucurie sau de curiozitate; şi părăsind același port, din nou fără cel mai mic sentiment de regret! Iar când am văzut Boulogne am izbucnit aproape în lacrimi. Când am văzut bulevardul Sebatopol, un nou val puternic de emoţie. Când am contemplat acoperişurile Parisului din strada Artiştilor – din nou acest sentiment puternic. Asta va să zică că sunt de aici, că aici sunt la mine acasă.” (Cendrars, Miller 1995, 71)
Edificator! Patosul lui Miller, asemănător cu cel al lui Cioran, este rarisim iar scriitorul franco-american pare a fi unul dintre scriitorii cei mai topo-sensibili care au existat în literatura universală.
Situaţiile de acest fel sunt însă diferite de la caz la caz. Hemingway, silit să se depeizeze la începuturile carierei sale când îi era imposibil să trăiască exclusiv din scris, ajunge pentru doi ani la Paris în chip de corespondent al jurnalului Toronto Star. În mod normal, îndeletnicirea de ziarist ar fi trebuit să-l absoarbă complet, nelăsându-i nici timp nici energie pentru altceva. Se pare însă că tânărul Hemingway este un ziarist leneş dar un scriitor diligent. De ce această inversare de logică? În primul rând, Parisul, cu fabuloasa sa acumulare culturală, cu trepidanta viaţă intelectuală din epocă, constituie un şoc fecund pentru un „provincial” ca el şi are un rol decisiv în dirijarea spiritului său spre vis şi ficţiune, deturnându-l de la superficialitatea şi efemerul cotidianului jurnalistic. De altfel, Parisul, în postura sa prestigioasă de „Atenă a Occidentului”, impune în epocă prin luxurianţa şi originalitatea lui intelectuală. Era deja, sub raport istoric, un loc de pelerinaj pe unde un intelectual de anvergură trebuia să treacă fie şi o singură dată în viaţă. Era el poate în cunoştinţă de cauză cu faptul deloc anodin că o ilustră filieră americană – Fenimore Cooper, L. A. Morse, Mark Twain, Harriet Beecher Stowe, Henry James … – respirase înaintea lui spiritul „oraşului lumină „, hrănind cu un fel de olimpiană ambrozie creaţia lor ulterioară?!
Vortexurile au jucat un rol decisiv în evoluţia literelor, a artelor, ştiinţelor, tehnicii, a societăţii în general, iar aceasta pe toate planurile, până la cel tehnologic, într-o epocă în care spectaculoasele reuşite tehnice au luat locul literaturii. Silicon Valley este un exemplu elocvent.

Referințe bibliografice
Cendrars, Blaise – Miller, Henry (1995). Correspondance 1934 – 1979: 45 ans d’amitié, Paris: Editions Denoël.
James, Henry (1954), Carnets, Paris : Denoël.
Rilke, Rainer Maria und von Thurn und Taxis Marie, (1951), Briefwechsel, Zürich: Im Niehans und Rokitansky Verlag.

 

 

Note
1 În fapt, după opinia noastră, Grass nu caută o primă frază ci o carcasă globală a «îngrămădirii de cuvinte blocate » în el, prima frază răspunzând ecoului îndepărtat al viziunii de ansamblu. Iar prima frază va fi: „Să o concedăm: sunt pensionarul unei case de sănătate.” « Concédons-le: je suis pensionnaire d’une maison de santé.»
2 Printre care Veneția, Palermo, şi Duino ca loc restrictiv.
3 A cincea elegie duinezã.
4 Sinonimã în bunã parte cu universalitatea !?