Citind Phaidon, suntem aduși, de fiecare dată, în chip originar în fața morții. În acest proces moartea nu primește o semnificație străină, ci, mai degrabă, o semnificație de mult uitată. Altfel spus, unul dintre efectele acestui dialog este că, parcurgându-l, ajungem să cugetăm în mod pur asupra ei, așa cum avem de multe ori iluzia că o facem. Mai mult: am putea spune chiar că acest efect e testul în urma căruia cititorul își poate da seama dacă a înțeles sau a ratat dialogul. Cel căruia moartea nu i s-a înfățișat, chiar și difuz, într-o lumină originară, i-a ratat esența. Phaidon trezește în noi o altfel de conștientizare a morții, una asupra căreia ar trebui să stăruim. Să vedem acum care este explicația caracterului aparte al acestui text.
Una dintre dorințele cele mai adânci ale omului este aceea de a putea ajunge la siguranța faptului că există în el ceva care îl diferențiază în mod esențial de restul viețuitoarelor. Această dorință este atât de adâncă, încât ne afectează decisiv viețile, influențând modul în care ne raportăm la lume și la noi înșine. Este, într-un anumit sens, strâns legată de sentimentul incompletitudinii proprii. Dar tocmai pentru că e o dorință fundamentală și decisivă, pare a fi ea însăși o diferență de felul celei pe care o căutăm. Astfel, indiferent dacă provine din rațiune sau din alte surse, dorința profundă de a ne deosebi în mod esențial de restul naturii este ea însăși o deosebire fundamentală.
Dar nu e suficient ca omul să ajungă la această concluzie pentru a se simți împlinit. Acel straniu sentiment de incompletitudine persistă chiar și atunci când descoperim această deosebire, pentru că ea însăși se manifestă ca o lipsă care, din anumite motive, cere ceva mai mult decât o simplă conștientizare. Astfel, atitudinile în fața ei variază: unii o acceptă ca fiind unul dintre blestemele rațiunii dezvoltate și încearcă în permanență să se resemneze, alții recurg la o schimbare majoră a modului de viață, categorie în care se încadrează Socrate.
Nu ne interesează aici validitatea argumentelor teoretice în favoarea nemuririi pe care Socrate le-a adus în ziua morții sale, ci efectul mai adânc pe care dialogul Phaidon îl are asupra cititorului și explicațiile acestui efect. De altfel, putem spune de la bun început că iminența morții lui Socrate conferă întregului text o greutate aparte, fapt care îl plasează întro poziție privilegiată în întregul operei lui Platon. Sensul acestui dialog se întrezărește vag încă din primele pagini, prin mărturiile lui Phaidon: „Căci fie că-i ascult pe alții, fie că vorbesc eu însumi despre el, de fiecare dată simt, când mă întorc cu gândul la Socrate, cea mai mare bucurie.”1 „Ei bine, cât am stat acolo am simțit un lucru uimitor: că nu mă cuprinde nici un fel de milă, de parcă n-aș fi asistat la moartea unui prieten. Judecând după purtarea și după vorbele lui, Echecrates, Socrate îmi părea că este fericit, atât de nobil și de curajos i-a fost sfârșitul. Astfel încât am ajuns să cred că de fapt călătoria lui spre tărâmul lui Hades este un dar al zeilor și că, odată ajuns acolo, îl așteaptă o fericire cum nimeni n-a simțit vreodată. Iată de ce n-am fost cuprins de milă, cum ar fi fost firesc în acel ceas de moarte, dar n-am simțit, ce-i drept, nici încântarea pe care mi-o dădeau convorbirile noastre filozofice obișnuite, deși ce s-a rostit și cu acest prilej tot de natură filozofică a fost. Nu, am trăit un sentiment cu-adevărat ciudat, un amestec rar de bucurie și totodată, la gândul morții lui, și de durere. Și ceilalți simțeau același lucru, aci râzând, aci plângând…”2
Prospețimea acestor vorbe va învălui întregul text, însoțind cititorul până la ultimele rânduri. Ele dezvăluie cheia în care trebuie citit dialogul, cu atât mai mult cu cât sunt rostite de însuși Phaidon, în viziunea căruia este prezentată ultima zi a lui Socrate. Și e interesant de observat că titlul coincide cu numele acestui martor ocular: poate că Platon a vrut să sugereze că scena morții lui Socrate își dezvăluie înțelesul doar atunci când este privită prin ochii lui Phaidon, care a știut să vadă.
Nu există nicio îndoială că Socrate întruchipează, în special în acest dialog, un ideal profund, sublim: dovadă admirația pe care o simțim față de el, dovadă efectul general al dialogului asupra cititorilor și asupra ascultătorilor al căror reprezentant este Echecrates. Dacă filosofia este pregătire pentru moarte3, atunci adevăratul filosof este cel care înaintea morții se dovedește pregătit. Dacă filosofia este o pregătire, atunci examenul e moartea. Socrate este, prin urmare, un ideal filosofic: el, cel care știa că nu știe nimic, a știut să moară. Iar lovitura finală pe care, ca filosof, a dat-o a fost tocmai aceasta: moartea sa.
Moartea lui Socrate este împlinirea filosofiei sale. Și totuși, dincolo de patetismul pe care unii îl văd în acest dialog, ea are, în realitate, o ciudată simplitate. În ea se ascunde parcă ceva mai adânc decât ceea ce înțelegem în mod obișnuit prin filosofie, ceva care ne privește mai îndeaproape. Am vrea să știm să murim ca Socrate. La rândul nostru, am vrea să fim, când va veni momentul, vrednici de moartea noastră. Motivul pentru care Phaidon consolează pe patul de moarte4 este că Socrate a reușit să împlinească un ideal uman: acela de a nu muri nevrednic de propria moarte. Arătându-se vrednic de ea, moartea a devenit nevrednică de el: acesta a fost triumful lui. Vrednicia cu care a golit cupa este vrednicia cu care a triumfat asupra morții. Pentru că moartea triumfă numai asupra acelora care o întâmpină cu nevrednicie.
Aceasta este, în Phaidon, adevărata vocație a filosofiei. Ea se identifică, totodată, cu adevărata vocație a omului, care îl diferențiază în mod fundamental de restul făpturilor. Există, așadar, ceva cu adevărat originar în filosofie: profunzimea ei este adâncul morții, iar năzuința ei e vrednicia ultimelor clipe. Dar aceasta e și năzuința omului. Știm că, dacă vrem să credem că suntem altfel decât restul făpturilor, trebuie neapărat să și murim altfel decât ele. Sau, mai bine zis, de aici începe totul: din modul în care fiecare om își întâmpină propria moarte.
Socrate nu e, prin urmare, numai un ideal filosofic, ci și un ideal uman. Omul devine cu adevărat om numai atunci când își împlinește vocația sa specifică, unică: aceea de a deveni vrednic de propria moarte. Iar dacă aceasta este menirea lui, atunci ea este un ideal filosofic, iar menirea filosofiei este un ideal uman. Altfel spus, menirea omului este de a practica filosofia, iar menirea filosofiei este de a-l ajuta să devină om. Prin filosofie, el își împlinește vocația care îl deosebește de restul viețuitoarelor. În acest sens, omul nu este om decât în măsura în care este filosof, adică vrednic de propria sa moarte. Dar, conform spuselor și exemplului lui Socrate, a fi vrednic de moarte nu înseamnă a-ți lua viața, ci a fi pregătit pentru momentul morții atunci când ea se va impune5.
Reușim acum să deslușim și granița dintre caracterul filosofic și cel literar al textului. Phaidon este filosofic în măsura în care este el însuși o pregătire pentru moarte – iar Noica ne asigură că există chiar și oameni care în ultimele clipe și-au căutat alinarea în paginile lui6. E, de altfel, una dintre caracteristicile acestui dialog, în care ceea ce poartă masca literaturii se dovedește a fi, de fapt, de cea mai pură esență filosofică pentru cei care se lasă pătrunși de forța lui. Așa se explică relația neobișnuită dintre componenta literară și cea filosofică din acest text, care la o lectură superficială poate părea neregulat prin împărțirea sa în argumente teoretice elaborate și fragmente narative scurte, concentrate în ultimele pagini, dar a cărui unitate provine, în realitate, dintr-o înțelegere mult mai adâncă a filosofiei.
Apropiindu-ne de originile existențiale ale filosofiei, ne-am apropiat de ceea ce este originar în om și în moartea sa, care ni s-au înfățișat într-o lumină nouă, dar nu necunoscută. Phaidon, deși are prospețimea noutății, ne spune ceva ce anticipam deja chiar prin dorința de a ne deosebi de restul naturii, care nu este altceva decât dorința noastră de a deveni oameni. Idealul filosofic pe care îl înfățișează Socrate în acest dialog este un ideal uman. Phaidon ne spune, în sfârșit, ceva ce am vrut dintotdeauna să știm. Astfel, moartea se dezvăluie într-o lumină originară pentru că însuși omul ne apare într-o lumină originară. Abia privindu-l pe Socrate murind, putem înțelege moartea ca oameni. Abia văzând cum moare un om, înțelegem ce este moartea omului. Iar calea de a deveni oameni este filosofia, adică cea care ne face vrednici de moarte, făcând-o pe aceasta nevrednică de noi. Așa ne apare acest dialog, care, ca replică dată tragediei7, ne cutremură de fiecare dată, ca într-o înțelegere a ceea ce ar trebui să fim și, poate, ca o anticipare a acelui „Ecce homo!” rostit patru secole mai târziu.

 

 

Note

 

1 Platon, Phaidon, în Opere, vol. IV, trad. Petru Creția și Gabriel Liiceanu, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983, 58d.
2 Platon, Phaidon, 58e–59a.
3 Platon, Phaidon, 67e.
4 Constantin Noica, „Fedon”, în Platon, Dialoguri, trad. Cezar Papacostea și Constantin Noica, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968.
5 Platon, Phaidon, 62c.
6 Constantin Noica, „Interpretare la Phaidon”, în Platon, Opere, vol. IV, trad. Petru Creția și Gabriel Liiceanu, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 11.
7 Paul-Gabriel Sandu, „Filozofia – un cântec de lebădă”, Luceafărul 18, nr. 28 (16 iun. 2010), p. 7.