Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Vremea antimetaforei

Vremea antimetaforei

Dezastru, catastrofă, sinistru, tragic, confuz, ravagiu, distonanţă, conflict, deznădejde, exasperare, limită, exces, final: de la oricare dintre aceste cuvinte am putea porni un text despre arta lui György Jovián. E drept că toate se înscriu într-un soi de registru negativ al percepţiei, într-un limbaj al apocalipticului și al disperării. Chiar artistul propune această aparentă negativitate. E până la urmă limbajul pe care l-a folosit în lucrările sale încă din anii ’80, căutând de atunci răspuns la câteva întrebări care l-au urmărit obsesiv de-a lungul întregii activităţi: e fiinţa umană dependentă de tragic?; pricepem tragismul contemporaneităţii sau îl căutăm, scormonim după el ca după un imperativ existenţial?; era industrială pregătește apocalipsa sau este apocalipsa însăși?; la ce se reduce rostul și putinţa fiinţei umane într-o lume pe care ea însăși o pregătește de un final inevitabil?; de unde impulsul patologic pe care îl avem pentru „a demola”, a distruge, a ne auto-distruge?; trăim cu conștiinţa vinovăţiei sau suntem doar niște barbari moderni?
Din acest punct de vedere, György Jovián reprezintă unul dintre plasticienii binecuvântaţi de propria viziune artistică. Dacă îi privim lucrările din urmă cu ani și pe cele de acum ne dăm seama că nu a fost nevoie să bâjbâie, să tălmăcească – în timp – preluând în propria operă tendinţe, mode, stiluri, teme care nu îi erau proprii, că nu are, în acești zeci de ani, modificări de epigon și spectaculozităţi de imitator. A păstrat o corespondenţă cu sine însuși, cu propria lume vizuală, cu propriile motivaţii plastice, cu propria interpretare a lumii specifică doar marilor artiști.
Picturile sale în ulei pe pânză au, în ciuda (uneori) a hiperrealismului lor, o capacitate aparte: te forţează întotdeauna să vezi, să îţi închipui o altă realitate, un plan secund ascuns vederii dar totodată mereu propus imaginaţiei: e răscucea în care György Jovián, din punct de vedere artistic, se întâlnește cu un suprarealism mascat, iar din perspectivă umană cu catastrofele faptului de a fi. Lucrările care nu conţin prezenţe umane explicite au în ele, totuși, pervertirea adusă de fiinţa umană, distorisionarea, macularea, frângerea lumii până la apocalipsele trăite cotidian. Detaliile precise, tușele de culoare aproape microscopice experimentează finitudinea unui proiect existenţial distrus, dar meticulozitatea, chiar o „pedanterie cromatică” conferă spaţiului pictural o dinamică specifică lucrărilor lui Jovián. Artistul forţează de fiecare dată lumea devastată pe care o pictează să își spună propria poveste, a decăderii dar și a fostei măreţii, de fapt a frumosului pe care îl presupune orice sălbăticie, a normalităţii care stă în umbra oricărui cataclism.
Partitura neputinţelor noastre, fragilităţile, vulnerabilităţile, precarităţile fiinţei umane sunt „planul secund” pe care György Jovián spuneam că ni-l propune – izvorând dintr-o viziune esenţialmente tragică, apropiată ideatic de drama elină. Două cicluri, care se întind pe ani buni, conţin cuvântul demolare. Unul se numește chiar așa, Demolare, iar celălalt – Studiu pentru demolare. Demolarea e un act pur uman, cu totul altceva decât distrugerile suferite odată cu trecerea implacabilă a timpului. Doar omul demolează, doar el are în sine o infinită disponibilitate spre catastrofă, spre pustiire. Infinită și inexplicabilă, acestei disponibilităţi Jovián îi oferă un statut privilegiat în lucrările sale. E o liniște oarecum nefirească în felul în care artistul acceptă, fără a fi nici moralizator și nici acuzator, această dimensiune distructivă a fiinţei umane. Îl privește mai degrabă ca pe o victimă, admiţându-i tentaţia de a fi „mai păcătos decât păcatul”.
Tot haosul apocaliptic din opera lui Jovián rămâne de neînţeles dacă nu ne apropiem și de lucrările în care apar personaje. Ele sunt cele care se confruntă cu limita și tot ele sunt cele care pot să o depășească. Trebuie spus clar un lucru: nici o clipă artistul nu cade pradă tentaţiei grotescului, cu toate că hotarele între care se mișcă l-ar fi putut ademeni către grotesc. Nimic nu amintește de celebra expresie o frumuseţe deformată rămâne totuși o diformitate frumoasă. Cel puţin când e vorba de fiinţa umană. Scara, din 2008, Parcul, din 2013, Flacăra II (2015) sunt lucrări care, aparent, nu au nimic de a face cu cele din ciclurile Demolare sau Studii pentru demolare. Fiecare conţine câte un personaj care pare că doarme. Cu toate astea, dacă am scoate nudul feminin din Flacăra am rămâne cu o lucrare care ar putea intra în ciclul Demolărilor. Toate cele trei personaje sunt în aceeași poziţie: ghemuite, cu picioarele aduse către piept, cu mâinile strânse. Și îmbrăţișare de sine dar și fugă de lume, căutarea propriei identităţi însă și separarea de ceilalţi. Dar înainte de toate o nostalgie a originilor. Cele trei personaje sunt în pozitie fetală, poziţia unei fragilităţi emoţionale, a lipsei de siguranţă dar, din punct de vedere metafizic, este poziţia din care umanul poate să renască permanent, se poate în-fiinţa de-a pururi în pofida propriului apetit pentru distrugere și haos. E o dimensiune creștină evidentă în opera lui György Jovián care dăruiește această bipolaritate a dezastrului și a renașterii. Faptul că nu avem personaje colective pare să sublinieze credinţa existenţialistă a pictorului că fiecare dintre noi suntem unici și doar noi înșine ne putem bate cu propriile limite.
Sunt lucrări în care plasticianul pare un romantic postindustrial. Prin tonalitate, punere în scenă dar mai ales prin nostalgia lor „peisajele” lui György Jovián amintesc – împingem la extrem comparaţia – de atmosfera din peisajele lui Caspar David Friedrich, să zicem. „Nostalgia este un fenomen intim legat de un fenomen de memorie”, crede Starobinski. Haosul, debandada, învălmășeala din unele lucrări ale lui Jovián nu sunt, în acel plan secund de care vorbeam, decât memoria lucrurilor care au fost odată. Amintirea a ceea ce reprezentau înainte de a fi distruse, făcute ţăndări, devenind o civilizaţie a gunoiului și inutilităţii. Jovián e un nostalgic și un optimist reţinut. Griurile lucrărilor lui, temele, repetitivitatea obsesivă, lăsarea în suspensie a unui răspuns final nu ar da de bănuit asta. Privită însă în întregime, în tot acest interval de ani, opera sa, tocmai pentru că nu oferă răspunsuri definitive ci se constituie într-o căutare febrilă a acestora lasă să se întrevadă acest optimism. Câtă vreme artistul caută răspunsuri, căutare sprijinită pe câteva certitudini intime, înseamnă că speră și să le găsească. Iar acest optimism poate fi parte a soluţiei ieșirii din labirint.
Indiscutabil, György Jovián este unul dintre cei mai importanţi artiști plastici contemporani. Privindu-i lucrările, nu știu dacă privim fragmente de realitate sau de hiperrealitate, dacă intrăm în sfera imaginarului sau a ideaticului, dar e limpede că pătrundem în zone ale interiorităţii artistului la care nu am ajunge altfel. Pentru că, așa cum se întâmplă la toţi marii artiști, fiecare pată de culoare, ori linie îl determină să ni se destăinuie, fiecare lucrare îi convoacă fiinţa intreagă.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg