Consiliul
Județean Cluj
Week-end la Bologa

Am deschis ochii cu sentimentul că mă aflu într-un spaţiu necunoscut. În aria mea vizuală, canatul ferestrei care ar fi avut nevoie de vopsea proaspătă… Sub el, urmele scorojite ale unui şuvoi fraudulos din ultimele ploi. Am recunoscut îndată ziua; ternă, absolută, nimicitoare. Am strâns pleoapele încercând să intru în universul rarefiat şi confuz al unui vis de doi lei din care abia mă trezisem. Nicio scăpare… Aveam de-a face cu eul meu mizantrop, care mi se relevă periodic, semn inexorabil al unei scadenţe cotidiene de neocolit. În astfel de momente, unii cetăţeni se căsătoresc, îşi cumpără casă, pleacă în străinătate, ori pun de un copil. Cum le făcusem pe toate acestea, m-am decis să schimb peisajul citadin cu cel bologhez. Ştiu, din experienţă că îndată ce pun piciorul în capul satului, eul meu mizantrop cedează. Nu spun că aş deveni vreo făptură de zahăr ars, dar mă înmoi, mă preschimb dintr-un măr acru şi tare într-unul mălăieţ şi fără gust, aceasta fiind doar o etapă intermediară spre recuperarea naturii mele optime.
Casa mea din Bologa e un hibrid creat în ciuda unghiului drept, cu mijloacele modeste ale hazardului… O compilaţie între ruina prăbuşită a bunicii din Cojocna, o cabană forestieră şi o izbă… Imaginaţia mea de pictor n-a funcţionat pe canoanele modernităţii ci mai degrabă de-a-ndoaselea, vrând, poate, să recuperez ceva dintr-un trecut confuz, estompat, neînţeles.
*
Vă place la noi, doamnă?… De două decenii trăiesc la Bologa câte cinci-şase luni pe an, cunosc pădurile locului ca-n palmă, străbat uliţa mare preţ de trei kilometri cu un cărucior scălâmb şi o butelie goală, ori plină, ancorată cu sârme şi sfori, smulg buruieni, fac straturi, crăp lemne, conserv legume, stau seara la poartă cu vecinii holbându-mă după turiştii care se scurg în vehicule de lux, ori pe jos, cu rucsaci grei în spinare, spre Vlădeasa. Câinii satului m-au adoptat fără rezerve (câţiva dintre ei şi-au trădat stăpânii şi-mi dorm pe prag), doar bologhezii nu m-au omologat ca pe o fiică a satului… Poate pânzele şi cărţile pe care le car periodic în sacoşele mele cu rotile, radiografiate atent la fiecare venire/plecare, să le stârnească oarece suspiciuni… Pe de altă parte, vecinii mei pot fi, pe drept cuvânt, surprinşi de apetitul meu rural, deoarece copiii lor o întind care-ncotro; în Spania, Italia, Austria, la Cluj, ori măcar la Huedin, în timp ce subsemnata, nefăcând parte dintre iezuţii de duminică, par tot mai implantată în divina zonă.
*
Bologa e un sat molcom care porneşte de sub poalele unei cariere de bazalt, odinioară vestită; acum, doar un povârniş zgrunţuros cu două concasoare ca două păsări preistorice abandonate-n pantă.
— Ar trebui să le botezăm! – zice G.
— Ce să botezăm ? – întreb.
— Uliţele satului şi crâşmele. Ai putea să trăieşti într-un loc fără nume? Ce-i aia SRL.Nr. XXX?
— N-ar trebui să avem aprobarea primăriei?
— Mai întâi să le botezăm…
Şi le-am botezat… Prima a fost CALEA RDM-ului (citeşte calea „rachiului de mere”), coloana vertebrală a satului, lungă de patru kilometri, apoi câteva anexe laterale:
PIAŢA ARMONIEI DEPLINE, o răscruce lărguţă lângă căminul cultural, unde se ciomăgesc bologhezii cu morlăcanii când ies de la discotecă, STRADA INDUSTRIILOR, un pui de cărare cu două case unde au vieţuit cândva un inginer şi un potcovar, STRADA FERICIRII, purtătoare a cinci case (printre ele şi cabana mea), botezată astfel în urma unei declaraţii, probabil iresponsabile, a subsemnatei. Cel mai apropiat bar – o odăiţă cu trei mese, zece scaune şi un televizor, a primit numele de CASA POPORULUI.
Satul se mai mândreşte cu o cetate medievală din secolul XIII, în paragină, înfiptă ca un dinte putred în coama dealului, un castru roman, deocamdată îngropat şi o moară de apă, activă, de un pitoresc duios, unde îmi duc preşurile la primenit.
Acest botez a avut loc într-o duminică de iulie dimineaţa, când G. (prinţul consort) a adunat vreo opt personaje confuze din zonă, absente de la slujbă, cărora le-a ţinut un discurs scurt dar simţit despre rostul botezului (cum să nu-şi facă Necuratul sălaş în sat), miruind apoi cu o măturice de busuioc înmuiat în mirul autohton, de-i zice RDM, atât obiectul în cauză cât şi cinstita adunare, după care a bătut în cuie, în teiul Iulianei, o scândurică scrisă cu duco roşu: str. FERICIRII şi tot aşa şi cu celelalte.
Primele rafale din vântul european care a trecut în goană prin sat a lăsat în urmă-i CALEAREDEMEULUI asfaltată, chiar dacă în clipa de faţă lateralele ei sunt ciuruite de „oale” cu neputinţă de ocolit.
E şi o zi minunată; câinele Iulianei borăşte pe cerdac, iar femeia suduie de mama focului. Într-o mână ţine făraşul, cu cealalta îi altoieşte lui Guţă spinarea.
Iuliana e prietena mea. O parte din ouăle ei, când nu le găbuieşte Guţă, ajung la mine. Are o duzină de straturi de top, unsprezece puici, o pisică debilă, (otrăvită de şoareci) şi două picioare umflate. Vaca şi purcelul le-a vândut. Acum cumpără lapte de la o vecină mai tânără. Are un obraz ca o pâine mare şi caldă. Nu ştiu dacă mă place. Pentru binele meu, sper că DA. Evident, nu se sfieşte să mă critice.
Aici câinele casei e un alt om. Mai bun sau mai rău, îşi are omenia lui. Dar ferească BUNUL CERESC de câinele străin. El nu ia decât de bâte pe spinare şi pâine cu şoricioaică…
— Ce are câinele, Iuliano?
— Şti-l baiu! Cred că nu-i place curechiul.
— Doar nu i-ai dat să mănânce supă de varză?
— Dar de ce să nu mănânce?!… Io cum pot? Că doar nu l-oi servi cu pui… Curechiul îi bun şi gros, cu afumătură…
— Pentru Dumnezeu, Iuliano, cine a mai văzut câine care să mănânce dicotiledonate?
Îmi întoarce spatele…
Guţă s-a potolit. Acum roade iarba din spatele casei, apoi dă fuga la mine.
Ştiu că toate acestea îmi sună mie pentru că i-am stricat Iulianei câinele cu boabe şi oscioare adunate special pentru el şi soldăţei de pâine cu şuncă pe care-i prinde din zbor, dar şi cu miez de banane şi biscuiţi cu cremă pentru care-şi uită stăpâna două-trei zile…
Apoi se-ntoarce la Iuliana şi se spăşeşte lingându-i papucii pentru a fi reprimit.
Într-asta vine Măria Milului care se vaită încă din drum că apa Săcuieului i-a dus fânul către Oradea, iar cel rămas s-a înnegrit şi a putrezit pe pământ, că ea nu pune mâna pe furcă şi greblă duminica ori în zi de sărbătoare orice ar fi… Că pe Ionuţul lu’ Gruia, aşa l-o trăznit… Pe drum trece consilierul primăriei pe bicicletă şi le strigă femeilor: „Staţi pe-acasă! Vine veterinarul să vă vaccineze porcii!”
Banca din poarta Iulianei e o binecuvântare. Pe o distanţă de cinci-şase case, nu mai există niciun bărbat valid. Doar babe văduve. Seara, cei câţiva vecini ne adunăm şi facem politică. Într-o zi, prefăcându-mă interesată foarte, îi întreb dacă au în sat şi oarece minorităţi…
— Cum să nu! Sunt! – zice Găvrilă a lui Vasi… Sigur că avem; doi ţigani, oameni de treabă, cu pământul lor, un camionagiu ungur şi doi ţărănişti.
Dumnezeu nu se sfătuieşte cu noi când dă ploaie… Plouă cât să te scoată din minţi. Streşinile picură molcom de 48 de ore. Bologhezii „n-au bai”. Îşi pun o pungă de plastic peste clop, îşi iau plasele de rafie şi pornesc după ciuperci cu toată familia…
Dealul se împestriţează cu ţinte colorate în mişcare. Satul trăieşte intens…
Drept grăit-a poetul lusitan, cum că satul e mai mare ca oraşul, pentru că din el lumea se vede mai limpede.
Copacii satului seamănă cu sătenii; falnici, uneori frumoşi, dar fără mister.
Misterul începe cu pădurea… Stejarul, paltinul, teiul sunt băraţii; salcia, arţarul, femei duioase, tandre, ori arţăgoase. Aceasta ar fi clasificarea mea neacademică.
— Năstăsicăăă!… vin italienii…
— Ce zici, tu?
— Vin italienii, tu… n-auzi?
Vecina mea Victoriţa nu aude şi vine la gard. De dimineaţă, telefonul fără fir al satului n-a avut răgaz. Uscată şi cocârjată, căţărată pe gard, Victoriţa seamănă cu un cocostârc rău desenat.
— No? Bine, bine… zice Victoriţa. Las să vie că şi noi om şti cum să-i primim.
Femeia-i vorbă scurtă. O rara avis, nu se lungeşte cu poveşti. Taie firul vorbei unde trebuie şi trece la treabă. Italienii vin în mercedesuri, trag la poarta omului şi întreabă de ciuperci.
— Până or ajunge la noi, în ăst cap al satului, avem vreme să le rânduim!… adaugă Victoriţa şi coboară în pivniţă, scoate paporniţele cu hribi şi gălbiori adunaţi toată săptămâna, întinde pe cerdac, la umbră, un ţol mare, aproape curat, dă fuga la cişmea, umple două găleţi cu apă şi umflă ciupercile. Hribele se fac dolofane şi proaspete ca nişte buci de noi născuţi. Pe cele mai obosite sau viermănoase Victoriţa le-ntoarce şi le doseşte în grămadă.
— De-acum nu le mai dăm pe alese. Numai amestecate, tu! Dacă ei scad preţul după capul lor, ameliorăm şi noi calitatea…
Italienii vin în fiecare vară să se aprovizioneze pentru restaurantele lor de pe marginea şoselei naţionale şi chiar pentru piaţa italiană. E drept, anul trecut italienii le-au „tras în piept‘‘ pe femei. Au trimis tot satul la ciuperci promiţându-le 200 de lei pe kilogram. Satul nu s-a cruţat; a lăsat baltă stropitul cartofilor şi s-a dus pe păduri, cu prunci şi cu babe cu tot. S-au adunat hribele la cooperativa Marinei cât turcii… Primele lăzi au fost plătite cinstit, apoi, în aceiaşi seară, negustorii au scăzut preţul la 50 de lei, iar până la urmă la 36. Cică-s multe şi amestecate. Şi nici prea grozave nu-s; că la restaurantele lor sînt pretenţioşi… Vorbe. Până la urmă le-au luat şi pe cele cu viermuşi fără alte fasoane… Fireşte şi pe cele umflate cu apă ale vecinelor mele.
Pe Victoriţa însă, am o mare obidă… Anul trecut avea o căţeluşă subţire, elegantă, cu ochi de domniţă… O frumuseţe; una dintre acele nefericite patrupede aruncate din autoturisme prin satele transilvane… Un obicei dezgustător şi consternant care-mi provoacă un sentiment de repulsie faţă de speţa umană. Vorba unui filosof..„Iubesc omul dar detest omenirea”. Sau vice-versa?… Tot aia pentru profani.
Cine ştie ce păcate o fi avut căţeluşa aceea într-o viaţă anterioară, de a ajuns la mâna Victoriţei. Într-o bună zi o dă dispărută şi îşi vede de treabă… Cum s-o recunoaşteţi pe Victoriţa? E sora mai mare a lui Olive, nevasta lui Popeye marinarul; o rochie pe oase, aţoasă şi smucită, cu obrazul de culoarea argilei. Un ochi al ei sfidează simetria luând-o spre nas… celălalt spre ureche.
Oricum nu poţi fi niciodată sigur că te
priveşte…
Într-una din zilele răspunzătoare de euforiile mele silvane, în timp ce mă plimbam cu Negruţul (alt orfan) prin pădurea de brazi, cu gândul, nu destul de ascuns, de a duce acasă şi ceva gălbiori, aud un scâncet slab, rău prevestitor, care se repetă la intervale rare. Caut cu frenezie sursa acelui plâns la marginea vieţii şi o descopăr, spre disperarea mea, pe căţeluşa Victoriţei la baza unui molid. Scheaună slab şi mă priveşte rugător, dar nesigură, plină de spaimă, se lipeşte de pământ ca un timbru. Negruţu o amuşină cu bunăvoinţă apoi mă priveşte în ochi. O dezleg cu mare dificultate zdrelindu-mi mâinile în sârmele ruginite şi pornim spre casă, eu tremurând toată de revoltă. Stătuse în pădure mai mult de o săptămână fără mâncare şi fără apă. S-a dus naibii euforia silvană… „No, ăsta ţi-e satu!”– mi-ar spune unul din „citadinii” cu care am dueluri verbale pe marginea subiectului.
Am hrănit căţeluşa cu pâine înmuiată în lapte şi am aşternut o haină veche pe cerdac. În timpul nopţii, ce credeţi?! A plecat acasă, la stăpâna ei. După câteva ore atârna spânzurată de gard. „O vrut să treacă printre leţuri şi s-o spânzurat, nebuna!” – explica Victoriţa cui vroia s-o creadă. S-a răzbunat pe bietul suflet cu răzbunare de om, apoi şi-a luat alt câine bătrân, răpciugos, la fel de timorat şi lihnit. Ce-i drept, făceau pereche mai potrivită.
„Te dau la poliţie!” – i-am strigat peste gard… Apoi mi-am zis… o să vină poliţia, o să se uite la ochiul ei aluneos, la poarta scălâmbă (strânsă-n sârme ruginite), înclinată în afară, la hambarul gol, la cojile de ceapă de pe prag… şi o să-i dea, Doamne fereşte, vreo amendă. Am iertat-o, dar mi-a ieşit de la suflet… Iertare şi vouă pentru poveste.
Pe cărare vine Iuliana cu două plăcinte învelite în ştergar… „O murit Haşu” – zice alb. Aici moartea este doar o altă zi… „L-o dus nepotu-n Spania să vadă piatra… La întoarcere a zăcut patru zile de gripă şi s-o dus”…
Îmi amintesc prima mea întâlnire cu Haşu… Stătea pe malul Săcuieului lângă o movilă mare de bolovani de bazalt pe care îi cioplea şi îi fasona până primeau o formă paralelipipedică. N-am văzut niciodată astfel de mâini; nişte lopeţi cu degetele sculptate în unghiuri drepte, înmănuşate parcă, în pielea lor pergamentoasă. Alături fuma Milu, beneficiarul bolovanilor…
— Doamnă, eu zic că lumea mă respectă… îşi continuă fraza luându-mă martor din mers…
— Drept-ui, Milule?… Spune tu, Milule!
Milu confirmă cu toată gura.
— Doamnă! Io am lucrat la carieră de la 12 ani, am tăiat bazalt 40 de ani; piatră cubică pentru drumul Braşov-Oradea; este cioplită de mâinile mele. Şaizeci de care cu boi au cărat-o la camioane şi la tren…
Ştiu că Haşu avea multe calităţi dar era popular pentru două: o iubea pe nevastă-sa Florica şi nu bea decât pe banii lui. După ce s-a pensionat, stătea dimineţi întregi pe terasa cu două mese a barului, cu un pahar înalt de Sprite în faţă. Când se termina, mai cerea unul. Floica era mulţumită. Nici prin cap nu-i trecea câtă vodcă poate înghiţi o sticluţă de Sprite… Aşadar în casa lor respectul se bucura de reciprocitate.
— Era prin ’65, continuă Haşu, când într-o zi mă cheamă secretarul de partid la sediu. Mi s-au tăiat picioarele. Milu zicea că m-am îngălbenit de tot. Mă duc şi d-l secretar mă invită să şed şi îmi spune că e tare mulţumit de mine şi că, împreună cu activul de partid şi sindicatul, au hotărât să mă trimită în concediu la Eforie, cu bilet de odihnă, din 15 august. Eu nu fusesem în viaţa mea nici măcar până la Cluj. Unde s-o iau de-a lungul ţării? M-am îngrijat rău… Mă duc acasă şi-i spun lui Florica: – Tu, Florică, fă-mi cât poţi de iute două perechi de izmene noi. Când află de Eforie, nevastă-mea se pune pe plâns… Taie pânza de buci şi plânge… Mă face să strig la ea… Şi cum îţi spun, mă duc… La hotelul sindicatelor capăt camera 7. Nu uit niciodată; cameră cu două paturi, baie cu apă caldă, oglindă mare cât statul de om; când m-am zărit era să cad jos…
Stau ce stau pe pat, mă plictisesc, îmi iau izmenele cele noi şi cobor pe plajă. Lume multă… Zăresc un locşor mai lărguţ lângă o doamnă frumoasă… şi serioasă. Îmi pun hainele sub o tufă şi-mi aştern ştergarul lângă doamnă… Şi mă ţâp în apă colo lângă mal că nu ştiu înotul… Numai vezi că, la ieşire, izmenele mele din pânză de bucii s-au îngreunat de apă şi de nisip şi s-au lungit cu jumătate de metru. Şi cum erau prinse ele numai într-o aţă, apa le-o tras în jos şi m-or ruşinat rău în faţa lumii. Numa, n-am intrat în pământ de ruşine. Dar doamna mea şi cheliosul de alături se ridicaseră în fund pe rogojină şi râdeau ţinându-se de burtă, în timp ce eu, înfocat tot, nu ştiam cum s-o scot la capăt… Mai mult, aflu că doamna şi cheliosul erau doi doctori vestiţi din Bucureşti pe care păţania mea i-o reunit (că erau mânioşi) şi înveselit peste fire şi ne-am făcut prieteni.
În ziua următoare iau cursa şi mă plimb prin Constanţa, unde nişte oameni pietruiau trotuarele şi puneau borduri. Asta nu-i piatră, zic eu. Să vezi la noi la Bologa!… Mă măsoară maistrul lor de sus până jos şi zice: de ce nu vii să lucrezi cu noi, că te plătim?… Am lucrat cu ei până-n ultima zi de concediu. N-am cheltuit niciun leu din cei 25 cu care am plecat de acasă, ba, mai mult, m-am întors cu bani buni… De-aia zic, doamnă, eu vreau respect…