În ultimii ani căutam prin librării tot ceea ce ar putea vorbi despre anii ‘30 și despre Marea Teroare stalinistă. Încercam să mă documentez pentru ultimul meu roman, și nu e deloc simplu să scrii o asemenea istorie! Așa a ajuns camera mea să arate ca o bibliotecă răsturnată pe jos: cărți, cărți… Cărți peste tot, pentru că bine spunea Gabriel Garcia Marquez: „De câte ori scriu o carte strâng cât mai mult material de documentare. Este partea cea mai intimă a vieții mele de scriitor”.
Și uite așa, într-o seară de noiembrie, umblând pe plasma din perete, am găsit un film din anii ‘70, Mărturisirea. De la început, trei lucruri „m-au dat pe spate”: regizorul Costa Gavras, marele Gavras ai acelor ani, story-ul filmului care vorbea despre povestea adevărată a comunistului cehoslovac Artur London, un inculpat în procesul stalinist Slansky, regizorul intenționând să realizeze o pledoarie împotriva totalitarismului și, în particular, a stalinismului, și nu în ultimul rând, actorii. Foarte cunoscuți, mulți dintre ei din păcate astăzi dispăruți, oameni pe care în acele vremuri i-am întâlnit în filme mari. Dintre aceștia, am remarcat trei legende ale cinematografiei europene: Yves Montand, Simone Signoret și Gabriele Ferzetti. Timp de aproape două ore, m-am uitat fascinat la o poveste cât se poate de urâtă a acelor ani. Eroul din film, Anton Ludvik, vice-ministru al afacerilor externe al Cehoslovaciei, după ce este observat și urmărit, este arestat și întemnițat de o organizație care se declara, ea însăși, deasupra partidului comunist. Epoca proceselor-spectacol inițiate de Stalin… În sfârșit, filmul acesta îmi aducea aminte că și cea de-a șaptea artă poate fi o documentare în ale scrisului. Să revin la actori. Încă de la primele imagini, actorul din rolul principal s-a detașat de restul echipei. Asta o făcea de ani de zile Yves Montand.
Yves Montand, pe numele său adevărat Ivo Livi, a fost un actor de cinema, cântăreț și dansator de music-hall francez. S-a născut pe 13 octombrie 1921 la Monsummano Alto, în Toscana (Italia). Băiatul lui Giovanni și al Giuseppinei Livi s-a născut dintr-o familie de origine iudaică, de muncitori și militanți care i-au transmis idei marxiste. În 1923 familia sa emigrează în Franța pentru a scăpa din Italia lui Mussolini și se instalează în cartierul săracilor din Marsilia. Ivo era pasionat de cinema, de comediile muzicale americane, idolul său fiind Fred Astaire. Copilăria lui Ivo nu a fost prea ușoară. Începând de la 11 ani a lucrat într-o fabrică, apoi ca ucenic într-un salon de coafură iar din 1938 a acceptat să lucreze ca șofer la un cabaret din Marsilia. Aici a început să cânte încercând să-i imite, și chiar reușind, pe vestiții Charles Trenet, Maurice Chevalier sau Fernandel și a cântat o melodie, Dans les plaines du Far West, sub numele de artist Yves Montand, ales de mama sa.
A avut un mare talent ca interpret, şarmul și ținuta zveltă i-au asigurat un succes imediat la public. A apărut pe o scenă de cabaret, în Marsilia, prima dată pe 21 iunie 1929, la Alcazar, apoi la vestitul Odéon, adevărata rampă de lansare a atâtor mari cântăreți. Succesele au început să apară pentru acest tânăr dezinvolt, carismatic și, mai ales, cu o voce atât de frumoasă! A cântat la ABC cu același succes ca și la Marsilia, apoi au urmat alte săli de legendă: Bobino, Folies-Belleville și celebrul Moulin Rouge unde a dat peste Édith Piaf. A fost o dragoste mare între cei doi și Édith Piaf, deja celebră, începe să-l inițieze în tainele acestei meserii atât de complicate. În acea perioadă, Yves Montand a cunoscut persoane importante din lumea spectacolului, ca Joseph Kosma, Henri Crolla, Loulou Gasté, Jean Guigo, Henri Contet, Louiguy, Marguerite Monnot, Philippe-Gérard, Bob Castella, Francis Lemarque.
Apoi a venit și filmul… Mult timp după aceea mă întrebam ce este Montand. Un mare cântăreț de music-hall sau un mare actor de cinema? Excela în amândouă! În cinema și-a făcut debutul alături de Édith Piaf în filmul Étoile sans lumière, apoi în minunatul Les Portes de la nuit al lui Marcel Carné.
După perioada Moulin Rouge, pleacă cu Édith Piaf în turnee până în 1946, când cei doi se despart. Ce la vie! În 1948 pleacă la Saint Paul de Vence pe Côte d’Azur unde devine un obișnuit al festivalului de la L’Auberge de la Colombe d’Or și unde îi va cunoaște pe Jacques Prévert și Simone Signoret. Asta se întâmpla în 1949. Întâlnirea cu Simone Signoret este un adevărat coup de foudre. Aceasta își va părăsi soțul, regizorul Yves Allégret, și se va muta cu fetița sa și cu Yves în Place Dauphine, la Paris. Pe 22 decembrie 1951 cei doi se căsătoresc și devin cuplul cel mai mediatizat din lumea spectacolului francez. Urmează apoi filmul Salariul groazei. Am avut șansa să-l văd și eu. Un scenariu bine scris, o poveste teribilă, așa cum erau multe povești în acei ani. Filmul este recompensat cu Marele Premiu la Cannes, în 1953. În 1954, cuplul cumpără o proprietate în Autheuil-Authouillet din Normandia care devine un loc de întâlnire a multor artiști și intelectuali din acele vremuri. Printre cei care-l frecventau erau Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Serge Reggiani, Pierre Brasseur, Luis Bunuel…
În 1956, omul de stânga Montand a făcut un turneu de music-hall în URSS, după acel 24 octombrie când tancurile rusești au intrat în Budapesta. La Moscova se întâlnește cu președintele rus Nikita Hruşciov cu care a avut o discuție ce a durat patru ore și unde s-a interesat de cauzele ocupației rusești din Ungaria.
Urmează anul 1957 când intreprinde un turneu în toate țările Europei de Est. Eram student în București când Yves Montand a venit și în România. Sigur, costul unui bilet m-a ținut în afara Sălii Palatului… Atunci a apărut și o legendă urbană. Se zice că toată protipendada comunistă a mers la acest concert în ce avea ea mai bun: fracuri, haine de firmă, rochii de dincolo – dar, stupoare! Cântărețul a apărut pe scenă în salopetă! De, cânta pentru clasa muncitoare… Cel puțin așa credea el. În 1959, Montand și-a câștigat un statut de vedetă internațională după un turneu intreprins în SUA împreună cu Signoret, unde i-a cunoscut pe scriitorul Arthur Miller și pe soția acestuia, Marilyn Monroe, apoi a cântat în Canada și în Japonia. Totul mergea cât se poate de bine…
În timpul turneului din 1960, a făcut la Hollywood filmul Let’s Make Love, de George Cukor, cu Marilyn Monroe, cu care a avut o idilă, lucru pe care nu l-a prea agreat Simone Signoret. Lucrurile se derulau tot mai grozav pentru Yves. Se întoarce în SUA în 1961 la Golden Théâtre de pe Broadway, apoi în Japonia și Anglia, fiind în acel timp cel mai cunoscut artist de music-hall al planetei. Începând cu anul 1964, se îndreaptă doar spre cinema și va mai urca pe scenă doar ocazional. Va face o mulțime de filme sub bagheta unor regizori ca Costa Gavras, Alain Resnais, René Clément…
În anii ‘80, Montand s-a angajat în luptă în favoarea sindicatului polonez condus de Lech Walesa. Urmează apoi acel septembrie 1985 când moare Simone Signoret la numai 64 de ani. Originile sale muncitorești au fost un motiv pentru rolurile din cariera sa cinematografică dar și pentru multe melodii interpretate de-a lungul anilor. A jucat în trilogia lui Costa-Gavras denunțând extremismul: Z (1969), unde l-a interpretat pe Grigoris Lambrakis, un deputat de stânga asasinat de regimul condus de coloneii ce guvernau într-o țară mediteraneană; L’Aveu / Mărturisirea (1970), unde l-a jucat pe primul ministru ceh Artur London închis de regimul comunist; État de siège (1973), unde este un agent american, rol inspirat de un anume Dan Mitrione, consilier al unui regim sud-american înlăturat de extrema stângă. Da, am avut marea șansă de a vedea filmele lui Yves Montand. În toate, absolut în toate, actorul acesta a dat dovadă de un mare profesionalism, a reușit mereu să fie de acolo. Îndrăgostit iremediabil de cinema, Montand era capabil să joace orice rol. A reușit să-și imprime personalitatea puternică asupra personajelor sale, fie că era vorba de un polițist alcoolic ca în filmul Le Cercle rouge, sau de procurorul din I comme Icare, până la disperarea iubirii din Clair de femme. A făcut și câteva filme polițiste deosebite: Compartimentul ucigașilor, Police Python 357 sau Cercul roșu.
Pe 9 noiembrie 1991, actorul a decedat în urma unui infarct, la vârsta de 70 de ani, înainte de a termina filmul IP5 de Jean-Jacques Beineux, film în care personajul său – fantastică premoniție! – moare în urma unei crize cardiace rostind următoarele cuvinte: „Je sais que je suis foutu mais ce n’est pas grave, j’ai eu une très belle vie” / ,,Știu că sunt terminat, dar nu e grav, am avut o viață frumoasă”. A fost îngropat în cimitirul Père-Lachaise din Paris alături de soția sa.