Se dedică domnului Marin Iancu

 

 

Într-un binecunoscut text cu valoare de ars poetica, Tudor Arghezi se referă la scris ca „zămislire din nou a lumii”, recunoscându-i scrisului o putere rezervată doar Demiurgului, câtă vreme actul poetic repetă, într-un fel, actul Genezei : „Scrisul născocit de oameni ca o zămislire din nou a lumii are o putere egală cu aceea exprimată în Geneză”( Tudor Arghezi, Ars poetica, Cluj, Dacia, 1974 p. 199). Vocabularul însuși este pentru poet o hartă, chiar dacă una prescurtată, a naturii iar prin cuvinte și „simboale, scrie poetul, omul poate crea toată natura ori o poate schimba: „Vocabularul e harta prescurtată și esențială a naturii și omul poate crea din cuvinte, din simboale, toată natura din nou, creată din materiale în spațiu și o poate schimba”( Tudor Arghezi, Op. cit., p. 80).
A crea natura din nou și a o schimba prin cuvânt( cuvintelele sunt la Arghezi „potrivite” de un Meșter orgolios, conștient că gestul său se va finaliza printr-un cosmos ca replică dată celui dintâi) conving, dacă mai e nevoie, că autorul Florilor de mucigai nu este adeptul unei poezii mimetice, care să reflecte la modul obedient creația demiurgică. Într-un fel, și poezia argheziană este un joc secund, cel puțin din perspectiva unui creator hotărât să refacă configurația existentă a lumii. Bubele, mucegaiul și noroiul intră în atenția poetului pentru a fi metamorfozate: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. După cum s-a remarcat de altfel, poetul artizan „lucrează în sensul totalității”, refăcând actele „demiurgice originare”( Ion Pop).
Jocul demiurgic arghezian este sesizabil și în ceea ce s-a considerat „universul boabei și al fărâmei”, universul minor, care nu pare deloc să prilejuiască o poezie în tonalitate minoră. Cu atât mai mult cu cât la autorul Cuvintelor potrivite, precum la un alt mare poet român, „mărunte lumi păstrează dogma”, și poetul le restituie, prin actul său creator, întregului. Pompiliu Constantinescu avea perfectă dreptate scriind în studiul dedicat lui Arghezi despre creația care „apare unitară, iar toate fenomenele urcă pe aceeași treaptă”. Arghezi rămâne în fond un poet al totalității, în viziunea criticului menționat: „Cosmosul e identic în esența lui dumnezeiască, fiind întrupare a principiului creator, concretizat în toate infățișările de viață”. Nicolae Manolescu vorbește chiar de un „paradis terestru în care omul și dobitoacele se înfrățesc”, iar „toate făpturile poartă aureolă împrejurul capului”.
Am ales trei poezii care mi se par semnificative pentru jocul creator arghezian, menit, după cum însuși poetul spunea, să creeze din nou sau să schimbe „jocul” prim.
Publicată în volumul Prisaca(1948), poezia Zdreanță are în atenție un cățeluș al cărui nume trimite la ideea de fragment , de parte, de „fărâmă” ( „zdreanța” este o bucată ruptă dintr-o pânză sau dintr-un obiect de pânză). Zdreanța presupune ceea ce este lipsit de valoare, dar care, prin actul poetic, este redimensionat. Într-o cunoscută poezie, din zdrențe se fac „muguri și coroane”. Pe de altă parte, în alt text arghezian, ființa este zămislită de Dumnezeu cu mare finețe, cu o „pensule” de zdreanță”.
Personajul este compus în întregime din resturi, el fiind „zdrențăros”, „strâns din petice”, este plin de „ferfenițe”, într-un cuvânt este confecționat din materie textilă ușor degradabilă. Ceea ce contează însă este că Zdreanță este „frumos”. Și nu doar atât. Într-o altă poezie argheziană, când Dumnezeu a făcut ființa din lut( „din scuipat și lut”), pentru a-i da frumusețe „a vopsit-o cu faianță”. De faianță sunt și ochii lui Zdreanță, totul pentru a întări ideea că și aici meșterul Arghezi face din zdrențe, precum în poemul Testament, „muguri și coroane”, trecând urâțenia în frumusețea artei: „L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,/Cel cu ochii de faianţă?/E un câine zdrenţuros/De flocos, dar e frumos./Parcă-i strâns din petice,/Ca să-l tot împiedice,/Ferfeniţele-i atârnă/Şi pe ochi, pe nara cârnă,/Şi se-ncurcă şi descurcă,/Parcă-i scos din câlţi pe furcă”. După momentul creației, pe care o demiurgul poet o credea perfectă, făcută după chipul și asemănarea cuvântului său, urmează însă căderea în păcat. Zdreanță nesocotește una din cele zece porunci. El fură și nu orice, fură oul, necunoscând desigur grava lui simbolistică. Este pedepsit și, în noua condiție, înjură și îl invocă de diavol: „Are însă o ureche/De pungaş fără pareche./Dă târcoale la coteţ,/Ciufulit şi-aşa lăieţ,/Aşteptând un ceas şi două/O găină să se ouă,/Care cântă cotcodace,/Proaspăt oul când şi-l face./De când e-n gospodărie/Multe a-nvăţat şi ştie,/Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,/Se strecoară pe furiş./Pune laba, ia cu botul\Şi-nghite oul cu totul./– Unde-i oul? a-ntrebat/Gospodina. – “L-a mâncat!”/“Stai niţel, că te dezvăţ/Fără mătură şi băţ./Te învaţă mama minte./Şi i-a dat un ou fierbinte./Dar decum l-a îmbucat,/Zdreanţă l-a şi lepădat/Şi-a-njurat cu un lătrat./Când se uita la găină,/Cu culcuşul lui, vecină,/Zice Zdreanţă-n gândul lui/“S-a făcut a dracului” .
Gâri-Gâri este o poezie care trădează intenția lui Arghezi de a integra, detașat, cu umor, universul mărunt în întreg, în totalitate. Între celelalte viețuitoare gâsca este o personalitate ce se bucură de respectul măgarilor, catârilor și al berbecilor, având „tact”( neologismul nu este întâmplător) și un matur echilibru:„Intre oi și-ntre măgari./Laolaltă cu catârii,/Calcă-n pas, cu pașii mari,/Gâsca-n vârstă, Gâri-Gâri./Chiar berbecii o cinstesc/Pentru tact și cumpătare/Și cu felu-i bătrânesc/Ii dau rang de inspectoare”. Gâri –Gâri se detașează de „gloata curții”, bucurându-se de corespondență in lumea oamenilor, fiind asociată unei comparații ce marchează atitudinea detațată a poetului:„Are cincisprezece ani,/Și în gloata curții deasă–/Trece mândră,prin gâscani,/Ca prin bâlci o preoteasă” .In sfârșit, ea contează ca un partener de dialog, privind lumea cu un arhezian „pieziș”. Inspectoare, preoteasă, gâsca ar fi putut fi, ne asigură Arghezi, chiar o profesoară: „O saluți, o chemi și vine./Din ce-i spui și ce-i vorbești,/Ea se uită lung la tine/Dintr-o parte și pieziș.//N-a avut noroc să-nvețe/Școala cel puțin primară/Că acum la bătrânețe/Ajungea și profesoară”.
În poezia A fost… reapare Zdreanță. Poetul face apel la memoria celor mici( „dragii mei”), gest necesar după vacanța ca timp al sărbătorii și al despărtirii de lectură și de învățat. Zdreanță nu mai este acuum „zdrențăros”, „flocos”, nu-i mai atârnă zdrențele și nici nu se amintește că este făcut din petice. Ceea ce trebuie să se rețină este că Zdreanță are ochii de faianță, aceeași faianță ce amintește gestul creator demiurgic. Pe de altă parte, poetul insistă asupra unui Zdreanță impus anterior prin textul poetic, învățat „pe de rost”: „Scumpi copii, după vacanță/Vă mai amintiți de Zdreanță,/Cel cu ochii de faianță/Cum l-am scris și l-ați citit?/Câte unul, câți ați fost/L-învăța și pe de rost”. Adevărul este comunicat fără menajamente, cum se cuvine unei ființe ce contează sub semnul totalității. Se insistă în mod deosebit asupra ideii de frumos, intărind sugestiile faianței. Frumosul de odinioară păstrează doar pielea și osul, conturul și tiparul ființei sale. (Într-un binecunoscut dicționar de simboluri se menționează de altfel că „osul este scheletul corpului, elementul său esențial și relativ constant. Osul este elementul permanent și, într-o anumită măsură, primordial al ființei”, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri,Volumul 2, București, Editura Artemis, 1995, p. 387) :„ Răsfățat și mult iubit/ Zdreanță-al nostru a murit./Rămăsese din frumosul/Prieten bun, pielea și osul”. Anularea simțurilor coincide cu despărțirea de realitatea concretă: „Își pierduse și mirosul/Și vederea, șchiopătând/Și căzând din când în când”. Zdreanță rămâne intr-un spațiu al glodului, al apei și al gropii. Lui i se refuză drumul perioadei anterioare. Printre bolovani, mersul nu poate fi decât strâmb și ezitant: „Mă striga din glod și apă/Să-l mai scot din cîte-o groapă,/Aducându-și poate-aminte/De un drum de mai nainte/O lua strâmb printre strujani/Dând cu botu-n bolovani,/Pentru ca întâi și-ntâi/Să-l ridic și să-l mângîi”. Acest spațiu este unul aproape similar unei lumi ce nu s-a fixat prin creație, amintind mlaștina din Inceritudine, opusă și acolo livezii ca tealitate armonioasă, purtând amprenta actului creator:„Zdreanță, fără să mă vadă,/Mă știa cam prin livadă”.Finalul poeziei este grav elegiac, cu autentice accente de lirism reflexiv: „Sufăr de atunci cumplit/Să știu Zdreanță că-a murit./Plânge sufletul din mine./Îl aștept și nu mai vine./Mai aflați, și nu e bine,/Că ce fuse nu mai vine./Vremea deapănă și toarce/Și ce-a fost nu mai se-ntoarce” .