Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Zorii filosofiei clasice (I)

Am ales să întrerupem aici, aparent aleatoriu, şirul gîndirii greceşti arhaice, considerînd că, odată cu Empedocle, o lume care a lumit în jurul unor anumite valori bine definite, intră în perioada ei de stingere. Mentalitatea greacă arhaică, legată de cetate şi trăitoare prin cetate, începe să apună, chiar dacă putem vorbi despre acest fapt ca lucru împlinit abia odată cu cuceririle lui Alexandru Macedon şi dobîndirea vocației universale a spiritului grecesc.
Aristotel, încă, este ultimul exponent al mentalității greceşti legată de polis şi avînd polisul ca structură centrală a lumii. Dar să o luăm cu
începutul.
Gîndirea poetico-filosofică grecească de pînă la Empedocle, aşa cum ne-am străduit să arătăm, îşi găseşte situarea fermă în cetate şi este o emanație şi viziune specifică ei. De la organizarea reli­gioasă şi pînă la cea legislativ-statală, lumea arhaică grecească îşi datorează existența şi expansiunea „mentalității cetății”. La fel, structura gîndirii arhaice greceşti este organic legată de dezvoltarea şi expansiunea polisului grec.
Legat de acest aspect şi în directă legătură cu expansiunea cetății greceşti putem afirma că „o fantomă bîntuie” lumea arhaică grecească: este fantoma eroului călător, a exploratorului.
Mitul păstrează această imagine a exploratorului încă din epoca aheeană, iar săpăturile arheologice din a doua jumătate a secolului trecut, în Tarent, spre exemplu, vădesc o continuitate a ocupației elenice începînd cu secolul al XIV-lea î.Ch. Minos plecase în urmărirea lui Dedal pînă în Sicilia iar Iason navigase pînă în Colchida în căutarea Lînii de Aur.
În plan istoric însă, un avînt al acestor îndeletniciri îl putem situa undeva în secolul al VIII-lea î.Ch., în jurul anului 775 şi va dura mai bine de două secole, oprindu-se în preajma anilor 500 î.Ch.
Este exact perioada în care se naşte şi prinde contur, dar se şi stinge, lumea cugetării greceşti pe care istoria filosofiei o numeşte presocratică.
Vom încerca în cele ce urmează, în măsura în care interesează şi serveşte scrierea de față, să determinăm cauzele social-istorice, religioase, economice sau cele ce țin de teoria mentalităților, care au determinat naşterea, înflorirea şi decăderea filosofiei greceşti de pînă la Platon.
În felul acesta, vom privi fenomenul arhaic grecesc într-un mod mai apropiat gîndirii europene contemporane, excursul care urmează venind să susțină dintr-un punct de vedere „mai ştiințific”, mai legat de un istorism de tip pozitivist.
1. Expansiunea
lumii arhaice greceşti
Nici nu apucase bine să iasă din epoca geometrică, în decursul căreia lumea grecească fusese obligată să trăiască limitată la sine însăşi, dar în care au loc amalgamări şi geneze obscure ale spiritului acesteia, că secolul al VIII-lea î.Ch. o şi împinge înspre exterior, reluînd contactele cu Asia şi întinzîndu-şi cuceririle spre Occident şi Septentrion.
Dar nu numai spiritul însetat de cunoaştere al grecului arhaic îl împinge spre acest pas, aşa cum prea frumos lasă se se înțeleagă mitul.
Cauza expansiunii greceşti o constituie în primul rînd una dintre carențele majore ale lumii greceşti: lipsa spațiului vital.
Grecia suferă de stenahoria, de faptul că solul ei are o suprafață extrem de redusă, implicit, aspectul social care denotă de aici se traduce în termenii foametei. Acest rău atît de mare este agravat în epocă de proasta repartiție a pămînturilor, fapt accentuat, progresiv, de fărîmițarea lor şi de fenomenul moştenirilor sau, la polul opus, dar ca o consecință a acestor fărmițări excesive, a preluării acestor pămînturi de către marii proprietari în dauna micilor proprietari.
Prin urmare, spiritul de aventură, neliniştea ce duce spre cunoaştere, îşi are originea, foarte probabil, în spectrul foametei ce pluteşte peste micii proprietari de pămînt care, fie nu sînt îndestulați de recolta sărăcăcioasă de pe micile lor proprietăți, fie şi le-au pierdut de mult timp în contul datoriilor şi a cametei uriaşe percepută de către marii proprietari de pămînt.
Aşadar, pentru aceşti oameni, a porni pe mare este similar cu a scăpa de foamete.
O altă cauză pe care am identificat-o pentru a explica acest adevărat exod al lumii greceşti arhaice înspre Occident sau, după caz, Orient, constă în imposibilitatea realizării unei stări autarhice în interiorul propriului teritoriu, în ciuda mentalității tipic autarhice care stă la baza apariției cetății greceşti.
Această imposibilitate este dată de lipsa suficientă a alimentului de bază în epocă: grîul care la rîndul său, nu putea fi produs datorită suprafețelor agricole prea reduse.
Pe de altă parte, Grecia nu posedă nici zăcămintele minerale şi nici lemnul suficient pentru nevoile sale crescînde.
Ceea ce grecii produc în cantități excedentare sînt produsele considerate de lux, anume: vinul, uleiul de măsline şi obiectele de ceramică.
De aici se naşte nevoia de a efectua comerț, de a stabili emporii, adică contoare, locuri în care schimburile comerciale cu barbarii pot avea loc.
În acest sens, unele polisuri au avut inspirația de a dezvolta mai multe asemenea contoare, fapt care a atras după sine o efervescență comercială aducătoare de prosperitate, odată cu întemeierea efectivă a unor noi colonii.
Ultima şi cea mai puțin importantă cauză a colonizării lumii arhaice greceşti o constituie distrugerea unor cetăți în urma unor războaie şi întemeierea de colonii noi de către populația rămasă sau colonizarea unor tărîmuri noi de către criminali, proscrişi sau populații întregi considerate de rang inferior de către populația dominantă, cum este cazul în Sparta.
Interesant de arătat este şi modul în care se realizau aceste colonizări.
În cele mai multe cazuri, acest lucru nu se realiza haotic, la bunul plac al cîtorva indivizi sau la întîmplare. Colonizarea are, îndeobşte, loc într-o formă organizată, cînd cîteva sute de coloni în frunte cu oicistul lor, căruia i se încredințau puteri aproape nelimitate, şi care la moartea sa era considerat erou fondator al cetății, îşi aleg un teren fertil în jurul unei ridicături mai proeminente care să permită o aşezare fortificată ce aminteşte de acropolele Greciei şi avînd un acces cît mai convenabil la un loc bun de acostare la port.
Acest lucru era dus la bun sfîrşit fie prin puterea armelor fie prin buna înțelegere cu băştinaşii, aşa cum a fost cazul Marsiliei.
Pasul următor este făcut de topometrii şi topografii aduşi cu ei şi care împart locuri egale de pămînt în formă de pătrat tuturor colonilor, prin tragere la sorți.
Această modalitate de împărțire a terenului ne duce cu gîndul la celebra centurație a coloniilor romane sau „reforma agrară” care împarte pînă astăzi Italia meridională aşa cum fusese încă din timpurile arhaice.
Noua colonie, ca şi în cazul cetății mamă, este structurată în jurul vetrei sacre, cu focul adus din vetrele metropolei, lîngă care este îngropată o bucată din solul patriei.
La fel, în ceea ce priveşte organizarea socială şi sistemul legislativ, acesta este întotdeauna cel existent în cetatea de baştină. Cu toate acestea, coloniile greceşti sînt cetăți – state absolut independente, deşi legătura cu cetatea-mamă este păstrată, mai ales sub aspectul religios şi al unității dialectale.
Agricultura va constitui activitatea de bază a noilor coloni. Aceştia vor fi surprinşi de întinderea şi fertilitatea solurilor din Italia şi Sicilia, după recolonizarea acestora petrecută în secolul al VIII-lea1 î.Ch.
Exploatarea terenurilor întinse implică o dezvoltare deosebită a creşterii animalelor, cu atît mai uşor cu cît regimul şerbiei aplicat populațiilor pelasge îndeosebi în Sicilia sau celor ciliriene în Siracuza, fac din aceştia un soi de hiloți sau
perieci.
La Leontinoi şi la Siracuza se constituie o nobilime alcătuită din cavaleri care stăpînesc domenii întinse şi care poartă denumirea generică de geomori, adică cei ce împart pămîntul.
Nici producția de ceramică sau stofe nu bate pasul pe loc, precum nici cea de prelucrare a metalelor. De aici, şi dezvoltarea accentuată a comerțului care, la început, nu este decît un fel de piraterie.
Bogăția rezultată îşi găseşte, pentru început, corespondentul mai ales în arhitectură, care se dezvoltă liber, noile oraşe neîngrădind în nici un fel planurile constructorilor, deoarece prosperitatea generală permite cu prisosință acest lucru.
Avîntul celorlalte arte nu poate fi nici el neluat în considerare. Săpăturile făcute la Seliunt şi Poseidonia au scos la iveală o plastică monumentală strălucită. La fel, săpăturile de la gura rîului Sele au scos la lumină un sanctuar al Herei Argeia unde au fost găsite o serie de metope reprezentînd, într-un stil pregnant ionian, scene mitologice cu preponderență din viața lui Heracles.
Aceleaşi entuziasm înălțător şi fervoare a vieții o găsim în imnurile lui Stesihores din Himera (640-550 î.Ch.), cel mai mare poet liric înainte de Pindar şi, probabil, inventatorul poeziei bucolice.
Însă această bunăstare generală, cum mai arătam pe parcursul acestei lucrări, va face
simțită o intensă preocupare pentru viața de după
moarte, influență pe care unii savanți o atribuie lumii etrusce, obsedată de destinul sufletului după moarte. În acest context, orfismul şi pitagorismul găsesc teren proprice unei înfloriri extraordinare.
În ceea ce priveşte viața religioasă zeii greci sînt asimilați zeităților populațiilor autohtone, în general Zeițe-Mame, simboluri ale fecundității şi prosperității.
Hera era adorată în special în Italia mai cu seamă la capul Lacinion lîngă Crotona, în Poseidonia şi, cum aminteam, la gura rîului Sele, unde pe metopele templului sînt zugrăvite figuri de dans legate de vechile liturghii agrare.
Demeter este principala zeiță a Siciliei iar Athena Ilias are un sanctuar la Siris. La Erix, Afrodita este identificată cu o veche divinitate indigenă, care la rîndul ei suferise deja cîteva mutații date de contactele mai vechi cu fenicienii.

*

Nu altfel stau lucrurile cu colonizarea extremului Occident. În viziunea grecilor, acest Occident este asimilat unui tărîm fabulos al metalelor.
Spania şi Galia, în speță sudul acesteia, sînt locurile din care vin argintul, cuprul şi plumbul. Tot Galia este locul din care este adus metalul cu cea mai mare căutare în Grecia arhaică: cositorul. Aceasta era materia indispensabilă pentru industria bronzului care consuma cantități impresionante pentru acea vreme.
Primele tentative ale grecilor de a se stabili în aceste locuri sînt şi ele legate cumva de negura legendei. Primul grec care ajunge pe aceste tărîmuri legendare este un samian, un oarecare Colaios aruncat de furtună dincolo de Coloanele lui Hercules (strîmtoarea Gibraltar) şi care acostează la Tartessos stăpînit de regele Argantonios, personaj mai degrabă legendar, al cărui nume este legat de marile cantități de argint existente în acele locuri.
Rodienii, chiar dacă nu beneficiază de un contor, îşi vînd vasele ceramice în Spania şi Galia, iar foceenii care se stabilesc la Marsilia în jurul anului 600 î.Ch., după ce cad la înțelegere cu indigenii, întemeiază trei contoare în Spania: Palaiopolis Emporion, Maianacé lîngă Malaga şi Alaia în Corsica.

*

Nici Africa nu scapă colonizărilor greceşti, şi ne referim aici la Cirenaica şi Egipt care intraseră deja în circuitul comerțului aheean.
În ciuda relatărilor repetate ale lui Herodot începuturile colonizării Cirenaicii rămîn cumva nedeterminate.
Se pare că, după o tentativă eşuată făcută la Plateea, locuitorii Terei şi Cretei s-au stabilit, în jurul anului 630, sub conducerea unui Aristotel devenit Batos, pe al doilea prag al platoului libian, lîngă Cira. Populația noului oraş va creşte în jurul anului 575 ca urmare a venirii unei noi grupe de coloni, de neam dorian din Pelopones şi Dodecanez.
În ciuda războaielor civile frecvente, dezvoltarea Cirenaicii este legată de potențialul său agricol şi de cultivarea silfionului, acea plantă ciudată cu tuberculi care apare şi pe moneda autohtonă. Creşterea cailor, în contextul terenului propice agriculturii, ia un avînt însemnat, Pindar amintindu-le victoriile la concursurile panhelenice.
Ceea ce confirmă ideea noastră, a dezvoltării paralele a culturilor şi a existenței unor minime contaminări, este faptul că această colonie se va dezvolta în sens pur helenic fără aproape nici o influență orientală2 (în speță a Egiptului vecin) în afara zeului Amon, importat, pe cît se pare, din oaza Siwah şi care va fi foarte repede asimilat şi identificat cu Zeus.
Apolo va rămîne zeitatea poliadă împreună cu sora sa Artemis, săpăturile arheologice şi resturile civilizației materiale şi spirituale ale acestei colonii vădind aspectul unei porțiuni din Europa clădită pe continent negru.

*

În ceea ce priveşte extinderea colonizării arhaice greceşti, vom lua, în cele ce urmează, în discuție partea ei nordică, anume Calcidica, Tracia, Propontida şi Pontida.
Calcidica este colonizată de către oraşele Eubeei încă din secolul VIII î.Ch., adică în pe­rioada similară în care aceştia se extind şi înspre Italia şi Sicilia.
Legenda spune, prin gura lui Arhiloh, că insula Tasos ar fi fost cucerită de către Heracles Kalinikos, şi nu face altceva decît să amintească de luptele crîncene dintre coloni şi autohtonii traci.
În secolul VI î.Ch., colonii vor reuşi să treacă pe continent unde se vor întinde de la Strimon la Nestos, ocupînd toată zona minelor de aur de la Pangeu, fapt ce aduce oraşului o prosperitate extraordinară.

*

Dardanele şi Bosforul sunt cele două strîmtori ce leagă Marea de Marmara (Propontida) de Marea Mediterană şi Marea Neagră.
În mod ciudat, nu excelenta lor poziție este motivul care îi va atrage pe greci, ci, mai curînd, prosperitatea economică. Expansiunea lor nu are dimensiune strategică, militară, ci doar una economică. Ei sînt atraşi de bogăția în produse de bază (peşte, grîu, vin), aşa că primele lor aşezări au un caracter profund agricol.
Cu excepția, notabilă altfel, a Megarei care va dobîndi supremația asupra Propontidei, oraşele Asiei şi marile insule din vecinătate vor intemeia colonii pe aceste meleaguri, asta pînă în secolul al VI-lea î.Ch. cînd Miltiade cel Bătrîn va realiza importanța Pontului pentru Athena.
Şi, deşi Marea Neagră fusese străbătută de corăbiile populațiilor aheene încă din mileniul al II-lea î.Ch., mitologia păstrînd amintirea călătoriei Argonauților pe Don sau a stabilirii lui Ahile în insula Leucos iar descoperiri arheologice vorbind despre obiecte găsite pe cursul inferior al Nistrului şi pe cel al Niprului ca şi spre Odessa ca provenind din Egida, epoca istorică pe care o analizăm, respectiv secolul al VII-lea î.Ch., va însemna, odată cu redescoperirea Bosforului şi Dardanelelor, reluarea contactului grecilor cu populațiile din bazinul Mării Negre.
Mare puțin ospitalieră, fără insule şi fără golfuri, neguroasă şi cu furtuni care se stîrnesc din senin, grecii o vor boteza, în scopul de a conjura primejdiile, Pontos Euxenios, adică marea ospitalieră.
Acest secol VII î.Ch. este pentru coasta septentrională un moment de mari mişcări de populații, vorbim aici de triburi iraniene care se revarsă pe aceste meleaguri, de sciți care se vor pustii peste cimerieni, populație de origine tracă. Oricum, din acest moment Sciția va juca un rol important în viața economică grecească pînă în jurul secolelor III-IV d.Ch.
Primele contoare se vor înființa în jurul anilor 650 î.Ch., pe Nipru şi Bug, la Olbia şi Panticapeum, relațiile cu populațiile băştinaşe dovedindu-se profitabile, mai tîrziu înființîndu-se cîteva oraşe adevărate.
Amintim aicea doar cîteva: Panticapeea şi Fanagorcia în strîmtoarea Kerci, Mirmecion, Tiritaca, Nymfaion, Cimerion, Teodosia, toate în Crimeea, Hermonasa şi Gorgipia în Kuban.
Miletul este cetatea care joacă cel mai important rol în aceste colonizări, o contribuție mai scăzută avînd şi Teos şi Megara. Legat de rolul Miletului în înființarea celor mai multe colonii (după unii autori 90) este explicat şi faptul că oraşele riverane Pontului vor întreține relații îndeosebi cu Anatolia şi în mai mică măsură cu Grecia propriu-zisă.
Cu toate acestea, la sfîrşitul epocii arhaice, nici unul dintre oraşele de pe țărmul Pontului nu va cunoaşte vreo dezvoltare mai accentuată, de aceea rarele edificii rămase din această perioadă sînt absolut modeste, cum ar fi, de pildă, templul fără coloane de la Istros.
Sub raport economic, se pare, tehnicile comerciale rămîn la nivelul rudimentar al schimbului deoarece nici un oraş aflat în această regiune nu va bate monedă pînă în secolul al V-lea î.Ch. O comparație cu nivelul elenismului Occidental este imposibil de făcut la această epocă. Dezvoltarea ulterioară se va datora milesienilor care vor încercui Marea Neagră cu aşezările lor.

*

Prima şi cea mai importantă consecință a colonizării din perioada arhaică a fost răspîndirea elenismului în locuri mult îndepărtate de originea lui.
Aşezări din Italia aflate într-un stadiu primitiv imită oraşele, modul lor de viață suprapunîndu-se pe acela al unor polisuri. Etruria cu confederația ei de douăsprezece oraşe copiază dodecapolul ionian.
În alte părți, mai îndepărtate, unde numărul colonilor era mai mic, în Galia sau Iberia, aristocrația autohtonă asumă cultura superioară a noilor veniți.
Cea mai importantă dovadă a acestui fapt o constituie răspîndirea scrierii.
Alfabetul mesapian şi cel sicul au la bază modele elenice la fel ca şi cele din nordul peninsulei italice. Alfabetul etrusc provine din cel calcidian, aşa cum o arată o tăbliță de fildeş datată către anul 700 î.Ch., găsită la Marsiliana. Tot din alfabetul elen derivă alfabetele venet, osc, umbrian, falisc şi latin3.
Pe de altă parte, demn de remarcat este faptul că elenismul va prolifera exploziv în regiunile cele mai îndepărtate cum ar fi estul Franței sau Renania, descoperirile arheologice abundente relevînd prestigiul enorm de care se bucura arta greacă în lumea celtică, care va cunoaşte şi va
adopta mult din cele mai adînci izvoare ale civilizației elenice.
În Iberia apar trei sisteme de scriere, o mixtură de silabar şi alfabet, sisteme în care sînt îmbinate influențele greceşti cu cele semitice. Acelaşi sincretism se relevă şi în arta Iberică din secolul al VII-lea î.Ch., în fildeşuri, pahare de argint, bijuterii, candele de bronz, în care influența feniciană apare ca fiind mai vădită.
În schimb, secolul al VI-lea î.Ch. va aduce atenția asupra lumii elenice, în speță asupra Greciei Mari cu modelul taurilor androcefali.
Nu altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte ceramica, care va copia, începînd cu acelaşi secol, motivele geometrice greceşti.
Între Hercules (simbolul lumii arhaice) şi Alexandru Macedon (imaginea imperialismului grecesc) expansiunea perioadei preclasice implică în cel mai înalt grad vocația lumii greceşti de a-şi extinde tot mai departe cuceririle economice şi cele spirituale.
Am încercat să surprindem, cît am putut mai sintetic, deşi expeditiv, această mişcare a lumii (cetății) greceşti din sine înspre afară, starea de bine a unei lumi ce depăşeşte pragul sărăciei, ajungînd în unele cazuri la o bunăstare de invidiat, deoarece am considerat că acest lucru nu va rămîne fără repercursiuni pozitive şi la nivelul dezvoltării spirituale a acesteia.
Expansiunea fizică, dezvoltarea economică, specificul religios, progresele făcute în organizarea socială, pe care le vom arăta in extenso atunci cînd vom vorbi de organizarea socială a Athenei, vor marca, indubitabil, şi dezvoltarea modului unic de a gîndi al grecului arhaic şi raportarea sa opozitivă, specifică, la lume.
Stadiul de dezvoltare al cetății arhaice greceşti va da şi dimensiunea şi capacitatea unei gîndiri raționale sistemice.
Or, acest lucru nu se va întîmpla într-o perioadă de dinamică şi efervescență accentuată ce se găsea abia la începutul decantărilor raționale care aveau să ducă faima gîndirii greceşti.

Note
1 Cercetări arheologice din a doua jumătate a secolului trecut arată că, încă din secolul al XIV-lea î.Ch., Italia şi Sicilia au fost colonizate de către populații de origine grecească, însă, la un moment dat, legătura dintre cele două bazine ale Mediteranei a fost întreruptă. Italia şi Sicilia au fost recolonizate în secolul VIII î.Ch.
2 În ceea ce priveşte oraşul-port Naucratis, singurul loc în care grecii iau contact nemijlocit cu civilizația egipteană, aici se face simțit un contact la nivel egal al dezvoltării statului. De aceea această locație va fi concesionată de către greci de la statul egiptean, fiind singura excepție de acest fel întîlnită în procesul de expansiune grecesc. Pornind de aici, apar speculațiile, în unele cazuri certitudinile, asupra „călătoriilor” în Egipt, care în covîrşitoarea lor majoritate sunt doar „călătorii inițiatice” (vidi supra) şi nicidecum întreprinderi reale. De aici, spune legenda, s-ar fi inspirat Alceu şi Esop, dar şi Thales şi mai apoi aproape toți gînditorii, legiuitorii şi poeții greci, lucru, evident, lipsit de orice logică şi relevanță ştiințifică. Oricum, în ciuda unor legături reale, nemijlocite, noi considerăm că nu există o „contaminare” vădită şi esențială a culturii greceşti. Vestigiile, în speță cele religioase, rămase ne confirmă clar o cantonare stabilă a colonilor greci la propriile zeități, Apollo, Zeus sau Hera.
3 Cea mai veche datare documentară a alfabetului latin este piatra neagră din Forum, probabil la sfîrşitul secolului al VII-lea î.Ch. Acesta va elimina treptat toate celelalte alfabete dobîndind rolul capital în naşterea şi dezvoltarea culturii europene.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg