Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Zorii filosofiei clasice (II)

 

2. Expansiunea spiritului
Lirismul
Dacă sub aspect al nevoii de spațiu vital cetatea greacă se va extinde aproape la întregul nivel al lumii cunoscute atunci, la nivel spiritual lucrurile vor lua aceeaşi traiectorie.
Apar forme noi în toate manifestările spiritului, chiar dacă lirismul nou şi încă neasimilat nu va avea profunzimea şi vastitatea epicului sever al unui Homer sau Hesiod.
Strict vorbind, lirismul în înțelesul grec al cuvîntului semnifică poezia cîntată sau însoțită de muzică. Acest gen este probabil de sorginte ioniană şi nu este exclus să fi apărut în urma „contactelor” orientale, deşi acest fapt nu poate fi neapărat demonstrat irevocabil. Va fi epoca în care se vor adopta fluierul frigian şi cel lidian de care ne vorbeşte Platon.
Şi dacă epopeea cîntase faptele de arme ale aheenilor, apoi redase jalea unei lumi dispărute odată cu invazia dorienilor, poezia didactică hesiodiană exprimase tocmai lipsa unui teren ferm al valorilor al unei Grecii care renăştea din propria-i cenuşă, organizîndu-şi viața socială şi repunînd bazele celei spirituale.
Lirismul, în schimb, vorbeşte deja de o lume constituită, chiar dacă încă într-un echilibru fragil. Este o perioadă de gestație a noului spirit în care acesta, sub forma lui corală, implică ceremonia religioasă cu întregul şi definitoriul său rol asupra vieții polisului, dar şi sub forma monodiilor (sililor) – un mod de refulare a sufletelor şi spiritelor clocotinde.
Sub aspect tehnic constatăm trei tipuri de poezie lirică calchiată pe cele trei mari temperamente, dorian, frigian şi lidian.
Ionia, lovită de spleen-ul bogăției şi al luxului exacerbat, dezvoltă elegia, o threnos (lamentație) însoțită de muzică cîntată la fluier, specie pe care o cultivă cu precădere Mimnermos din Colofon, Arhiloh din Paros sau Simonides din Amorgos.
În Eolida se remarcă poeții cîntăreți la țiteră precum Terpandru sau Arion, Alceu sau Sapho.
În Sicilia, Stesihoros din Himera reia temele cunoscute ale epopeii în care introduce noile valori morale, în timp ce la Megara, Teognis va cînta idealurile aristocrației în versuri pline de cruzime.
La Athena, Solon va îmbina, în elegiile sale, voluptatea Asiei şi echilibrul bărbătesc al dorienilor.
Sub aspect politico-social, lirismul cunoaşte suprema dezvoltare în perioadele tiraniilor, perioade caracterizate, de obicei, prin bunăstare materială şi populism, ajungînd un fel de poezie de curte în timpul unui Periandru sau Policrate. Tiranii îi protejează cu mărinimie pe poeți, această calitate fiind asimilată înțelepciunii.
Odată cu poezia lirică, poezie sapiențială prin esența sa, apare şi noțiunea stindard de dreptate (Dike), o nouă virtute, care mai apăruse sporadic la Hesiod şi se va împlini în lirica lui Pindar.
De aici şi pînă la dreptatea socială şi implicațiile ei în viața politică, cu tot şirul de drame şi schimbări violente pe care le va implica, va fi mai puțin decît un pas.
Apariția genurilor dramatice
Nu ne propunem acum să dezvoltăm prea mult acest aspect, important pentru ceea ce întreprindem noi este să arătăm contextul în care îşi face apariția acest nou gen în spiritualitatea greacă arhaică.
Este limpede că primele încercări dramatice îşi au originea în unele forme de incantație şi rituri religioase, în urma unor evoluții foarte îndelungate şi a unor metamorfoze asupra cărora specialiştii nu au ajuns, încă, la o concluzie comună.
În Poetica1 Aristotel arată că genul dramatic ia naştere din ditiramb, acest ultim gen evoluînd din forme primitive, probabil, la origine, incantații religioase.
Ar fi fost, ab initio, un imn închinat lui Dionysos, intonat de coruri bărbăteşti ce dansau în formațiuni concentrice pradă unui delir colectiv şi ajungeau în starea de transă (mania), starea în care li se releva adevărul.
Încetul cu încetul, aşa cum ne arată Platon în Ion, acest dar a fost acordat de muze doar anumitor indivizi, poeții şi coreuții, în speță cei ce practicau genul ditirambic, iar inspirația poetică se confunda cu starea de extaz şi mania în care poetului autentic i se relevează adevărul divin. În dialogul poetului sau conducătorului de cor cu corul se dezvăluie primele aspecte ale genului dramatic.
Legat de acelaşi cult al lui Dionysos este şi apariția reprezentației satirice. Se crede că, la origine, ar fi fost un imn lipsit de coeziune logică, mai mult, satirii care alcătuiau corul se dedau la gesturi şi dansuri apropiate de coreea indivizilor posedați de zeu. A cunoscut forma literară, în speță, în Pelopones. Pratinas din Flionte (Argolida) a fost, probabil, cel dintîi autor care a compus piese satirice şi a introdus acest gen la Athena.
Revenind la tragedie, cuvîntul apare pentru prima dată tot în Pelopones, la Siciona, unde corurile tragice (respectiv corurile țapului) cîntate în cinstea eroului Adraste ar fi fost, conform lui Herodot, deturnate de către tiranul Clistene în favoarea lui Dionysos, ele nefiind de fapt vechi incantații de sorginte dionisiacă, lucru de care ne îndoim profund, nefiind, de altfel, singura mărturie a lui Herodot lipsită de orice temei ştiințific.
Există o altă teorie care spune că în forma ei inițială tragedia este derivată din riturile de înmormîntare, fiind legată de onorurile aduse defunctului în familiile aristocratice, teorie care poate avea, şi ea, partea ei de veridicitate.
Sub forma sa literară tragedia a apărut la Athena, în jurul anului 530 î.Ch., odată cu Tespis. Acesta introduce în scenariu acel hipocrites sau prim actor, care va da replicile corului, reprezentînd astfel polul rațional al discursului, în opoziție cu lamentațiile pline de temperament ale corului primitiv. Astfel, se face primul pas spre diminuarea importanței corului şi partajarea rolurilor survenită abia în perioada clasică.
Pe de altă parte, comedia, prin însăşi numele său, ne aminteşte de comos, adică procesiunea bahică pe care o constituiau țăranii la sărbătoarea sfîrşitului culesului (şi care s-a transmis pînă în modernitate prin sărbătoarea recoltei) în cursul căreia se schimbau replici batjocoritoare şi obscene, marcînd o perioadă de relaxare, de îndestulare şi lipsă momentană de griji, perioadă în care sînt depăşite toate convențiile sociale (carnavalurile moderne). La Siciona, oraş cheie în evoluția genurilor dramatice, faloforii, mai mult goi sau de-a dreptul goi, dansau pe străzile oraşului făcînd diferite farse sau proferînd glume obscene.
Aristotel arată că la Megara apare un gen cvasiliterar, grosolan şi naiv, în strînsă legătură cu apariția democrației şi prin care poporul îşi găsea modul de expresie al ranchiunei, aşa cum se va întîmpla cu un secol mai tîrziu la Athena.
Spre deosebire de tragedie acest gen comic se va dezvolta mult mai tîrziu într-o formă cu adevărat literară mai ales în Sicilia şi apoi în Atica.
Apariția genurilor literare în Grecia este sinonimă cu apariția filosofării ca atribut al libertății spirituale a individului în raportul său opozitiv cu lumea.
Dezvoltarea atît a uneia cît şi a alteia ține de nivelul ultim al reprezentărilor religioase primare şi este un produs al evoluției religiei greceşti spre decantările rațiunii iluminatoare.
Atît în apariția genurilor literare cît şi în apariția primilor germeni ai cugetării libere, Grecia nu s-a întîlnit cu nici un fel de influență din afară. În sensul laic, pe care îl vor dobîndi atît genurile dramatice cît şi filosofarea, nu vom mai găsi nicăieri atari expresii ale spiritului uman.
Orientul nu a dezvoltat niciodată o filosofie pură, neataşată vreunui curent, direcție sau tradiție religioasă.
Rolul religiei în perioada arhaică
Aşa cum am încercat să arătăm, a vorbi despre scrierile literare sau de tip filosofic în perioada Greciei arhaice (cele două domenii nu pot fi încă separate) este acelaşi lucru cu a vorbi despre religie. Această observație are aceeaşi valabilitate atît în ceea ce priveşte arhitectura, pictura, sculptura, ca să ne referim mai întîi la viața spirituală, dar îşi găseşte validitatea în viața socială, de la întemeierea oraşelor la raporturile sociale şi juridice dintre indivizi.
Referindu-ne, totuşi, la domeniul strict al religiei epoca arhaică a fost un creuzet în care s-au distilat, în epoca geometrică în speță, zei noi, s-au stabilit relații noi între divinități ca atare, între cele masculine şi cele feminine, iar atunci cînd a luat naştere oraşul, s-au creat cultele poliade, s-au ridicat temple pentru a-i adăposti pe noii patroni.
Nu este cazul să credem că arhaismul a marcat o revoluție în practica şi gîndirea religioasă, dar această adevărată Renaştere din perioada preclasică structurată de mentalitatea cetății-stat a dat elenismului avîntul şi prosperitatea care a permis în cele din urmă dezvoltarea a ceea ce astăzi numim „miracolul” spiritual grecesc, care este evoluția firească, din forme religioase permisive, a unui anumit tip mental unic care nu a suferit, în esența sa cea mai profundă, nici o modificare, alterare sau influență pe întregul parcurs al dezvoltării sale istorice şi care a culminat în spiritul european modern cu cea mai subtilă, sintetică şi iscoditoare formă a spiritului uman dezvoltată vreodată.
Reîntorcîndu-ne însă la perioada preclasică greacă, panteonul grecesc era atunci structurat în baza unor vechi zeități, în cele două tipuri cunoscute: htonice şi uranice.
Religia oficială, dezbătută de noi mai pe larg pe parcursul elaborării acestei lucrări a fost, cel puțin din punct de vedere al formei şi nu numai, legătura spirituală între membrii familiei, a fratriei, tribului şi apoi a cetății. În acest fel, grupul credincioşilor se identifică cu grupul social.
Sub aspectul oficierii ceremoniilor religioase, acestea erau săvîrşite de un soi de magistrați – preoți care întotdeauna se confundau cu capii familiei, tribului, fratriei sau cetății, după caz. Nu a existat în Grecia arhaică o clasă preoțească specifică, precum în religiile semitice sau majoritatea celorlalte religii orientale, de unde şi posibilitatea unică a spiritului grecesc de a dezvolta o filosofie care va avea ca bază a sa rațiunea şi, prin aceasta, raportarea dialectică a individului la lume.
Riturile sacrificiale nu erau apanajul şi beneficiul unei clase privilegiate. Zeul, avatar îndepărtat al strămoşului devenit zeu al casei, iar apoi, prin extrapolare, al cetății, trebuie hrănit, de unde importanța acordată sacrificiilor ca parte esențială a ritului. Astfel, animalul jertfit este împărțit între zeu şi credincioşi, zeul mulțumindu-se întotdeauna cu partea cea mai proastă sau inutilizabilă a animalului. În felul acesta, actul religios devine act de beneficiu social.
Odată revenită prosperitatea din cetatea greacă, sînt readuse din negura uitării şi marile procesiuni publice care datau din epoca cretano-miceniană. Departe de a fi doar rugăciuni publice pentru a atrage bunele auspicii ale zeilor asupra cetății, ele se transformă în adevărate sărbători populare.
În acest sens Panateneele nu mai sînt un simplu motiv de a aduce ofrandă fecioarei Athena un peplos brodat, cît de a arăta invitaților din întreaga lume grecească bogăția şi măreția cetății zeiței Pallas.
Reversul religiei poliade, religie oficială, de stat, a rămas mereu religia populară şi izvorul său nesecat de eresuri, credințe şi năzuințe ce depăşeau cu mult latura formal-oficială a religiei cetății. Aceste religii pe care le vom denumi populare sînt dezvoltări neîntrerupte a religiilor cretano-miceniene şi sînt dedicate acelor forțe obscure şi misterioase ce animă viața însăşi.
Respectivele ceremonii se înscriu în ceea ce se vor numi misterii, cuvînt derivat de la verbul grecesc care semnifică „a ține gura închisă” şi a căror esență a fost tratată pe larg în alte lucrări anterioare2,
în contradictoriu cu acei savanți care credeau că aceste misterii nu sînt altceva decît culte aheene interzise de învingătorii dorieni deoarece ar fi fost hărăzite doar mîntuirii inițiaților.
Existența plină de îndărătnicie a acestor culte a neliniştit asiduu clasa conducătoare a cetăților greceşti, dar ele nu au putut fi niciodată eradicate.
Secolul VI î.Ch. aduce cu sine un oarecare echilibru în ce priveşte cele două religii, cea oficială şi cea neoficială sau populară.
La Athena, Pisistrate realizează importanța acestor culte străvechi închinate lui Demeter sau Dionysos şi hotăreşte să le integreze religiei oficiale. Pe de o parte, acest fapt se datorează atitudinii „populiste” a tiraniei, pe de altă parte, dîndu-şi seama că nu are cum să le elimine, tiranul athenian alege să le asimileze. În acest scop, înfințează la Eleusis un „cult al misteriilor”, ridicînd un telesterion hipostil.
Astfel, se asigură un echilibru între religia oficială, uranică, şi cea populară, htonică, aducînd astfel o rezervă de energie elenismului preclasic care se va menține încă un secol, iar gîndirii de tip filosofic acea doză de iraționalitate pe care, cu atîta sîrg, generații întregi de cercetători europeni au încercat să o ignore.
Pe plan social, acest fapt relevă echilibrul pe cale de a se realiza între privilegiile aristocrate care se văd drastic reduse şi sporirea puterii poporului, în folosul tiraniei şi ca un semnal timid al apariției democrației, şi odată cu ea, a marilor sisteme filosofice.

Note
Op. cit., 1449 a.
Vidi, Mircea Arman, Despre divin, poetic şi filosofic în gîndirea preplatonică, Cluj-Napoca, Grinta, 2004.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg