Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Zorii filosofiei clasice (IV)

 

Tirania lui Pisistrate

Reformele lui Solon, prin caracterul lor moderat, reuşesc să stîrnească mînia extremiştilor de toate facturile. Exilul său autoimpus va face ca măsurile propuse întru reformarea societăţii greceşti să nu capete o prea mare amploare.
A urmat o epocă de anarhie care a bîntuit Athena, caracterizată printr-o mare labilitate a postului de arhonte, însă, în toiul acestor tulburări se va produce o reformă esenţială: echivalarea drahmei cu medimna în evaluarea censului, echivalare ce face posibilă asimilarea bunurilor mobiliare cu cele funciare. Acest fapt implică un deosebit avînt mercantilist al atenienilor.
Această explozie a mercantilismului va presupune constituirea a trei grupuri sociale legate de situarea geografică şi ocupaţiile pe care această localizare o impune într-o cetate constituită încă pe o structură rurală. Aceste grupuri sunt: paralienii, care se ocupă cu comerţul datorită aşezării lor pe coastă şi sînt grupaţi în jurul lui Megacles Alcmeonidul, pedienii, marii latifundiari locuitori ai regiunii de şes strînşi în jurul lui Licurg şi diacrienii, mici proprietari din regiunea muntoasă, grupaţi în jurul lui Pisistrate care era omul cel mai devotat democraţiei.
Ceea ce însemna atunci „a fi devotat democraţiei” era tot atît cît a te baza pe demos în lupta contra eupatrizilor.
Individ deosebit de abil şi bine înzestrat demagogic, Pisistrate se va impune ca tiran în două rînduri, fiind de fiecare dată exilat dar, prin manevre abile, reuşind de fiecare dată să se întoarcă la putere.
Avînd un bun control asupra propriei persoane şi o psihologie a exercitării puterii deosebit de laxă, Pisistrate a limitat la extrem privilegiile nobililor, motiv pentru care Alcmeonizii se vor exila, în vreme ce alţi nobili, în frunte cu Cimonizii vor cădea, provizoriu, la înţelegere cu el. Nu va schimba nimic în structura instituţiilor statului, decît că îşi va numi acoliţii în toate funcţiile de magistrat.
Activitatea lui Pisistrate se concentrează asupra problemelor funciare în folosul ţărănimii, confiscînd multe domenii nobiliare, acordînd împrumuturi ţăranilor pentru a transforma ogoare mai puţin propice agriculturii în livezi de măslini sau plantaţii de viţă de vie.
Pentru a le facilita accesul la justiţie va înfiinţa cîteva tribunale de demă, dar şi pentru a-i ţine departe de interesele vieţii politice.
Rezultatul acestor intreprinderi ale tiranului atenian vor fi o consolidare mai accentuată a clasei de mijloc, atît sub aspectul drepturilor politice, cît şi sub aspectul consolidării poziţiei lor economice, fapt ce va pune primele baze ale viitoarei democraţii ateniene.
Om cu multă bogăţie datorată minelor sale din Tracia şi a impozitului agricol de cinci la sută pe care şi-l însuşeşte, Pisistrate este înclinat spre fast, ca orice tiran de mai tîrziu, fapt care se va oglindi în realizările arhitecturale ale epocii sale.
La cererea sa se vor înmulţii construcţiile de pe Acropole, se va ridica un nou templu Athenei, Hecatompedonul, alături de vechiul Erechteion.
Pentru a-şi apropia masele dă un deosebit impuls şi oficializează acea fervoare mistică, străină religiei de stat, care era proprie maselor largi. Dă o nemaipomenită strălucire Marilor Panathenee, proaspăt instaurate, şi organizează serbări nemaivăzute lui Dionysos, un zeu campestru.
La fel, va construi un telesterion hipostil în spaţiul sacru al „celor două zeiţe” de la Eleusis, consacrînd, astfel, oficial misterele.
Toate aceste intreprinderi religioase le foloseşte în scop politic atunci cînd va revendica hegemonia Athenei asupra sanctuarului de la Delos. Va avea grijă ca prin „reajustarea” unor mituri, Erisihton şi Tezeu să ajungă pînă la Delos. Sub protectoratul lui Pisistrate, Delosul va fi „sfinţit” în întregime, instituindu-se legea ca pe pămîntul proaspăt purificat să nu mai moară sau să se nască nimeni, niciodată.
Atunci cînd lasă deoparte ipocriziile de ordin religios, avîntul său expansionist, expresie a stării de spirit şi a dezvoltării economice a cetăţii, Pisistrate ocupă Sigeea în Anatolia, şi îl ajută pe Miltiade cel Bătrîn să devină tiran în Chersonesul din Tracia.
Creează locuri de muncă prin iniţierea unor lucrări de interes public pentru cei mai săraci cetăţeni, stimulează artele, încurajează expansiunea, dă religiei o nouă dimensiune prin îmbinarea cultelor poliade cu cele chtoniene.
Anticipînd, acesta va fi şi programul lui Pericle, numai că într-o formă socială diferită: democraţia.
Moartea lui Pisistrate (528-527 î.Ch.) nu va opri acest mers ascendent al Athenei. Fiii săi, Hipias şi Hiparh, moştenitori ai tiraniei tatălui lor, vor continua tot ceea ce începuse bătrînul Pisistrate.
Sub oblăduirea lor se vor produce, în noile cenacluri, poeţi precum Anacreon şi Simonide. Ordonă, aşa cum mai aminteam în această lucrare, alcătuirea unei ediţii unitare a epopeilor homerice, Onomacritos devenind un fel de protector şi îndrumător al culturii ateniene.
După moartea lui Hiparh (514) ucis într-un complot al aristocraţilor, Hipias instaurează o „tiranie de fier” fapt ce va induce intervenţia Spartei prin regele Cleomene şi debarcarea urmată de exilul lui Hiparh (510). Tirania ateniană ia sfîrşit.
Clistene şi democraţia decimală
Regimul aristocratic impus de spartani nu avea cum să reziste multă vreme presiunii exercitate de noua clasă de mijloc adeptă a unui sistem de guvernare de tip democratic. Rolul de conducător al acestei mişcări şi-l asumă Clistene Alcmeonidul.
În jurul anilor 508-507 î.Ch., Clistene ia
iniţiativa temerară de a reforma, din temelii, sistemul social al Athenei.
Sistemul naucrariilor este desfiinţat. Attica este împărţită în o sută de deme, care la rîndul lor vor fi grupate în treizeci de tritii, reunite, la rîndul lor, în zece triburi, fiecare dintre acestea incluzînd o tritie din oraş, una de pe coastă şi una din interiorul ţării.
Cele patru triburi gentilice vechi, fratriile şi genele nu vor dispărea, rolul lor politic, însă, fiind de acum, nul, redus doar la viaţa de familie şi la cea religioasă. Rolul preponderent politic îl vor avea cele zece triburi, demele şi tritiile.
Clistene va realiza, astfel, o contopire a corpului civic, o condensare a lui pe unităţi mici teritoriale, astfel încît influenţa locală a eupatrizilor va dispărea. De acum încolo, numele de familie va dispărea fiecare atenian fiind numit după numele demei în care locuieşte, ceea ce va contribui decisiv la disiparea şi diminuarea rangurilor nobiliare.
Şi formele şi organele de guvernămînt suferă modificări structurale. Adunarea(bule) lui Solon care avea 400 de membri va fi extinsă la 500, cei 50 de reprezentanţi ai unui trib trimişi în această bule rezolvă toate problemele urgente care apar în a zecea parte a unui an (pritanie), calendarul politic va fi, de acum, complet laicizat, pe baza împărţirii anului în zece pritanii. Celor nouă arhonţi li se adaugă un secretar, astfel, fiecare trib avînd un reprezentant în acest colegiu. Observăm cum, întreaga structură socială grecească este acum construită pe structura cifrei zece, vorbindu-se astfel de o structură piramidală decimală.
Tot lui Clistene îi este atribuit votul pe ostraca, de unde denumirea de ostracism, instituţie de drept penal care permite ecclesiei să exileze pe termen de zece ani orice cetăţean care era socotit a fi adus prejudicii ordinii publice cu condiţia ca un număr de 6000 de ostraca să aibă înscrise numele său. Oricum, mult mai tîrziu, această instituţie va deveni o armă de temut în mîna unor politicieni veroşi. Ostracismul va deveni funcţional la Athena începînd cu anul 488-487 î.Ch.
Reforma lui Clistene atinge apogeul în anul 501-500 î.Ch., cînd acesta va institui funcţiile de strateg, cîte unul pentru fiecare trib. Aceşti strategi, sînt de fapt, ofiţeri aflaţi la comanda a 10 taxeis (batalioane de infanterie grea), recrutaţi din cele zece triburi.
Cu timpul, strategii, abandonează funcţiile pur militare care le-au fost hărăzite pentru început, pentru ca, odată cu secolul V î.Ch., să devină magistraţi supremi.
Anul 506 î.Ch, marchează întreruperea brutală a carierei lui Clistene, fapt legat de o eroare de calcul politic în bătălia cîştigată de atenieni împotriva coaliţiei formate din spartani, beoţieni şi calcidieni.
Atena foloseşte din plin această izbîndă împărţind cetăţenilor săraci 4000 de loturi de pămînt din cel al calcidienilor.
Vor fi întemeiate noi colonii în Lemnos şi Iambras care pe lîngă beneficiile economice care le aduc, furnizează soldaţi pentru expansiunea ateniană din secolul al V-lea î.Ch.
Începînd cu acest moment drumul Athenei va fi unul ascensional pînă cînd va deveni stindardul şi vîrful de lance al antichităţii greceşti.
Debutul filosofiei clasice greceşti nu putea avea loc în afara efervescenţei de care a fost cuprinsă lumea grecească în perioada arhaică. Filosofia greacă nu apare din neant sau printr-un miracol al gîndirii raţionale şi, mai ales, ea nu apare, brusc, odată cu presocraticii.
Acest clişeu, conform căruia filosofia are certificat de naştere semnat de Thales din Milet şi care s-a perpetuat în cultura europeană pînă în contemporaneitate, trebuie odată şi o dată depăşit.
Am încercat să arătăm, pe parcursul acestei prime părţi a scrierii de faţă că metafizica grecească nu a apărut din neant şi, mai ales, că nu a apărut odată cu Thales şi presocraticii.
Abordările diferite, metafizice, istorice, cele ce privesc teoria mentalităţilor, religioase, politice sau juridice, pe care le-am desfăşurat pînă acum pe parcursul acestei cercetări, ne conduc, invariabil, la ideea după care spiritul „raţional” grecesc nu a fost rodul nici unui fel de miracol ci sinteza unor varii condiţiuni întrunite, în mod fericit, pe parcursul a mai multor milenii de zbateri şi contorsiuni ce au marcat naşterea unui anume tip, unic, de abordare şi raportare a omului grec la lume şi care, în final, va da ceea ce numim cu toţii „filosofia clasică greacă”.
Şi dacă lumea arhaică greacă a fost un creuzet în care s-a decantat tot ce avea mai bun spiritul acestui popor în înseşi fundamentele sale, putem vorbi, aşa cum credem că s-a desprins din studiul nostru, de sistem filosofic şi efort asumat spre gîndirea filosofică numai odată cu metafizica lui Platon.
Mistificările care vorbesc despre „miracolul raţionalităţii „a nihilo” şi naşterea filosofiei din neant odată cu preplatonicii, transmise din generaţie în generaţie, fără reevaluarea atentă a textelor acestora (care lasă să se întrevadă o confluenţă între gîndirea religioasă, poetică şi sapienţială) trebuie depăşite.
Acest lucru nu a fost posibil atîta vreme cît poezia, care este şi ea gîndire originară sintetizată în metaforă, a fost considerată o simplă tehnică. De aceea, primele elemente schematizante şi tentativele de reducere la unitatea metaforei au fost înţelese de diferiţii savanţi europeni ca fiind filosofie pură şi nu doar poezie filosofică, ceea ce era ea în mod originar.
La greci, termenul de filosofie, precum se ştie, acoperea o arie semantică vastă.
Mai mult, de fiecare dată, interpretarea textelor presocratice a fost făcută în lumina convingerilor ştiinţifice sau religioase a fiecărui hermeneut în parte şi aduse la conştiinţa filosofică şi ştiinţifică a noii lumi europene.
Această mentalitate păguboasă a adus o falsă lumină asupra lumii arhaice eline şi mai ales asupra gîndirii prefilosofice greceşti.
Mai mult, istoria filosofiei greceşti, precum şi istoria filosofiei în general, este văzută de către savanţii moderni doar ca o istorie a ideilor filosofice.
Acest lucru este un fals şi o proastă modalitate de a pune problema. Filosofia ca şi religia, poezia sau orice altă manifestare a spiritului nu poate fi ruptă de viaţa de zi cu zi a unei perioade de timp date. Cultura, tot ceea ce ţine de manifestările spirituale umane, nu apare pur şi simplu a nihilo.
Orice manifestare spirituală a individului uman nu poate face abstracţie de epoca în care a apărut. A crede că ideea apare din neant şi că gîndirea raţională sistematică se poate naşte prin miracol este mai mult decît o naivitate.
Lumitatea specifică unei lumi determină amprenta ideatică al oricărui construct spiritual, fie că vorbim de religie, artă, filosofie sau altă manifestare superioară a spiritului uman.
În acest context, o abordare care să ţină cont de întreaga conjuctură, pornind de la cea economică, socială, politică şi care, în cele din urmă, dă aura unei epoci şi a ideilor care au putut să apară într-o anume conjunctură dată, ne fereşte de exagerările şi arbitrariul explicaţiei „miraculoase”.
Este infinit mai dificil să încadrezi şi să arăţi de unde şi în ce context, o anumită mentalitate, idee sau raportare opozitivă a individului la lume crează o oportunitate ca un lucru să poată să apară.
În cazul nostru domeniul investigat al acestei posibile apariţii este metafizica.
Nu cunoaştem o altă încercare, în afara celei de faţă, care să încerce să pună problema în acest mod.
Desigur, o asemenea abordare, care unora li se va putea părea extremă, are dezavantajul de a putea fi atacată din toate unghiurile, fapt pe care ni-l asumăm cu deplină conştienţă.
Lipsa putinţei spirituale de a violenta şi a sparge tiparele de-la-sine-înţelegerii şi convenţiei împietrite vădeşte mărginire şi impotenţă.
De aceea şi abordarea noastră, inedită pentru o cercetare asupra metafizicii grecești, a fost aleasă pe măsură. Tot din acelaşi motiv am ales să împărţim aceasta lucrare despre gîndirea greacă în două secţiuni.

Odată cu apariţia democraţiei ateniene şi a filosofiei sofistice şi platoniciene o lume încetează să mai lumească. Naşterea metafizicii greceşti marchează momentul decesului lumii arhaice eline.
Antichitatea greacă nu poate fi tratată „la grămadă”, în chip unitar şi cu aceeaşi măsură a valorilor. Nimic sau foarte puţin din ceea ce era idee călăuzitoare pentru lumea arhaică îşi mai găseşte sensul şi viabilitatea în epoca clasicismului grecesc. Schimbarea care se produce este una pe tărîmul mentalităţii.
Cetatea va fi învinsă, în cele din urmă, de diaspora, mentalitatea autarhică de ideea imperială. Alexandru Macedon va fi întruparea acestei idei a cărei germeni îi putem întrezări încă în epoca geometrică. Lumea arhaică grecească a fost creuzetul în care a precipitat această idee.

*
Am încercat în excursul nostru de pînă acum să arătăm un singur fapt, să demolăm o prejudecată care s-a înrădăcinat profund în conştiinţa noastră: anume cea după care filosofia, în înţelesul şi accepţiunea modernă, începe cu primii înţelepţi – sophoi – greci.
După cum s-a văzut, lucrurile sunt departe de a sta altfel.
Nu putem să ne apropiem de mentalitatea grecului antic pornind de la gîndirea noastră, profund ancorată în materialismul aşa-zisei gîndiri ştiinţifice.
Este o absurditate ca toţi aceşti înţelepţi, pornind de la Homer şi Hesiod şi pînă la Thales, Parmenide, Heraclit sau Empedocle să fie socotiţi doar simpli aducători ai raţiunii şi filosofiei în conştiinţa greacă şi europeană.
Funcţiile lor sociale, modul lor şi concepţia lor de viaţă, era mult mai vastă, mai integratoare, iar toată activitatea lor pornea de la elementul divin, din care, mai apoi, în chip firesc, se va dezvolta acea poezie filosofică, acele sclipiri intuitive de gîndire logică, de opunere şi asumare a existenţei şi naturii.
De aceea, ni se pare cel puţin o lipsă de atenţie în modalitatea de a pune problema, a vorbi despre „miracolul grec”, despre apariţia ex nihilo a unei raţiuni debordante, „clară ca lumina” odată cu zorii apariţiei gîndirii greceşti.
Ca şi alte popoare, a căror tipuri de gîndire le-am prezentat succint şi în opoziţie cu matricea spirituală a grecului arhaic, elinii au avut imaginativul lor şi numai al lor, credinţele lor, din care au evoluat ulterior atît modul specific de gîndire cît şi organizarea socială, raportarea faţă de lume şi în opoziţie cu ea, sistemul de legi şi, pînă la urmă, marile sisteme filosofice.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg