Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

 

 

XXXIII

 

 

Diferite trepte ale îngăduinței și ale iertării, lucruri pe care le-am mărturisit lumii întregi, lucruri pe care le știm doar noi doi, lucruri pe care le știu numai eu, fața întunecată a lunii, creanga de pe care pasărea a zburat și care tremură încă, păcatul pe care îl împărțim e mai ușor de dus, ca un sicriu purtat de mai mulți pe umeri, păcatul unuia singur în schimb, iluzia că sunt stăpânul trecutului pe care îl duc până-n vârf, a doua zi iarăși și iarăși, blestemul idolilor pierduți și oare trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit, cum ne îndeamnă, trăgând din țigară, Camus, dacă doar ni-l închipuim, e posibil

Iar viața mea s-ar putea povesti prin secretele ei, dacă cineva ar desprinde sigiliul de pe fiecare cuvânt, lăsând, însă, înțelesul intact, căci nu există secret în miezul căruia să nu fie păcatul, și totuși ezit între vinovăție, nevinovăție și dezvinovățire, eu știu că timpul le lecuiește pe toate, mai puțin remușcarea, și că Dumnezeu iartă, dar mai știu că Dumnezeu uneori nu poate ierta decât pedepsind

 

 

XXXIV

 

 

Memoria lucrurilor pe care nu le-am trăit curge în sângele meu ca-ntr-o albie largă, hrănită din izvoare înguste, de munte, am fost eu oare străbunicul meu, David Melichian, care scria poezii, ori el scrie acum poeziile mele într-o limbă căreia îi simte căldura, fără s-o cunoască, așa cum orbul simte lumina

Iar casei care mi-e adăpost nu-i pot smulge cărămizile din pereți, memoria lucrurilor pe care nu le-am trăit n-o pot șterge, cuvintele vechi purtate din gură în gură, covorul care, dacă nimic n-ar mai fi, ar reinventa lumea, khacikar-ul, crucea făcută anume din piatră ca-n carnea ei cuiele să nu pătrundă, exodul într-un deșert fără țărmuri, mai larg decât orizontul, și mama, renăscută de atâtea ori până ce, în sfârșit, mă naște pe mine, nu știu dacă eu sunt străbunicul meu David Melichian care scria poezii, dar mă dor pietrele aruncate în el până l-au ucis

 

 

XXXV

 

 

Ter Mampré Biberian, preotul nostru, mi-a explicat cum stă treaba cu facerea crucii pe românește, pe armenește și pe latinește (cum ar fi la catolici): „ Zici după mine în numele Tatălui și duci mâna la frunte, pe urmă în numele Fiului și duci mâna nici mai sus, nici mai jos de buric, și-acum fii atent la ce vine, pe românește zici și-al Sfântului Duh și duci mâna la dreapta și pe urmă la stânga, iar pe armenește și pe latinește zici, invers, și-al Duhului Sfânt, cum ar fi Spiritus Sancti, duci mâna la stânga și pe urmă la dreapta, ce-am vrut să zic cu asta e că toți facem crucea la fel, sintaxa diferă, când zici Duh pui mâna la inimă, inima e cea care cheamă Duhul pe nume”

Iar Arșag, clopotarul, care era dracul gol, mi-a șoptit cu ochii sticlind: „Când faci crucea, oricum ar fi, ții degetele așa: degetul mare, arătătorul și degetul mijlociu le aduni ca și cum ai strânge-ntre ele un sfârc de femeie”

 

XXXVIII

 

 

De-acum înainte, nimic prematur nu mi se mai poate întâmpla, tresărirea face diferența, trupul eliberat de chingile oricărui gând și oricărui zeu, dar zeul tresăririi nu poate fi invocat, el nu vine când îl chemi, tresar mai rar, sângele zvâcnește tot mai puțin, întunericul nu are aceeași nerăbdare

Nimic prematur nu mi se mai poate întâmpla, de acum înainte oricui îmi bate la ușă pot să-i spun: te-așteptam

 

 

XLIII

 

 

Portretul făcut de Oskar Kokoschka îl arăta pe cel pictat mai bătrân, uneori o adevărată mască mortuară, omul era indignat, dar cu trecerea vremii intra în portret, pictura îl aștepta la capătul drumului, nemiloasă, cum fiecare dintre noi a avut întâlnirea cu balena albă, cu geamănul damnat care e mister Hyde, fiecare a avut întâlnirea de neocolit cu Oskar Kokoschka și cu urmele care o iau înaintea călătorului singuratic

Stăm față în față, până când unul dintre noi coboară privirea, portretul îmi mușcă din trup, aș vrea să-l ucid, dar, de fapt, îl las să se hrănească din mine, îl urăsc, dar mi-e milă de el, ar trebui să mă bucur, Dumnezeu, prin brațul lui Kokoschka, mi-a promis că mai am de trăit, dar tușele groase preschimbă zâmbetul în grimasă, privirile devin cleioase ca mierea sălbatică, viitorul e singurul care nu-și ratează ținta când vine spre mine, ecoul se aude înaintea vocii care îl naște

 

 

XLV

 

 

Ficțiunea mi-a fost dată să pot ajunge din când în când realitatea din urmă, în clipa aceea, abia, neverosimilul poate să fie crezut, nu e nimic imposibil pentru cele ce sunt, dacă vântul cântă ca o harfă prin trestii înseamnă, pur și simplu, că vântul cântă ca o harfă prin trestii

Și oare mint când scriu despre întâmplări care n-au fost și oameni care n-au existat, sunt mai vii cei care trăiesc doar în albumul cu poze decât cei vii în paginile cărților mele, sunt eu, cel de acum, mai viu decât cel care-am scris, viața mea e o muchie între trecut și ce-a rămas din trecut, stau cu morții noștri la masă, ei au farfuriile goale, dar în urma lor rămân firimituri

 

 

CV

 

 

„Cu cât mai multă sudoare pe câmpul de instrucție, cu atât mai puțin sânge pe câmpul de bătălie!” striga, din rărunchi, maiorul Tănase, pe când compania noastră T.R. se împotmolea în câmpul înțelenit de la Redea, și ram-pam-pam-pam, ram-pam-pam-pam, tropăiam împleticiți în ritmul numărătorii lui sacadate și un-doi-trei-patru, și cinci-șase-șapte-opt, nădușiți și cu urechile vâjâind auzeam, apoi, ca prin farmec, vocea lui John Lennon repetând number nine, number nine, ne visam liberi ca pasărea cerului, ca dervișii învârtitori, în loc de smirnă, care îmbălsămează morții, magii ne aduseseră sudoare, care îi îmbălsămează pe cei vii

Uneori roua nu cobora din cer peste noi, ci urca din noi spre frunțile noastre, îmbrobodiți de o poemă a libertății despre care, altminteri, eram nevoiți să tăcem, în jurul nostru răni se căscau și, uneori, în anotimpul vindecărilor, se-nchideau, războaie în junglă, în deșert, printre stânci, pe mare, estimp tropăiam buimaci spre poligonul din Redea, nădușeam, sprijinindu-ne unii de alții, sudoarea este aceeași, abia cei care asudă sunt diferiți, urcam cu măștile de gaz pe obraji colina, the hill, privirile se topeau sub sticlele aburite, poporul nostru care asudă supus, ce binecuvântare, deși sudoarea e o boală ce trece, dar nu se vindecă niciodată

 

 

CVIII

 

 

Elanuri preschimbate în nesăbuințe, cu cât vreau să posed mai mult, cu atât am mai puțin, așa se întâmplă că sexul e o neîmplinire, un fel de a-mi astâmpăra setea bând apă sărată, dar mulțumescu-ți, Doamne, pentru partea din mine care se află în afara mea și pentru cuvântul ăsta atât de frumos: iubire, prin care îmi proclam neputința

Ederlezi, hoinar al veșnicei primăveri, de o parte trupul și sufletul de cealaltă, trupul răstignit pe trei brațe-ale crucii, sufletul pe cel de-al patrulea, care e rază, pâinea caldă, frântă în două, și aburul ce se ridică, deși odrasle ale aceluiași athanor, se supun altor reguli, să presupunem, totuși, prin reducere la absurd, că există un punct unde trupul și sufletul se intersectează, în care pot iubi fără cruzimea care păstrează și pot dori fără orgasmul care îndepărtează, ar însemna că trupul și sufletul se pot lumina deodată, dar dacă, uneori, un gând e destul să lumineze sufletul și să-l lecuiască, lumina, în schimb, nu pătrunde în trup decât printr-o rană

 

 

CXX

 

 

s-ar crede că e cu neputință să realizez autoportretul propriei morți și, totuși, prin versurile mele nu fac decât asta, cu sentimentul că fiecare poezie e ultima pe care o scriu, pun în ea tot ce simt până când cerurile se golesc, mă sperie umbrele care dănțuiesc pe perete, sting lumânarea să le ucid, abia atunci ele se eliberează și se năpustesc către mine, e întunericul ultimei nopți, o ambiguitate lipsită de echivoc, fiecare poezie îmi supraviețuiește, mă veghează la căpătâi, taie feștila când începe să fumege și spune tuturor dispuși să asculte: „a fost un om bun, a trăit fără să ceară ceva în schimb pentru asta, de parcă n-ar fi fost decât vina lui”

și iată o întrebare de jurnalist: dacă strada unde locuiești sau odaia în care scrii, dacă sufletul tău sau imaginea din oglindă s-ar afla în mijlocul unui incendiu, ce-ai salva mai întâi? aș răspunde: aș salva poezia pe care tocmai o scriu, mai degrabă aș arde în flăcări decât s-o las să ardă pe ea, odată salvată i-aș adăuga versuri noi, despre brațele strângând foaia de hârtie la piept, lăsându-mă lipsit de-apărare, despre trupul care s-a împuținat ca un mușuroi de cenușă, și iată-mă făcând autoportretul propriei morți, trupul meu viu presărând cenușa trupului care a murit salvându-și poemul

 

 

CXXI

 

 

Cobor în gara Vicina, aburul locomotivei se subțiază, până văd ceasul Garnier, agățat de arcade, arătând ora doisprezece fără un sfert, sunt singurul care coboară, cei care așteaptă întorc privirile către mine, de parcă fiecare dintre ei pentru mine venise, birjarul, îl recunosc după șfichiul din mână, redingota uzată și țilindrul pe care și-l scoate cu plecăciune, nu scoate o vorbă, mă așteptaseră și el și bidivii cu panașe negre de la trăsură, potcoavele sună pe caldarâm ca fierul pe nicovală, unde mergem, ar fi trebuit să mă-ntrebe, unde mergem, ar trebui să-l întreb, dar dacă nu știm încotro, nu ne putem rătăci, oriunde oprim se cheamă că am și ajuns, cum ar fi Piața Mare cu înghesuiala ei, saltimbanci care bâjbâie pe glezne firave, bufoni cu fardurile curgând pe obraji, vânzătorul de păsări și porumbeii ciugulind-i carnea din palmele însângerate, fetița care cerșește și orbul alături, ținând-o legată de gleznă, soldatul infirm legănându-se ca un scrânciob printre cârje, femei în negru așteptând corăbii care nu se întorc, bărbați costelivi opintindu-se la edec, profetul urcat pe taburet de cuvintele căruia unii se-ndeamnă cu pumnii spre cer, alții se tem, și birjarul care îmi face semn, a venit vremea, trăsura parcă plutește, bidiviii au potcoavele împâslite, păsările se cuibăresc cu-aripile strânse, trecătorii nu se încumetă să treacă dincolo de bordură, din umbrele lungi izvorăște lumina, și, totuși, cei din piață sunt, cu toții, înaintea noastră, strânși pe peron, birjarul își scoate țilindrul în semn de salut, cum au ajuns aici? îl întreb, cum ai ajuns aici? mă întreabă, aburul locomotivei se îngroașă, abia văd ceasul Garnier agățat de arcade și limbile lui arată doisprezece fără un minut, de pe scara vagonului privesc capetele cu fețe ascunse, aș vrea să vă pot ajuta, le vorbesc, ești un om bun, îmi răspunde birjarul, din păcate nu poți să faci asta, noi suntem personajele despre care n-ai să apuci să mai scrii

 

 

(Fragmente din volumul de poeme în proză 150 de proeme, în curs de apariție la Editura Junimea, Iași)

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg