Consiliul
Județean Cluj

Prezent cuantic
Se apropie fulgerător o altă colapsare.
Prezentul se acutizează. Respiri zare și stele
în abdomen
printre secundele pare.
Așa ne potrivim ritmul picăturilor de sânge,
o poveste simplă de-a lungul unui apus.
Așa supraviețuim, într-un oarecare fel
curgând împreună.
Așa trebuie să curgem.
Spre casă – oricât de metaforică – pașii sunt mai ușori.
Singură scăpare a umanității din noi:
prezența,
criteriul absolut personal.
Creația nu are timp și spațiu.
Aromă dimineții îmbrățișate pe cer
cu ramuri ca lumânările
se revarsă
așteptându-și frunza.
Răsare putere, se mângâie tăcere.
O întâlnire ca a noastră transcende
voința
ușor ca râul peste trupul gol.
Caut punctul de vibrație echilibrată.
Când ne-am întors în arcul de cerc
mut
se învârtea în jurul propriului ax.
Pe ploaie se răsfiră
soarele peste insula nouă:
pod din apă în apă.
Spre adâncuri tulburarea nu are sens.
Acum e vară, lună, mare și suntem.
Eram stele.
Ea face semne
Nu există sfârșit
al adâncimii nămolului.
Se poate înota o vreme, se poate pluti
o vreme, se poate sări ca o muscă în borcan, dar
în cele din urmă înțelegi că borcanul e o carafă.
Densitatea apei desenează arabescuri
în jurul corpurilor noastre. Soarele
s-a ascuns în spatele munților de pe fundul
mării și învăluie Iordania într-o aură
portocaliu-sânge.
Plutirea în sus și în jos ca acul unui seismograf rupe
coloanele orizontale
ale comunicării și le împiedică
să se înece, iar
mai târziu se rearanjează liber.
Sprijiniți pe divan sau așezați cu picioarele
încrucișate pe taburet, discutăm toată după-amiaza.
Punctul de vedere privilegiat din balcon
văd toată partea de nord
a mării și vecinii și verii noștri.
Nu mai e aproape nimic de spus în această zi
placidă: ora s-a evaporat, cerul s-a contopit
cu deșertul, pâraiele sterpe ar putea
foarte bine să ascundă un potop
la orizont, nimic nu ar mișca acest gând.
E frumos să fii blocat în prezent.
Și-mi deschid larg plămânii și-mi
răspândesc neuronii pe tot globul,
pentru a percepe totul,
pentru a digera lumea,
pentru a purta cosmosul în aura mea.
Din nou, negreșit, umbrele cresc. Ea face semne în noroi, în aer.
Ultima dimineață
Unde alergi printre clădiri neterminate, orbite ca ferestre, maxilare în uși,
ce colț de cimitir îți e mai moale să trăiești,
sa mori și să refuzi?
Așa trăiam cu toții, cunoscând pragurile noastre și ale omenirii.
Așa ne ascundeam de soare și de frig,
de oameni incipienți și hrană de nisip.
Ce glumă e speranța gri că mâine
furia cea bună va întinde spinările copiilor noștri?
Dimineață de primăvară în copacii pe care îi plantăm
Acum în Gaza. Florile instanțelor noastre. Res cogitans-ul
devine
fluid în diferențele temporare.
Nu traversăm pentru a fi
de cealaltă parte, ne
frag-men-tăm
în trăire pentru ca recompunerea
marelui nostru corp să fie deschisă.
Case autonome, halucinogene.
Unitate în expansiune, în regăsirea
ramurilor și a trunchiului.
Pământul nostru spre lumină.
Dezintegrare spațială, încordare temporală,
conjuncție firească a consecințelor în toate
acordurile
jazz-ului care ne închidea nopțile de nuc.
Plăcerea în secundă, în atingerea instantanee
a realității nu este o simplă mistificare din lipsă
de cuvinte, ci din lipsă de contrafort psihologic
față de disperarea neantului. Zeul a făcut implozie.
Este
Sculptura
Este.
Lumea veche nouă
este sistemul limfatic.
Ea este.
Fericită să fie
în secunda perfectă, în poziția ideală
pentru a prinde picăturile de viață stropite de coama galopantă
Este
Rodește câmpurile,
Absoarbe lacurile, se încarcă în munți.
paște miriștea, se scaldă în crema orei de glorie.
Ea este
începutul, viața proaspătă, iubirea și pasiunile
care pot doar să transforme
Ea este focul.
Ea este
Râzând plângând, în casa mea,
purtând coroana mea, extaziată că se întâmplă,
Sculptura este acum mereu!
Căderea în prezent
De fiecare dată când noaptea se transformă
Mă întorc în tine.
Pantofii roșii mă poartă fără
mine spre furtuna din primul rând
spre trenul care se ridica din munte.
Este o naștere în trup și spațiu.
Aici am rămas copil, aici dorm
Dorm, aici mă trezesc în durere
din lumea nouă, aici marea
mă prinde în vrăji.
Calm este ceea ce vuiește dedesubt, calm.
Aici femeia de pânză se ridică și
își pune echipamentul. Vânt bun,
câteva valuri, trebuie să alunec, să mă eliberez
să merg, să cad, să fug.
Acum, genunchii mei intră ca niște rădăcini în tine.
rădăcini în pământul tău.
Acum a început să ningă.
Verticalitate
Mă ridic.
În capul drumului
față de Poker sau față de pasăre spirit.
Totul e în capul meu și în spațialitatea de dincolo.
Stau în picioare.
Toate inundațiile pe care le-am produs mă înconjoară cu brațele
doar să mă uit la pliurile acestor degete și pot inventa o poveste de bun simț.
Știi, toată lumea știe,
doar unii dintre noi nu știm, când nu putem, când e dincolo de universul nostru de posibilități.
Mă ridic.
Trag marginea spre mine,
nu îmi trebuie să merg acolo.
Tot ce merită este dincolo de limită.
Eu sunt în limită, limita este în mine și nu este. Și eu sunt Dumnezeu și toate celelalte.
Stau în picioare.
Durerea este reală, mă ancorează în aceste coordonate, dar eu tot uit.
E singurul lucru pe care trebuie să mi-l amintesc cum să îl fac.
Așa se învârt atomii în jurul găurii negre.
Evaluarea riscului în scindare nu este concludentă. Nu putem decât să încercăm și se va fi încercat.
Practica este cea care mângâie teoria atunci când toate conceptele sale au fost pulverizate în picioare.