Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Adevărul despre “Caietele Negre” sau ce este gîndirea blîndă la Heidegger

Adevărul despre  “Caietele Negre” sau  ce este gîndirea blîndă  la Heidegger

Problema Caietelor Negre, ultima și cea mai întinsă scriere filosofică fundamentală a lui Heidegger, a făcut să curgă, din nou, rîuri de cerneală printre cercetătorii, istoricii filosofiei, și elevii săi. Problema care se pune este aceea pe care încă în anii 80 ai secolului trecut Victor Farías (1), un lingvist controversat, o sesiza atunci cînd ridica problema național-socialismului lui Heidegger.
Desigur, chestiunea e una mai complicată și pornește din hermeneutica italiană care acuză antisemintismul trancendental al filosofiei germane care începe odată cu Kant, trece prin Hölderlin și se sfîrșește cu Heidegger.
Acest aspect a fost reluat în ultimii ani de către Peter Trawny, editorul Caietelor Negre, care are o situare oarecum ambiguă și interogatorie și care s-a dorit tranșată de către F.-W. von Herrmann, ultimul asistent al lui Heidegger, cu sprijinul filologic al lui Francesco Alfieri de la Universitatea Lateran.
Pe de o parte stă Peter Trawny (2) și Michael Chighel (3) care sugerează antisemitismul „transcendental” al lui Heidegger, pe de cealaltă W. von Herrmann și Francesco Alfieri care, evident, într-o carte solidă și uneori redundantă, doresc să demonstreze contrariul, fapt care nu de puține ori le și reușește.
La noi, o poziție foarte solidă și extrem de bine argumentată o are Andrei Marga în monografia sa, Heidegger, Creator, Brașov, 2021, care se constituie într-un studiu extrem de valoros, de nivel european. Părerea lui, fin lucrată și argumentată, clamează un lucru care mereu a scăpat din vedere în lupta aceasta politică, care se dă în jurul lui Heidegger. Anume faptul că Heidegger, dincolo de ambiguitatea și întrebările pe care le poate ridica activitatea sa profesorală și atitudinile sale politice, rămîne cel mai mare filosof de la Hegel încoace iar Caietele Negre sunt cea mai intinsă operă filosofică scrisă vreodată. Sein und Zeit, Beiträge zur Philosophie (Vom Ereignis) și Schwartze Hefte, spune Andrei Marga, sunt coloana vertebrală a operei și gîndirii heideggeriene.
Prin urmare, ceea ce ne interesează în scrierea de față nu este problema antisemitismului sau nazismului heideggerian, fie el transcendental sau nu ci, mai degrabă, ce înțelege acesta prin gîndire și care este legătura gîndirii cu adevărul.
În Introducerea cărții Martin Heidegger – Adevărul despre Caietele Negre, Ratio et Relevatio, Oradea, 2021, semnatarii acesteia, F.-W. von Herrmann și Francesco Alfieri, afirmă: „Cuvîntul adevăr din titlul acestei cărți, […], nu are numai sensul de corectitudine, ci vizează, mai curînd, scoaterea din ascundere și îndepărtarea confuziilor în privința moștenirii heideggeriene. Prin urmare, această carte își propune să se asigure că acea colecție de manuscrise sau de caiete de notițe, cum le spunea Heidegger și F.-W. von Herrmann, cunoscute sub numele de Caietele Negre, este înțeleasă potrivit adevăratului ei sens (4)”.
Or, sensul Caietelor Negre este acela de a lămuri și duce mai departe ceea ce a însemnat cu adevărat gîndirea heideggeriană. De aceea, repetăm, de multe ori strădaniile de ordin mai mult filologic ale lui Francesco Alfieri par redundante, iar strădania de a demonstra faptul că Heidegger nu a fost antisemit este, în contextul dat, mai puțin important, cel puțin pentru subsemnatul și, sunt convins, pentru mulți alți cercetători.
Referitor la scoaterea din ascundere pe care o invoca F.-W. von Herrmann, citim în Pauly-Wissowa, Real-Encyclopädie der classischen Altertumwisenschaft,(5) că termenul de aletheia apare la greci încă din cea mai timpurie antichitate, avîndu-şi locul în pantheonul grecesc şi fiind în relaţie cu o întreagă pleiadă de zei. Pindar făcea din Aletheia fiica lui Zeus, iar Aulus Gellius, în  , citînd un poet, spune: „Veritam temporis filliam esse” (6) – Adevărul este fiica timpului. În acelaşi sens el (Aullus Gellius) citează alte două versuri, de această dată aparţinînd lui Sofocle: „Deci nu ascunde nimic, fiindcă timpul, care vede totul şi aude totul, dezvăluie totul.”(7) Tot din acelaşi lexicon aflăm că Aletheia a mai fost considerată fiică a Paideiei, sau doică a lui Apollo, zeul ce personifică lumina. Această divinitate era considerată mama virtuţii şi justiţiei şi era înfăţişată prin imaginea unei femei goale ţinînd în mînă o oglindă sau o făclie. Se pare, aceste sensuri şi simboluri mitice vin să confirme interpretările lui Heidegger referitoare la aletheia, înţeleasă ca vedere şi scoatere din ascundere, dar şi în sensul de educaţie, pe care îl pune în lumină în lucrarea sa Platons Lehre vom der Wahrheit (8).
În schimb, într-un alt lexicon, Lexicon der alten Welt (9), găsim termenul aletheia cu sensul de nesimulare, necontrafacere, fără însă a se nega sensul de neascundere, dezvăluire. Precum se vede toate aceste sensuri sunt filtrate prin prisma filosofiei moderne.
Giuliana Lanata, în Poetica pre-platonica (10), scriind despre Hesiod şi cum i-au apărut acestuia muzele pe Helicon, citează din discursul acestora către poet:
Idmen pseudea polla legein etymoisin omoia
Idmen d’, eut’ etelomen, aletheia gerysasthai
Ceea ce în româneşte, după traducerea Giulianei Lanata, ar suna astfel:
„Ştim să spunem multe minciuni asemenea adevărului; dar mai ştim, cînd vrem, să proclamăm adevărul.”(11)
Observăm că Hesiod foloseşte verbul legein atunci cînd spune: „ştim să spunem multe minciuni” şi verbul gerysasthai atunci cînd spune: „dar mai ştim, cînd vrem, să proclamăm adevărul”. Verbul legein are ca sensuri primare a aduna, a zice, a culege, iar gerysasthai pe cele de a celebra prin cînt, a se face auzit prin cînt, a cînta gloria.
În Iliada,(12) Homer invocă Mousa, termenul fiind folosit la singular, dar va apărea şi la plural, (13) sub forma Mousaimuzele. Cicero, în De natura deorum,(14) dă o interpretare foarte interesantă naturii acestor muze: după el acestea ar fi fost patru, pentru început, anume: Aoede-cîntecul, Thelxinoe – cea care farmecă, Melete – pregătirea, studiul, şi Mneme – memoria, toate născute din împreunarea lui Jupiter cu Mnemosyne.
Muzele au fost dăruite, după greci, cu omniscienţă. Platon, apelînd la metoda orthotes, dezvoltă o etimologie după care Mousa provine din verbul mosthai – despre care Bailly ne spune că semnifică tot atît cît a dori şi, astfel, ar însemna năzuinţa către înţelepciune – sophia.(15)
Heidegger, în Was ist das – die Philosophie (16), arată că de la muze şi de la Apollo – cel supranumit şi Musagetes, adică conducătorul muzelor, se naşte întreaga civilizaţie şi cultură a lui „a spune”, incluzînd aici şi metafizica care, după părerea lui, nu este decît „un mod privilegiat de a spune”.
Anton Dumitriu subliniază (17) că Polymatheia – omniştiinţa era apanajul muzelor. Citîndu-l pe Heraklit, savantul român arată însă că Polymatheia nu duce la înţelepciune – sophia. El arată că nu la nivelul muzelor, la nivelul lui a spune, al expresiei adevărului, se va afla sensul originar al noţiunii de aletheia.
Marcel Detienne, în lucrarea sa Les Maîtres de verité dans la Grece archaïque (18), vorbeşte despre o strînsă legătură între aletheia şi memorie, Mnemosyne. El ajunge la concuzia că Mnemosyne şi Lethe formează cuplul fundamental al contrariilor.
Ştim din Odyssea, dar şi din vechile legende greceşti, apoi de la Hesiod, Sophocle sau Platon, că unul dintre rîurile infernului purta numele de Lethe, iar toţi cei ce beau apă din acesta îşi uitau trecutul.
Pornind de la această interpretare a lui lethe, Anton Dumitriu, în celebra sa Aletheia, propune o decriptare tulburătoare a acestui concept. Lethe, spune el, este în primul rînd uitare, care este sensul ei originar. Procedînd aidoma lui Heidegger şi considerîndu-l pe a din a-letheia drept un privativ, el dă cuvîntului în cauză sensul de non-uitare.
Pentru negaţie, limba greacă avea pe ou, ouk, oux şi me însemnînd non. Această non–uitare este, în fond, o stare de conştiinţă căreia uitarea nu-i aparţine și care se aseamănă cu gîndirea deosebirii sau gîndirea blîndă despre care vorbește Heidegger în Caietele Negre. Cu toate acestea aletheia – fără uitarea nu este pur şi simplu memoria. Prin aletheia se depăşeşte o anumită stare de conştiinţă nu pentru că nu am uita nici un fel de cunoştinţă dobîndită anterior, ci datorită faptului că starea aceasta este dincolo de orice omniştiinţă – polymatheia. Cu aletheia, ne aflăm în domeniul principiilor, aşa cum Aristotel proceda cu intelectul activ. Ne aflăm, aşadar, dincolo de prima modalitate a adevărului caracterizată prin acel adequatio rei ad intellectus şi dincolo de hotarul omniştiinţei reprezentată prin muze. Deci, nu de la muze începe aletheia ci de la Mnemosyne- memorie, de la cea care naşte înseşi muzele. Gîndirea blîndă este, la Heidegger, gîndirea memoriei, dar și ceva mai mult decît aceasta.
„Avem astfel succesiunea: «a spune» care este rolul Muzelor, «a uita» care este rolul Lethei, şi sursa care a dat naştere lui «a spune» și care este Mnemosyne. Prin urmare, starea de conştiinţă «fără uitare» – aletheia – este în regiunea lui Mnemosyne, care nu spune ci este sursa lui «a spune» prin Muze. Analiza termenului aletheia ne-a adus din nou în regiunea mythos-ului, unde nu se spune ci se «contemplă», prin puterea intelectului activ, care, la nivelul acesta, reprezintă înseşi eide-le tuturor lucrurilor – topos eidon. Starea intelectuală atinsă era deci «fără uitare», fiindcă a atins sursa principală a memoriei, care este Mnemosyne şi la acest nivel toate eide-le aparţin intelectului activ. Nu mai este uitare dar nici amintire, în sensul în care ceva se ascunde şi amintirea îl dezvăluie; toate eide-le fiind prezente prin natura lor în intelectul activ, ele nu sunt reamintite, ci posedate în permanenţă”(19).
Despre aceste permanenţe vorbea şi Aristotel cînd se referea la faptul că existenţa este permanent posedată de către intelectul activ – nous apathetikos. Cele patru mari categorii ale existenţei – după cum se ştie erau în total zece – existenţa prin accident, existenţa necesară, existenţa posibilă şi existenţa în act au acelaşi drum ca şi aletheia. Însă, pentru că la acest mod procesul descoperirii stărilor de adevăr poate fi un regressus ad infinitum, Aristotel a statuat un principiu conform căruia undeva trebuie să te opreşti – anagke stenai. Pe de altă parte, acest punct trebuie să aibă o altă natură decît punctul de la care s-a pornit.
Punctul fix căutat este însăşi Gîndirea, care nu este același lucru cu filosofia, cum de atîtea ori subliniază Heidegger în Caietele Negre (GA, 98). Şi cu toate că întregul proces se desfăşoară în timp, trebuie să existe un început care este tocmai gîndirea care gîndeşte gîndirea – numită de Aristotel prote arhe, adică primul principiu, sau principiul divin și pe care Heidegger îl denumește Gîndirea blîndă sau gîndirea deosebirii. Dar ce înţelegeau Platon şi Aristotel prin acest principiu divin a rămas încă obscur, nedeterminat.
Gîndirea care gîndeşte gîndirea era pentru Aristotel un act pur, anterior posibilităţii și, deci, reprezentării: „Aşa că elementul divin pe care pare să-l cuprindă intelectul aparţine mai degrabă primului mişcător nemişcat, iar actul de contemplare este cea mai mare şi cea mai pură fericire. Dacă divinitatea are parte de această fericire veşnică, iar noi doar din cînd în cînd, lucrul este minunat… Dar şi viaţa îi revine divinităţii, căci actul inteligenţei este viaţa, iar divinitatea se confundă cu acest act, iar acest act al ei, dăinuind în sine, constituie viaţa desăvîrşită şi eternă”(20).
După acelaşi Stagirit, omul ar avea posibilitatea să participe, din cînd în cînd, la starea divină prin însăşi natura intelectului său.
Anton Dumitriu arată (21) că grecii îşi imaginau ca ar exista o ascensiune în etape pe care o are conştiinţa omului care îl conduce, de-a lungul unor stări pe care nu le defineau, la condiţia lui originară caracterizată de eternitate. Nici Heidegger nu face altfel (GA, 98, passim).
Desigur, este cunoscut faptul că Heidegger ia distanță și formulează critici dure la adresa religiei pe care nu o confundă cu credința cum nu va confunda Gîndirea cu filosofia. Gîndirea, spune Heidegger, surprinde viața așa cum este ea trăită. Cîtă vreme religia și metafizica nu o fac. Cu atît mai puțin știința. „Gîndirea este mai presus de ceea ce fac antropologia și psihologia, pentru că abia ea este înarmată pentru a aborda întrebarea cine este omul? (GA, 94, p. 475). Gîndirea este dincolo, în orice caz de ceea ce realizează cercetarea științifică. Știința ia mereu distanță de obiect și, cu aceasta, de existent și, de aceea, pentru a recupera distanța, devine necesară instituirea mașinației și a calculului”(Cf. Andrei Marga, Heidegger, p. 197). Mașinația și gîndirea calculatoare o pune Heidegger pe seama spiritului iudaic care, după el, nu ar avea acces la ființă fiind, în exclusivitate, tributar utilitarismului și mașinațiunii. În acest sens chiar psihologia și antropologia care au devenit slujnicile tehnicii își pierd, cum arătam anterior, orice credibilitate.
Odată cu înstăpînirea tehnicii ca rezultat al gîndirii calculatoare și al mașinațiunii sau prelucrării (Machenschaft) – în ediția romînească a cărții lui F.W. von Herrmann și Francesco Alfieri sensul este ratat fiind tradus cu „fabricația”, așa cum multe sensuri subtile privind termenul de „istorie” sau „timp” nu sunt puse în evidență ci traduse uniform deși diferențierile pe care le face Heidegger sunt esențiale – umanitatea pierde sensul Gîndirii autentice și se îndepărtează din ce în ce mai mult de ființă.
Pe întreg parcursul Caietelor Negre cel mai important concept pe care Heidegger încearcă să îl definească, în opoziție cu știința, tehnica și chiar metafizica este cel de Gîndire. Acesta este conceptul și sensul care fac măreția Caietelor Negre, bîrfele politice și chiar interpretările în marja lor le lăsăm pe mîna filosofilor de cafenea și a presei mainstream, a părelologilor și jurnaliștilor.
În acord cu Andrei Marga, credem că la Heidegger Gîndirea poate fi definită ca nonfilosofie și nonmetafizică, adică ca și gîndire care nu are la bază reprezentarea ci, mai degrabă, ca fiind acea capacitate de a depăși existîndul (Seiend) și a trece la gîndirea ființei prin memorie, adică prin faptul de a înfrînge „uitarea ființei”. Încă de la grecii pe care Heidegger i-a frecventat cu asiduitate, uitarea (Lethe) nu putea fi înfrîntă decît prin Memorie (Mnemosyne), adică prin acel privativ care se manifestă în a-letheia și care este non-uitarea. Această non-uitare a ființei (a-letheia) Heidegger o numește Gîndire a deosebirii și este strîns legată de adevăr al cărui sens ultim este non-uitarea. În acest sens Gîndirea ca și gîndire a deosebirii sau ca și gîndire blîndă este chiar memoria. Fiind memorie, pentru Heidegger, gîndirea trece chiar dincolo de logică fiind nu identificare ci deosebire. Gîndirea deosebirii este, pentru Heidegger, gîndirea autentică. Ea se desprinde și neagă metafizica întrucît respinge reprezentarea și identicul. Astfel, înclusiv ca teorie a cunoașterii, Gîndirea blîndă sau gîndirea autentică este o gîndire a deosebirii. Ea depășește regiunea lui cum și trece spre granița lui cine. Nu mai este interesată, precum fenomenologia, de cum este omul, ci de cine este omul. În felul acesta istoria metafizicii este depășită. Această Gîndire blîndă nu este gîndirea învățată și predată, ea nu este filosofie și nu aparține învățămîntului. De aceea Gîndirea deosebirii este întotdeauna trăire și nu metafizică, iar aceasta, în măsura în care este autentică, depășește întotdeauna metafizica pentru că vine înaintea existentului precum gîndirea care gîndește gîndirea aristoteliană, atîta vreme cît metafizica vine după existent.
Aceste considerente amintite aici, și care fac cuprinsul volumului 98 din Gesamtausgabe, au stîrnit, la rîndul lor, întinse comentarii. Cartea lui F.-W. von Herrmann și F. Alfieri, Martin Heidegger. Adevărul despre Caietele Negre, Berlin, 2017, nu iși propune să le comenteze, fapt care este în dauna acestei cărți.
Stăruința lor în a devoala și demonta o conspirație mondială asupra lui Heidegger nu face bine operei acestuia și riscă, de multe ori, să ducă la saturație. Prin redundanță. Oricît s-ar strădui, oricine, inclusiv presa bolnavă de senzațional, nu va putea acoperi gîndirea marelui Heidegger, a lui Hegel sau Kant, indiferent cum i-ar cataloga cineva din Germania, Europa sau de aiurea. Gîndirea autentică sau gîndirea deosebirii cum îi spune Heidegger nu va putea fi niciodată acoperită de trîmbițele politicii, mașinațiunii sau a unor indivizi care în locul adevărului caută senzaționalul și afirmarea de sine.

 

 

Note
1 Vidi, Heidegger et le nazisme, Verdier, Paris, 1987.
2 Vidi, Heidegger und der Mythos des jüdischer Weltverschwörung, Klostermann, Frankfurt am Mein, 2015.
3 Vidi, Kabale. Das Geheimnis des Hebräischen Humanismus in Lichte von Heideggers Denken, Klostermann, 2020.
4 F.-W. von Herrmann, Francesco Alfieri, Martin Heidegger – Adevărul despre Caietele Negre, Ratio et Relevatio, Oradea, 2021, p. 11.
5 Cf. Pauly-Wissowa, Op. cit., vol I, Stuttgart, 1894.
6 Aulus Gellius, Op. cit. cartea XII-a, XI.
7 Aulus Gellius, Op. cit. loc. cit.
8 M. Heidegger, Op. cit., trad. rom., în Repere pe drumul gîndirii, Politică, Buc. 1988.
9 Op. cit., Artemis Verlag, Zurich und Stuttgart, 1965.
10 Giuliana Lanata, Op. cit., La Nuova Italia Editrice, Firenze, 1963, p. 24.
11 Giuliana Lanata, Op. cit., La Nuova Italia Editrice, Firenze, 1963, p. 24.
12 Homer, Iliada, II, v. 761, trad. rom., G. Murnu, Univers, Buc., 1979.
13 Homer, Op. cit., v. 604, trad. rom., G. Murnu, Univers, Buc., 1979.
14 Cicero, Op. cit. III, 21., apud. A. Dumitriu, Aletheia, Buc., 1984.
15 Cf.Platon, Kratylos, 406 a., Opere, Vol. I-VI, Buc., 1974 – 1989.
16 Cf. M. Heidegger, Was ist das die Philosophie?, Neske, Pfullingen, 1956, p. 49.
17 Cf. Anton Dumitriu, Aletheia, Buc., 1984.
18 Marcel Detienne, Op. cit., Maspero, Paris, 1973, dar şi trad. rom., Bucureşti, 1996.
19 A. Dumitriu, Aletheia, p. 239-240.
20 Aristotel, Metafizica, XII, L, 1072 b.
21 A. Dumitriu, Op. cit., p. 242.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg