Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Agregări pe verticală – academiile

Agregări pe verticală – academiile

Pe lângă agregările spontane, socialități unice dar efemere create pe orizontala socială de înşişi membrii lor, fără şefi şi autoritate, de o admirabilă incandescență intelectuală, există formațiile unice create de sus în jos. De astădată lucrurile sunt concepute să dureze precum mai vechiul Collège de France, operă a clarvăzătorului François le Ier care doreşte să ofere o alternativă curentelor de idei promovate de dogmatismul sorbonard (al epocii) şi în general universitar. Un secol mai târziu, vede lumina zilei Academia franceză, creată de Richelieu în 1634 ca un aşezământ intelectual de vârf care să reunească în sânul ei tot ce națiunea are ca spiritualitate înaltă. Deşi înființate ca atare prin voință politică superioară, cel puțin Academia franceză îşi are originea tot într-o inițiativă pe orizontală: „cercul Conrart”, după numele unui consilier al lui Ludovic al XIII-lea, ai cărui membri, „oameni de litere”, se reuneau în secret începând din 1629 într-o casă de pe strada Saint-Martin din Paris. Dar chiar înaintea cercului lui Valentin Conrart, în 1570 fusese creată Academia de muzică şi poezie la inițiativa lui Jean-Antoine de Baïf şi Joachim Thibault de Courville, secretă şi ea inițial, devenită în 1574 Academia palatului sub Henri III. Richelieu, informat de spionii lui şi sensibil la semnalele emise de societate, realizează că o nouă nevoie social-intelectuală emerge și fondează Academia. Minutele reuniunilor vor fi redactate începând din martie 1634 de Conrart însuşi.
Conservând încă un moment logica verticală, de sus în jos, este legitim să ne întrebăm care a fost rolul puterii centrale, a Curților regale, imperiale, ducale în fruntea cărora se găseau monarhi cerebrali, cu un gust pronunțat pentru arte, literatură, filosofie, ştiințe. Începând cu anturajele papilor de la Roma din quattrocento şi cinquecento, cu fauna umană a curților ducale italiene la care se produceau trubadurii şi poeții epocii, cu Medicis-ii la Florența, familia d’Este la Ferrara, familia ducală de la Weimar din epoca lui Goethe, cu François le Ier în Franța, Friedrich II în Germania, Curtea de la St-Petersburg din timpul Ecaterinei a II-a şi mai ales curtea de la Versailles din epoca lui Ludovic al XIV-lea şi al XVI-lea, toți s-au erijat în veritabile creuzete de promovare a artelor, ştiințelor, filosofiei, literaturii. Până la Ludovic al XIII-lea, principalele preocupări ale regilor francezi erau vânătoarea și campaniile militare. Monarhii nu guvernau. Cu excepția lui Napoleon şi a celor doi regi menționați, Franța a fost construită de Sully, Richelieu, Nicolas Fouquet, Colbert, Louvois, Turgot… Începând cu Ludovic al XIV-lea, regele își asumă cele mai largi atribuții de guvernanță mergând până la pliurile intime ale culturii. La acel preludiu arhitectural al Versailles-ului care este castelul de la Vaux-le-Vicomte, vizitatorii pot asista la scena unei reuniuni animate holografic a şase miniştri sub conducerea lui Ludovic al XIV-lea. Monarhul, mare iubitor de cultură, actor el însuşi, a susținut financiar şi promovat clasicii francezi (Racine, zurbagiul Boileau), i-a ocrotit contra atacurilor răuvoitoare ale unor puternice organisme ecleziastice (Molière), iar câteodată se amesteca chiar în textele lor aşa cu s-a întâmplat cu Les Fâcheux a lui Molière şi personajul vânătorului propus de el. Ludovic al XV-lea numeşte istoriograf al regelui pe cel mai limbut detractor al său, Voltaire, Ludovic al XVIII-lea acordă unui Chateaubriand acelaşi stipendiu menit să-i asigure liniştea creatoare. Din păcate, suntem obligați să ne repetăm, nu cunoaştem studii pe această temă care ar putea explica progresele intelectuale ale țărilor europene din epocile respective. Este însă clar că, după spusele lui Voltaire, progresele n-au rămas în cercul restrâns al curții: s-au transmis „oraşului”, au dinamizat viața intelectuală, au stimulat gustul societății contemporane lor pentru literatură, cunoaşterea ştiințifică, filosofie.
Înființând Academia franceză, Richelieu a consacrat ideea că dezbaterile unei asemenea societăți „puteau să joace un rol eminent în devenirea societății şi a națiunii”. Doctrina Academiei este cea a injust oropsitului Maleherbe: „să constituie cu înțelepciune şi eonomie o limbă care să nu fie cea a specialiştilor, a erudiților, nici cea a corporațiilor, care să aibă claritatea şi eleganța care sunt acordate latinei, în care să nu fie accentuat ecartul între limba scrisă şi limba vorbită, care să țină în sfârşit forța sa din dublul ataşament la uzaj şi la normă”. Program de o admirabilă înțelepciune şi echilibru filosofic. În decursul celor aproape patru secole de existență, Academia franceză, ca și academiile surori, și-a clădit un veritabil panteon de figuri de primă mărime: Montesquieu (1727), Marivaux (1742), Voltaire, după acceptarea romanului ca specie „onorabilă” marii romancieri ai secolului: Chateaubriand, Lamartine, Hugo, Vigny; apoi Musset, Renan (1878), Taine (1878). Se adaugă, în ordine dispersată, figuri imense precum Louis Pasteur (1881), Ferdinand de Lesseps (1885), Henri Poincaré (1908), Raymond Poincaré (1909), Georges Clemenceau (1918), mareşalul Foch (1918), Paul Valéry (1925), Louis de Broglie (1944), Jean Cocteau, Eugène Ionesco (1967). După un început modest sub bagheta unui Chapelain, Academia franceză a decolat şi a atins cote înalte timp de mai bine de două sute de ani, iradiind o benefică influență asupra întregii Europe şi Americi.
Comparând-o cu fenomenele punctuale, rezultat al unor imprevizibile momente istorice de efervescență culturală, este dificil de admis că o formă concepută pe termen lung poate rezista perioadelor flasce, lipsei de tonus intelectual. Dacă admitem ideea nietzscheeană a „primăverilor gândirii”, suntem obligați să admitem și opusul, pe cea a perioadelor seci, de glaciație intelectuală cum a fost, între altele, proletcultismul anilor 1950 în țările din estul Europei. Istoria intelectuală are mai degrabă aspectul unor sistole şi diastole decât cel al unei evoluții în palier, oricare ar fi durata perioadelor faste şi nefaste. Aşa se face că, după aproape patru sute de ani de existență, Academia franceză dă semne de scleroză. Este contestată în însăşi inima vocației ei, expertiza lingvistică: „Academia să-şi țină limba ei, nu a noastră”, clamează o petiție publicată de revista Ballast semnată de 77 de lingvişti. Anvergura membrilor nu mai este aceeaşi ca și cea din secolele treute. Operele unora, precum a înseşi secretarei perpetue Hélène Carrère d’Encausse, seamănă mai degrabă cu cele ale unor documentarişti oneşti. Academia este arătată cu degetul de Curtea de conturi pentru gestiunea hazardată a patrimonului şi opacitatea funcționării interne. Dar răul cel mai mare vine din interiorul ei: atmosfera mediocratică ce s-a instalat în timpurile relativ recente a angajat-o pe o pantă descendentă. Dacă este să-i dăm crezare lui Jean Dutourd, istoric și membru al Academiei, „Pentru a intra sub Cupolă, este mai util să ai spirit și conversație decât o mare operă care să umbrească pe ceilalți nemuritori”. Monumental exemplu de sinucidere instituțională şi elocvent exemplu al ambiguității caracterului uman. În vreme ce la Microsoft candidatul trebuie să aibă un nivel superior mediei întreprinderii, Academia franceză practică principiul invers: ca noul candidat să fie uşor inferior membrilor, să nu le facă umbră. În momentul în care ilustra companie nu va mai avea ca membri decât câțiva abili causeurs de salon fără operă consistentă, ea însăşi va dispărea din peisajul intelectual. Îmbătrânirea ei a început de multă vreme pentru că deja Chateaubriand a fost implicat în deturnarea principiului de valoare în cooptarea membrilor. Când Alfred de Vigny bate la uşa lui pentru a-i solicita votul contra rivalului său, un obscur Ballanche, relatează Montherlant, academicianul i-a replicat: „Domnule conte, n-am citit operele dumneavoastră, dar purtați un nume frumos pentru care aş fi fericit să vă văd printre noi. Doar că D-l Ballanche se prezintă şi el, iar D-l Ballanche este un foarte bun prieten al d-nei Chateaubriand, iar eu voi vota pentru D-l Ballanche”. Replica este de o tristețe copleşitoare. La ce punct spiritul monden şi relațiile personale puteau cangrena prestigiul unei case de nivelul Academiei, iar asta în cazul uneia dintre cele mai strălucite minți ale secolului. Manevrele de culise pentru a fi ales precum cea citată sunt monedă curentă. André Maurois (Memorii, 1976) povestește cum Robert de Flers i-a spus într-o zi: „Voi interveni pe lângă Academia franceză să-ți dea Marele Premiu al romanului”. În fapt, alegerile unui nou membru sunt precedate în culise de o agitație de tip electoral, de manevre obscure, ceea ce este departe de a facilita alegerea candidaților celor mai merituoși. Candidatul care reuşește să-şi construiască lobby-ul cel mai puternic, va reuşi. Montherlant amintește o frază pe care Barrès ar fi adresat-o lui René Benjamin care i se pare atât de autentic barrèsiană și o relatează ca atare: „Academia este de o mare comoditate. Mai întâi, odată ales, s-a terminat cu vanitatea! Mă gânesc la funesta viață a cutărui sau cutărui confrate care, de trei ani, se prezintă fără succes. Nefericitul trebuie să se străduiască în fiecare zi să demonstreze jurnaliştilor şi femeilor de lume că este plin de talent. Dacă aparținea Academiei, asta ar fi fost dovedit, clasat! Secundo, în viața practică câte posibilități. Mă plâng la poştă: scrisorile îmi ajung cu întârziere… Se spune: «Ah, este D-l Barrès, de la Academie!». Şi mi-ar trimite aproape un factor călare!… Cer un sleeping; nu mai au; mi se găseşte totuşi unul… pentru Academie” (Montherland, 1995).
Academia însăşi a instituit, la nivelul ei, un apăsător spirit mediocratic, puțin importă că linia mediocrității se situează ceva mai sus decât cea a societății franceze în general. După romancierul Cristophe Carlier, cunoscător al selectei societăți pentru că a lucrat la Dicționar şi a editat Lettres à l’Académie française ale unor candidați istorici de gabaritul unui Honoré de Balzac, Victor Hugo sau Emile Zola, Academia are dificultăți de a găsi înlocuitori demni de fotoliile vacante ale membrilor decedați. În şedinta din 24 ianuarie 2013 ea s-a dovedit incapabilă să găsească succesori pentru cele cinci fotolii vacante ale membrilor decedați în cele câteva luni care precedaseră respectiva dată. „Astăzi, Academia franceză, explică Cristophe Carlier, îşi alege academicienii pe titluri mai mult decât pe operă. Sunt aleşi candidați în vârstă şi pe CV. Rezultat: au fost aleși membri ca Valéry Giscard d’Estaing şi Simone Veil. Dar scopul Academiei este încoronarea republicană, precum Panteonul?” Iar punctul de nadir n-a fost încă atins: semn de „deschidere”, de „modernizare” sau mai degrabă de laxism și decrepitudine, Academia cooptează în rândurile sale textieri de muzică precum Jean-Loup Dabadie, licitatori ca Maurice Rheims, romancieri sau romanciere de mâna a doua, când un Dumas, un Balzac, un Baudelaire, la vremea lor fuseseră refuzați. Pe când fotbaliştii sau interpreții de muzică rock?… „Diagnosticul e că Academia este mai îndepărtată de viața intelectuală mai mult decât a fost vreodată. Ea ar avea o aureolă mult mai puternică dacă ar alege scriitori extrem de cunoscuți, cărora li se citesc cărțile imediat ce apar”, conchide Cristophe Carlier.
Ce spune harta academică a Europei?! Dacă Germania şi Italia, în virtutea fărâmițării lor istorice au înregistrat o multitudine de academii regionale precum Academia de ştiințe din Berlin, cea bavareză sau italiana Accademia dei Lincei, prima academie europeană (1603), al cărei membru a fost Galilei însuşi şi care a avut curajul de a-i apăra tezele, nici una dintre ele n-a reuşit să obțină concentrarea de spirite care să o înalțe la un nivel de strălucire intelectuală europeană durabilă. Vocația lor se reduce la o modestă excelență locală.
Alte ilustre instituții precum Royal Society of London for the Improvement of Natural Knowledge, deşi inițial mai degrabă asociative decât gesturi voluntariste al puterii politice, s-a amestecat de câteva ori în lărgirea apanajelor ei prin charte regale (dreptul de a publica de exemplu) sau subvenții ale parlamentului, ceea ce nu poate să fi rămas fără consecințe privind independența absolută a stabilimentului. Este intresant faptul că în 1847 criteriile de selecție ale membrilor Royal Society sunt modificate tocmai pentru a garanta faptul că membri vor fi aleşi în funcție doar de meritele lor ştiințifice. Îmbătrânirea distinsei asociații a fost împiedicată pentru o vreme. Dar şi ea este marginalizată astăzi, când nuclee de performanță ştiințifică apar spontan în sânul altor instituții sau întreprinderi.
Este paradoxal de constatat că dacă cei mai mulți dintre membrii academiilor considerați în mod individual au putut juca un rol în evoluția culturală a epocii lor când nu erau academicieni, în momentul în care devin, vârstnici şi dezabuzați, nu mai joacă decât un rol protocolar, dispar din arena intelectuală. Ne aducem aminte a-l fi zărit, întâmplător, în cei 15 de ani de dinaintea morții sale pe academicianul Michel Déon la trei sau patru evenimente culturale mai mult sau mai puțin formale și simbolice, răstimp în care n-a publicat practic nici o carte.
Astãzi, academiile s-au muzeificat. Structurile perene se dovedesc neadaptate: contrare dinamismului şi imprevizibilității vieții actuale. Google singur pare a depăşi ca ambiții prospective toate academiile americane și europene.
Structurile intelectuale ale unei țări nu sunt monumente istorice „imuabile”, intangibile ca piramidele egiptene. Ele sunt fenomene vii susceptibile să evolueze: să se nască, să strălucească o perioadă, să îmbătrânească, să moară, eventual să renască sub forme diferite. Ele trebuiesc gândite şi regândite în permanență de arhitecți politici clarvăzători.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg