Patrimoniul cultural naţional este format din totalitatea bunurilor care reprezintă mărturia şi expresia valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor naţionale, indiferent de regimul de proprietate al acestora (public sau privat). Sau, este revelatorul, neluat în seamă, şi totuşi vădit, al unei stări a societăţii şi al întrebărilor care o frământă (Françoise Choay, Alegoria patrimoniului, Bucureşti, Editura Simetria, 1998). Iar modul în care se face prezervarea patrimoniului defineşte tocmai respectul pe care îl are societatea faţă de memorie şi de trecut.
În Franţa, primele dispoziţii legale cu privire la patrimoniul cultural apar imediat după Revoluţia din 1789; în sec. al XIX-lea se creează premizele unei politici publice a patrimoniului, prin apariţia conceptului de „monument istoric”, iar de-a lungul sec. al XX-lea Codul Patrimoniului primeşte noi dispoziţii cu privire la protejarea bunurilor materiale şi imateriale. Legislaţia prevede ca deţinătorii bunurilor culturale să realizeze activităţi specifice pentru valorificarea şi prezervarea acestuia: evidenţă, expertizare, clasare, cercetare, depozitare, conservare, restaurare şi punere în valoare, în vederea accesului democratic la cultură şi transmiterii acestor valori generaţiilor viitoare. Dar ce se întâmplă când proprietarii sau administratorii acestor bunuri culturale nu au mijloacele umane şi materiale pentru îndeplinirea acestor sarcini, sau le tratează cu neglijenţă? Mai ales când vine vorba de restaurarea patrimoniului, problema devine destul de „spionoasă”!
Există, însă, unii care sunt în stare să îşi asume mari riscuri pentru punerea în valoare sau restaurarea unor monumente. Este cazul grupării UX (de la Urban eXperiment), o organizaţie de „guerrilla culturală” care are drept scop scoaterea din anonimat a unor colţuri ascunse ale Parisului. Încă de la începutul anilor ’80, fondatorii grupului au intrat (pe căi nu tocmai ortodoxe) în posesia hărţilor a numeroase tuneluri şi pasaje subterane pentru care Parisul este celebru. Aceste drumuri subterane pe care le-au restaurat pe măsură ce le-au folosit aveau să le servească drept infrastructură pentru proiectele următoare: restaurarea orologiului din Panthéon, un cinematograf cu bar şi restaurant sub Trocadero, restaurarea unor cripte medievale etc. Astfel, UX se face răspunzătoare pentru o seamă de proiecte de restaurare a unor obiective din patrimoniul parizian pe care guvernul francez nu intenţiona să le restaureze.
În 2006, organizaţia număra în jur de 150 de membri de 35-40 de ani, împărţiţi în mai multe echipe: the Mouse House – o echipă formată doar din femei şi specializată în obţinerea de informaţii prin metoda infiltrării; o echipă care gestionează sistemul de mesaje şi reţeaua de coduri radio; o echipă responsabilă cu realizarea şi mentenanţa bazei de date; Untergunther – echipa specializată în restaurări; o echipă responsabilă cu organizarea de spectacole underground; o alta specializată în fotografiere etc. Deci, o organizaţie ale cărei rotiţe trebuie să meargă ca unse pentru ducerea la îndeplinire a scopurilor propuse. Iar cuvântul de ordine este: SECRET! Numele membrilor (unii dintre ei avocaţi, istorici, arhitecţi sau specialişti în diverse domenii ale artelor plastice) sunt secrete, iar modul lor discret şi inteligent de a acţiona pare ca făcând parte dintr-un scenariu de Dan Brown sau de Umberto Ecco.
Există un patrimoniu care face obiectul unor eforturi minime în ceea ce priveşte conservarea; este ceea ce numim patrimoniu comun, a cărui importanţă din punct de vedere tehnic, artistic sau patrimonial nu este percepută de persoanele fără pregătire în domeniu, deci de cea mai mare parte a publicului. Acesta este şi cazul orologiului din Panthéon, edificiu în faţa căruia se adună zi de zi turiştii. Interesul autorităţilor este de a conserva şi restaura edificii, tablouri sau sculpturi care prezintă un interes sporit pentru public. Problema este că acele bunuri patrimoniale care fac obiectul celor mai mari eforturi sunt, în unele cazuri, puţin reprezentative pentru epoca în care au fost create – declara Lazar Kunstmann (purtătorul de cuvânt al grupării) în lucrarea colectivă „Cultura clandestină. UX” (Paris, Hazan, 2009).
Proiectul cel mai ambiţios al grupării UX a fost repararea orologiului din Panthéon: orologiul este un ceas Wagner, datând din 1850, care nu funcţiona încă de la 1965. L-am reparat înainte de a fi prea târziu (L.K.). Lucrările au început în septembrie 2005 şi au durat exact un an, fără vreo autorizaţie de restaurare sau fără ca vreo persoană care lucra în incinta monumentului să bănuiască existenţa laboratorului de restaurare. Acesta a fost realizat la baza domului, dotat cu fotolii modulabile realizate din cutii purtând însemnul UGWK (o siglă descoperită pe o uşă a edificiului, pe care membrii grupului au interpretat-o în modul lor original: Unter Gunther Winter Kneipe, adică „Bistrot d’Hiver d’Untergunther”). Draperiile groase care înconjurau laboratorul aveau rolul de a păstra o temperatură constantă pe durata operaţiunilor de restaurare, iar fotoliile se transformau foarte uşor în cutii când echipa nu era acolo. Şi cum o astfel de operaţiune impune o documentare serioasă, „restauratorii” au instalat acolo o bibliotecă cu volume având ca subiect ceasurile mecanice şi istoria Panthéon-ului.
Ingeniozitatea membrilor UX se poate vedea inclusiv în modul în care aceştia intrau în edificiu: fiecare membru era dotat cu un ecuson fals prevăzut cu o fotografie, un cip, o hologramă reprezentând monumentul şi un cod de bare inutil, de altfel, dar care făcea o impresie nemaipomenită – de fapt, acest tip de ecuson nici nu există în cadrul Comisiei Naţionale a Monumentelor; noi nu am falsificat nimic, ca să falsificăm ar fi trebuit să existe un corespondent „adevărat” al obiectului. […] Rareori, mai era câte un agent de securitate care punea întrebări de genul: – Lucraţi noaptea? / – … / – Pot să vă văd ecusoanele?/ – Iată-le. / – Mulţumesc, puteţi intra. – povesteşte L.K. în volumul publicat. Ce să mai vorbim despre ignoranţa agenţilor de securitate din edificiu care, cu timpul, probabil că se obişnuiseră cu prezenţa acestor „colegi” nocturni!
Restaurarea orologiului a fost coordonată de Jean-Baptiste Viot, un ceasornicar faimos din Piaţa Vendôme, fost angajat al celebrei Case Bréguet. Viot şi alţi patru membri UX din echipa Untergunther au curăţat piesele orologiului prin aplicarea unor tratamente adecvate, au înlocuit cablurile şi scripeţii, au reparat piesele stricate şi au refăcut piesele lipsă din alamă, conform modelului original. Practic, au realizat o restaurare à la carte şi au reuşit să pună în mişcare mecanismul orologiului care nu mai funcţiona de 40 de ani. Costurile le-au suportat tot ei, preţul materialelor ridicându-se la 4.000 de euro.
O dată ce proiectul a fost încheiat, în septembrie 2006, se punea problema întreţinerii restaurării: paradoxal, un orologiu se strică mai greu dacă mecanismul este utilizat. Astfel că restauratorii clandestini au luat decizia de a dezvălui administratorului Panthéonului, Bernard Jeannot, fapta lor. Trebuie să fi fost o întâlnire care ţine de aria suprarealismului, la sfârşitul căreia Monsieur Jeannot s-a arătat încântat de restaurarea orologiului din edificiul care se afla în grija sa. Altcumva au stat, însă, lucrurile cu Comisia Naţională a Monumentelor care, din octombrie 2006 în mai 2007, a depus mai multe plângeri împotriva restauratorilor, intentându-le proces şi cerând o pedeapsă de un an de închisoare şi plata unei amenzi de 15.000 de euro. Aceştia s-au prezentat la proces fără avocat, iar după 20 de minute de deliberare judecătorul a dat verdictul în favoarea lor. Chiar şi unul dintre procurorii guvernului a calificat acuzaţiile ca fiind „stupide”. Cu toate acestea, orologiul nu a funcţionat niciodată după ce a fost restaurat, administratorul a fost demis, iar noul administrator a cerut demontarea mecanismului reparat de Jean-Baptiste Viot şi de echipa sa. Şi, cu siguranţă, s-au instituit noi măsuri de securitate!
În orice altă ţară, un monument ca Panthéonul ar fi fost menţinut într-o stare perfectă. Dacă nu am fi reparat noi acel orologiu, nimeni nu s-ar fi deranjat! În istoria dreptului, am fi primii cetăţeni acuzaţi pentru reparaţia unui ceas – a declarat L.K. pentru un reporter de la The Times.
Şi cu siguranţă că repunerea în funcţiune a orologiului ar fi fost un lucru apreciat de parizieni şi de turişti!