Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Albastru şi andezit

Albastru şi andezit

 

 

Dincolo de volum

 

Cât reuşeşte să cuprindă lucrarea din spațiul în care este introdusă, când încetează să mai aibă putere şi care este limita de unde începe altceva? Sculptura pare vulnerabilă, expusă în permanență la influențe din partea numeroşilor factori care o condiționează şi o modelează. Ambient, vecinătate, aglomerare, trafic, interacțiune, concept, discurs, judecată, prejudecată, context, text, pretext… Uneori artistul încearcă să scape de constrângeri schimbând coordonatele şi lărgind, cât de mult posibil, perspectiva. Maxim Dumitraş, în cazul grupului statuar de la Ploieşti ( „Incintă” 2019 şi „Verigă” 2020), aduce în ecuație elemente noi, leagă cu fire invizibile produsul concret al imaginației şi muncii sale de anumite variabile, cum ar fi de pildă poziția soarelui în continua lui deplasare pe cer. Reuşeşte astfel să fixeze în clipă momente pasagere, care se succed unul după altul, fără oprire, chibzuieşte atent geometria locului, sortează la mână densități de care se loveşte necontenit, vine cu intervenții de culoare acolo unde crede că ar fi necesar. Devenită metaforă, sau mai degrabă traducere aproximativă a trecerii timpului, pielea rigid-mătăsoasă, crescută din rocă, imprimă în curgerea sa unduitoare memoria afectivă a sculptorului. Liniile incizate redau într-un limbaj personal, uneori explicit, alteori criptat, lumea interioară, povestea cuprinsă între cele două eternități, parcursul unic dat de steaua călăuzitoare. Este interesant de urmărit cum se raportează oamenii la tridimensional, ce vor ei de fapt să vadă acolo, unde găsesc declanşatorul care porneşte subtilul mecanism al sensibilității ce pune rotițele în mişcare. Să fie preferată simpla imitare a unei realitatăți idealizate şi înşelătoare, sau poate mai curând urmărită acea imagine descumpănitoare, dată de privirea prin ciobul de sticla? Adăugirea de material peste un miez rigid, strate îngreunate cu învelişuri acoperitoare, epidermă finală care mai mult ascunde şi prea puțin dezvăluie, sau scobirea materiei, îndepărtarea cărnii, sfredelirea şi adâncirea spre interior, în speranța atingerii esenței, a inefabilului, a sufletului de fapt, a ceea ce nu poate fi redat în cuvinte? Chiar şi mai mult, renunțarea la solid ca produs final, trecerea mai departe spre altceva, la jocul luminii proiectate pe suprafața pregătită special, îndepărtarea a tot ce e în plus, prezența născută din absență? Ce poate fi mai copleşitor decât lipsa, golul creat prin plecare, energia rămasă acolo unde ceva obişnuia să fie şi acum nu mai este? Tensiunea continuă va fi dată de dorința reîntregirii, de recompunere a întregului niciodată iarăşi posibil. Fiecare gest trebuie interpretat ca tribut adus unui tot unitar, scop în sine. Efortul, perseverența, răbdarea, deznădejdea, iluzia, durerea, slăbiciunea, încrederea, nesiguranța, norocul, acestea împreună dau viață unei plăsmuiri nemaivăzute, imposibil de reprodus. Cioplitorul este în primul rând un truditor care nu-şi permite decât arareori odihna, un gladiator din arenele romane ce luptă cu sine însuşi. Dalta îi sapă în ambele direcții, în piatră şi în podul palmei, praful de andezit îl ademeneşte viclean spre un mormânt prea timpuriu. Cu toate acestea el merge neabătut pe cărarea sa, de multe ori neştiut, aproape cu sfială. Fiecare material ales trebuie înțeles în adâncul fibrei sale sau, şi mai bine, simțit, intuit.
Nu intră în lut căldura lemnului, şi nici în ceară încordarea oțelului. Piatra la rândul ei are nevoie de multă gingăşie, într-un anume fel te apropii de marmură şi cu totul altfel de calcar, gresie, granit ori bazalt. Odată cu inventarea maşinăriilor performante, granițele posibilului au fost împinse spre locuri de negândit înainte. Dar toate au venit cu un preț de plătit, uşurința lucrului a subminat apropierea organică, intimitatea, legătura strânsă dintre neputințele omeneşti şi tăria, încăpățânarea materiei care cumva, indiferent de costuri, trebuia îngenunchiată. Luptele încrâncenate cu neajunsurile, cu limitele proprii, precaritatea demersului propus au dat nu de puține ori şi soluția. Ce nu se putea face prin forță brută se rezolva cu ajutorul imaginației, inventivității şi adaptabilității, astfel în mod miraculos, meşterul îşi dădea în modul cel mai cinstit adevărata măsură, reuşind acolo unde puțini ar fi crezut că este posibil. Drumul era unul inițiatic, aproape ca o rugăciune.

 

Importanța formelor simple

 

Maxim Dumitraş ține de o categorie distinctă, restrânsă ca număr şi fără urmaşi, din care mai fac parte, printre alții, Nicolae Fleissig, Nesrin Karakan, Yoshin Ogata, Amancio Gonzales, Jo Kley, Ioan Pop Vereta, Florin Strejac. Rostuieşte lucrurile într-un fel anume, cu rânduială şi pasiune, aşa cum numai el ştie. În creația personală se remarcă teme de bază pe care le reia frecvent, cu obstinație, fără abatere. Acestea sunt, înclin să cred, plonjări în adâncurile subconştientului său dar şi în cel al memoriei colective. Seria locuirilor porneşte de la stupii împletiți din nuiele, lipiți cu lut, uneori spoiți cu felurite culori. Numai că formele sunt mai degrabă antropomorfe, la fel cum şi dealurile pot fi cămăşi, pieptare abstractizate, duse aproape de esență, acolo unde detaliile, particularitățile au dispărut, lăsat fiind la vedere doar semnul/semenul dezpovărat de toate învelişurile. Sugerându-se astfel că, de fapt, în spatele pojghiței fragile stă adevărata sculptură, cea care ar fi eliberată doar renunțând la bariera ultimă, rămasă între privitor şi aceasta, acțiune care ar duce şi la distrugerea ei totodată. Este fascinant de cercetat jocul dintre cele două extreme, masivitatea cubului imens de stâncă pus în balanță cu vidul, delimitarea precisă care face posibilă trecerea dintr-o stare de agregare în alta, loc de concentrare maximă, unde imaginea este doar un mijloc, singura cale de a dezvălui cuvântul ce nu poate fi arătat altfel. Absențele încercuite, parte importantă a operei sale, au pornit de la oierit, ocupație mai puțin întâlnită în prezent, dar foarte obişnuită în copilăria sculptorului. Împrejmuirea de lemn, gândită ca pavăză împotriva pericolelor exterioare, dar şi ca modalitate de conținere, aducere la un loc a turmei, a esențialului, devine punct de plecare în analiza filozofică, scrutare a vieții şi încercare de a desluşi sensul existenței. „D’où Venons Nous? Que Sommes Nous? Où Allons Nous?” Dacă Gauguin a căutat rezolvarea frământărilor lăuntrice şi aflarea adevărului în depărtatele insule polineziene, Maxim Dumitraş nici măcar nu a plecat, neputând şi nedorind să se desprindă, chiar şi temporar, de locurile care i-au dat putere şi relevanță. Astfel a contrazis credința că nimeni nu e profet în țara lui, chiar mai mult, în anumite aspecte s-a identificat cu acel spațiu geografic pe care şi l-a însuşit. Nimic nu a fost întâmplător, albastrul caselor bistrițene, munții vulcanici din jur, cu vârfurile rotunjite, obiceiurile păstrate cu sfințenie peste generații, caracterul domol dar şi aprig în acelaşi timp al oamenilor locului, toate acestea s-au întâlnit în andezitele pe care le-a fasonat cu migală şi ingeniozitate, dându-le chip şi suflet deopotrivă.

 

Ieşirea din absență

 

Deschiderea cercului nu a însemnat doar simpla rupere a verigii, cu schimbarea ordinii preexistente ci, mai ales, transformarea sa într-un semn diferit, într-o stare dinamică nu statică. Plecând de aici, posibilitățile de reconfigurare s-au dovedit nelimitate , de aceea era necesar acest pas, pe care artistul nu a ezitat să îl facă. Pentru că, mai importantă decât orice, a fost libertatea, nevoia de a alege. Inclusiv opțiunea de evadare dintr-o formulă de succes, nemesisul multor artişti care nu au avut puterea sau curajul de a se reinventa, stagnând osificați într-un model cu care s-au identificat, devenit la final colivie aurită sau chiar mausoleu. Maxim Dumitraş a urmat de fapt calea firească, venită aproape de la sine. A căutat noi provocări reinterpretând tipare vechi, punând cap la cap frânturi de senzații, având mereu privirea îndreptată asupra schimbărilor subtile din jur. S-a regăsit în modelul geometric dat de umbrele compuse mereu altfel, proiecții născute din jocul complex şi aleatoriu al formelor suspendate la capătul firelor oțelite, legănate de vânt, arse cu razele soarelui amenințate de nori alergați pe cer, însoțite cu mişcări ale ochiului captiv, îndatorat mozaicului abstract şi efemer. Un efemer prins cu măiestrie, ferecat spre aducere aminte în andezit şi albastru.

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg