Altundeva

Pentru că istoria drumului meu
E indisolubil legată
De poveștile altora,
Fiecare aspirație
Cu care mi-am hrănit risipirea
E, în fapt,
Un vis de-mprumut
Iar fieșce zi,
O succesiune de pași,
Ce reproduce altundeva
Niște ipotetice urme
Ale unor posibili înaintași
Într-ale dezrădăcinării.

 

 

Aceste

Uneori mă gândesc,
Că de n-ar fi
Aceste remușcări insalubre
Ce-mi traversează,
Una câte una,
Zilele pribegiei
Mi-ar fi mult mai ușor
Să pășesc printre filele calendarului,
Și să nu ating
Nici măcar cu vârful picioarelor
Linia întreruptă
Ce separă senzația de prezent
De subtila urzeală
A reîntoarcerii acasă.

 

 

Nimic

Aici, unde fiecare măslin
Sângerează o altă istorie,
Iar semințele orizontului
Germinează în zile
De lumină albastră
Mi-a fost scris să-nțeleg
Că nimic nu poate umple abisul
Dintre cel ce-am ajuns
Și cel ce nu știam că eram
În vremea când starea de-acasă
Știa să încapă întreagă
Sub umbra bătrânului nuc
Din curtea bunicilor.

 

 

Mâine

Ieri, istoria a închis într-o filă
O stare de viață pusă-ntre virgule
De osârdia unui erou colectiv
Forțat să-și îngroape umbrele sfâșiate
În pământul calcinat al stării de patrie…

Astăzi, istoria își mâzgălește în noi
O filă dintr-un spectacol de cifre,
În care eroul-statistică se hârjonește cu moartea
Printre fracții și resturi
Dintr-un singur adevăr traumatic…

Mi-e însă teamă de ziua de mâine
Când nu va mai fi o istorie
Care să mai mâzgălească ceva
Iar inima continentului,
Transformată într-o rană deschisă,
Se va opri din a-și bate
Nevoia de viață
Prin pieptul diform
Al timpului oamenilor.

 

 

Acea

Prin mine însumi, ascunse,
Durerile sepia ale dorului de acasă
Și-un eu ca o larvă de fluture
Ce-și caută vindecarea
În acea paralizie
A zborurilor neîncepute.

Prin mine însumi, vizibile,
Tăcerile împlinirii nomade
Și cicatrici ale viselor risipite
Printre fisurile stării de-a vrea
Și prin acea culoare aparte
A stării de nu.

Prin mine însumi și-n afara mea,
Un timp descompus
Într-o succesiune de respirații
Și teama c-aș putea uita
Ceea ce încă mai sunt
Și ceea ce încă mai am.

 

 

Oricărui

Mi-ar fi mai ușor
Să-mi scriu povestea plecării,
Dacă nu m-ar durea
Senzația de simultană aflare
Înăuntrul și-n afara oricărui cuvânt
Din limba acestui loc
Și dacă viul dezrădăcinat al exilului
Și-ar putea drena seva primelor vise
Prin sunetele oricărui alt grai
Decât cel îmbibat
În candoarea multicoloră
A dimineților copilăriei.

 

 

Altă

N-am ales
Această altă stare de-a fi,
Pentru c-am auzit
Strigătul de dezrădăcinare
Al anotimpului risipirii,
Ci pentru că doar așa
Aripile întinse pe dinăuntru
Ale unora dintre visele mele
Au fost capabile să mă poarte
Pe cerul interior
Al zilei de azi.

 

 

Odinioară,

Când nordul fiecărei tăceri
Mi se târa indolent
Prin seva solară
A stării de acasă
N-aș fi putut înțelege
Această formă lactee
De-a privi universul,
Pe care mi-a oferit-o
Lunga mea rătăcire
Prin noaptea istoriei,
Printre culorile invizibile
Și printre sunetele de sârmă ghimpată
Ale tuturor frontierelor
Sau prin întunericul fără seve
Al neregăsirii de sine…

 

 

Una

după alta,
Freamătă-n mine
Zilele depărtării,
Ca niște mirese plumburii,
Ce-și șchiopătează
Necunoașterile prenupțiale
Pe drumul viu
Dintre perspectiva
Acestui acum incomplet
Și ființa aproape uitată
A sinelui originar…

 

 

Cel

mai dureros pas
De pe drumul expatrierii
Nu este nici cel dintâi
Și nici cel din urmă,
Ci acela ce vine
După ultimul privit înapoi
Și care-ți împinge
Ziua plecării
Într-o cameră existențială
A memoriei,
Iar ziua reîntoarcerii
În fiecare vis.

 

 

(Din volumul în lucru Toamna dezrădăcinărilor mele)