O temă obsedantă printre decidenți și în media este „marea resetare a lumii”. Logic, ea presupune abordarea lumii ca întreg – ceea ce nu este, totuși, la îndemână în epoca fragmentărilor cognitive, culturale, politice. Dar la această abordare – „globală”, cum se spune acum – s-au ridicat în timp multe capete. Filosofia, ca disciplină chemată să gândească lumea, și-a legat destinul de temă. O filosofie a fragmentelor este contradicție în termeni.
Cei care trăim astăzi suntem plasați, obiectiv, nu numai în asemenea abordare, dar și în căutările unei organizări raționale a societății. Crizele endemice ale modernității o impun. Hegel, autor al Fenomenologiei spiritului (1802), cu care culminează reflecția modernă, a și dat o interpretare a istoriei pe axa „istoria este progres în conștiința libertății”. El a considerat că odată cu Reforma și Iluminismul fiecare individ s-a ridicat la conștiința libertății sale, iar lumea atinge culmea raționalității.
Numai că lumea ce a rezultat nu a fost integrativă, încât Hegel a fost urmat mai curând de noi încercări de proiectare a unei societăți raționale. Dintre acestea, cea care a marcat istoria de până acum câteva decenii a fost cea a lui Marx. Autorul Manuscriselor economico-filosofice (1844) a configurat proiectul unei societăți bazată pe respingerea proprietății private, a aservirii statului, a culturii și religiei ce justifică dominația, pe o resurecție a naturii, și, până la urmă, pe o remodelare a ființării umane. Politicile comunizante, limitative pentru libertăți și bunăstare, pe care le-a justificat, și opticile înguste au trimis proiectul în muzeu.
Nu a încetat însă efortul modernității de a concepe istoria în perspectiva unei societăți adecvate oamenilor. El a continuat cu noi tentative de proiectare în tabăra apărătorilor libertăților și drepturilor omului și ai democratizării.
S-a acuzat însă lipsa de realism și recăderea în dependențe premoderne din aceste proiecte. Iar cel care și-a asumat atacul a fost Carl Schmitt. Celebrul jurist a găsit că în condițiile Europei din jurul crizei din 1929 și ca efect al schimbărilor structurale cunoscute de societățile continentale, doar dictatura poate salva.
Evident că dictatura era contrară tradițiilor libertăților, drepturilor fundamentale și gândirii libere și nu putea fi acceptată. În cele din urmă, ca să rămânem la cei mai mari juriști, proiecția viitorului datorată lui Hans Kelsen, cu democrație internă, asigurată juridic și instituțional, și cooperare pașnică a statelor, s-a impus și a modelat constituțiile democrațiilor până azi.
Crizele lumii au continuat, însă. Confruntarea celor trei tentative de a organiza Europa – cea pe bază de dominație rasială a lui Hitler, cea comunizantă a lui Stalin și cea liberală a lui Churchill – a culminat cu al doilea război mondial. Au urmat crize – între ele, „războiul rece”, care a scindat lumea. În 1972-1991 s-a creat însă o nouă arhitectură de pace, coooperare și dezvoltare în lume. Ea a consacrat suveranitățile naționale ale statelor existente, în condițiile încorporării securității celuilalt, și a încurajat cultivarea libertăților și drepturilor persoanelor. După trei decenii, în 2022, s-a intrat iarăși în „război cald”. Între timp, pandemiile și criza climatică și-au arătat colții.
Nu există nici acum o explicație sigură a acestora din urmă. Nu este clarificată originea nici în cazul pandemiei – transmitere de la animal la om, creație de laborator scăpată de sub control, avertizare intenționată din partea unui centru de putere – și nici în cazul crizei climatice – un efect al emisiilor de carbon, o modificare a poziționării planetei nostre. Se navighează între alternative de explicare. Pe acest fundal, s-a lansat, însă, proiectul „marii resetări mondiale”.
Lansarea s-a suprapus cu schimbarea politică din Statele Unite ale Americii. În mod firesc, ceea ce se petrece în supraputerea hegemonică a lumii are rezonanță mult dincolo de granițele ei. De această dată, în 2020, nu se puteau câștiga alegerile prezidențiale fără o coaliție a unor curente de pe întregul spectru al politicii organizate și al sensibilităților politice. Rareori în istorie s-a realizat o coaliție atât de eterogenă.
Coaliția a dus la schimbarea administrației, iar componentele ei cer satisfacție. Ea vrea să modifice, prin diversele ei inițiative, în mod radical societățile actuale și raporturile internaționale, adesea înlocuind nevoile reale ale oamenilor – joburi, bunăstare, democrație, libertăți – cu obiective discutabile. La mesajul dintotdeauna al democraților americani, la a face ca de democrația americană să poată beneficia nu numai cel capabil să concureze cu succes, ci fiecare cetățean, s-au adăugat alte mesaje care supralicită cadrul existent al cetățeniei democratice.
Heidegger avea cu siguranță dreptate când observa că se trăiește o „dezrădăcinare” în raport cu valori fără de care viața își împuținează sensul. Observăm acum în jur încercări de a desființa familia, a modifica sexul, a reduce libertățile la disciplină, chiar de a spori opiumul din societate. A început și vorbirea despre oameni care ar fi în plus.
Sursele spectrului de optici ce vizează marea resetare sunt diferite – unele fiind în mișcarea adepților însăși. Cele majore sunt destul de elaborate din punct de vedere conceptual și identificabile. Am în vedere cinci surse.
Una se află oarecum la originile Lumii Noi. În entuziasmul creării Americii, Emerson a chemat la „crearea nouă a tuturor lucrurilor (create all things new)” prin ruperea de către fiecare individ a ceea ce-l ține legat de „lumea iluzorie”, asumându-și că divinul este în el însuși. El cerea o nouă relație a individului cu universul plecând de la premisa că „natura poartă totdeauna culorile spiritului” (Ralph Waldo Emerson, Nature, în Leonard Harris, Scott L. Pratt, Anne S. Waters, American Philosophies. An Anthology, Blackwell, Malden Mass., Oxford, 2020, p. 45). Natura este „nu numai material, ci și proces și rezultat” (p. 45). Ea conține, desigur, „un element spiritual, care este esențial pentru perfecțiunea ei” (p. 47). Dar ea ne susține să gândim și să înaintăm în istorie. „Este esențial pentru o teorie adevărată a naturii și a omului ca ele să conțină ceva progresiv” (p. 57), postula Emerson. Spiritul este ceea ce animă natura și ne animă ca oameni.
Prin religie spiritul universal se adresează individului, iar acesta caută să fie la înălțime. Marile figuri de eroi ai umanității ar trebui să inspire permanent. Istoria lui Iisus Christos mai presus de toate! Restaurarea în lume a frumuseții originale și eterne se rezolvă indirect, acceptând că sufletul poate beneficia de mântuire (redemption). Invariabilul semn al al înțelepciunii este „să se vadă miraculosul în ceea ce este obișnuit” (p. 60). Apelul lui Emerson era ca fiecare om „să privească lumea cu ochi noi” și fiecare „să-și conformeze viața la pura idee din mintea sa, care își va desfășura astfel grandioasele ei proporții”. Cu acest apel, oamenii erau puși pe direcția unui radicalism al schimbării.
A doua sursă ține de o evoluție a pragmatismului american. În versiunea lui William James, spre deosebire de cea a lui Charles Peirce și John Dewey, pragmatismul a ajuns la subiectivizarea completă a realității și s-a asociat cu un asalt la adresa moștenirii spirituale. George Santayana (The Last Puritan, 1936) l-a executat până la capăt și a devenit clasic al „despiritualizării” din zilele noastre al satisfacțiilor umane: relativ la om el consideră că „virtutea sa este corporală, șarmul său este corporal, fericirea lui este și și va fi totdeauna corporală (bodily)”. Ar fi timpul unei conceperi a vieții umane ce nu are nevoie de nimic spiritual. O descriere foarte sugestivă ne prezintă această concepere: „Cu riscul de a ofensa lumea din jur, sau cel puțin o parte a locuitorilor ei, eu doar îmi exercit darurile mele naturale, am încredere în temperamentul meu, cânt corpul, multele corpuri, electric, și mă străduiesc să încorporez – nu a cunoaște, ci a fi – o relație originală cu universul. Procedând astfel, eu trăiesc fără nici o experiență a spiritualității, trăiesc fără a viețui fără ceva. Reflectând asupra vieții mele și luând filosofia ca memoriu sau mărturie, dar nu ca o confesiune, eu gândesc fără vreo înțelegere clară sau distinctă sau vividă a spiritualității și trag concluzia că aceasta nu există, că ea este bătaie de joc în universul meu, o adâncime sau o înălțime fără semnificație la suprafață. Fără să doresc vreo spiritualitate (căci nu am experiența nevoii ei) și nesacrificând nimic spiritual (deoarece nu pot renunța la ceva, care în primul rând nu există ca să fie dobândit), eu îmi urmez numai virtuțile mele reale, virtuți de ființe umane, de ființe ineluctabil încorporate, ființe ireductibil temporale” (John J. Stuhr, Pragmatism, Postmodernism, and the Future of Philosophy, Routledge, New York and London, 2003, p. 189-190). „Despiritualizarea” a rămas mesajul pragmatismului psihologizat.
A treia sursă a fost acosmismul rus al anilor douăzeci. Acesta s-a profilat imediat după victoria Revoluției din Octombrie, când, în propaganda, presa și institutele de cercetări din Rusia, s-a pus problema schimbării omului și a condițiilor vieții sale în consecința schimbărilor revoluționare. Lupta pentru emanciparea omului de constrângerile istoriei a fost plasată la ordinea zilei. Sub titlul „omului nou” s-au reunit idei din diverse surse: umanismul și iluminismul cu tema omului ca secundus Deus sau, mai mult, ca veritabil Dumnezeu al condiției sale, ideea lui Feuerbach a lui Dumnezeu drept „proiecție a omului”, teza lui Marx a „saltului din imperiul necesității în imperiul libertății”, ideea lui Darwin a omului ca ființă în schimbare în funcție de mediu, ideea lui Nietzsche a „trecerii de la om la supraom” (Michael Hagemeister, Der neue Mensch. Projekte der frühen Sowietzeit, în Boris Groys, Michael Hagemeister, Die neue Menschheit: biopolitische Utopien in Russland zu Begin des 20.Jahrhunderts, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2005). S-a și trecut la acțiuni de formare a „omului nou”.
Întreaga mișcare a acosmismului era sub semnul unui prometeism ce a sedus conștiințele. Nu mai conta punerea oamenilor sub tutela lui Dumnezeu, ci însăși dumnezeirea omului, socotindu-l capabil de cele mai radicale schimbări de sine și ale lumii.
A patra sursă a fost tot europeană și a fost transplantată pe solul Americii în anii treizeci. Pe baza abordării economice a societății datorată lui Marx și a psihanalizei lui Freud, Erich Fromm a examinat nu doar fenomene culturale, ci și situația muncitorimii germane (Rolf Wiggershaus, Die Frankfurter Schule. Geschichte, Theoretische Entwickung, Politische Bedeutung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2001, pp. 67-75). În concret, cunoscutul psiholog a examinat sistemul judiciar din țările occidentale (Stuart Jeffries, Grand Hotel Abyss. The Lives of the Frankfurt School, Verso, London, New York, 2017, p. 151-153). El a susținut că statul se prezintă pe sine ca echivalent al tatălui din psihanaliză. Individul îl preia în subconștient și, temător de pedeapsă, se concentrează în viața sa curentă asupra crimei și pedepsei, în loc să reflecteze asupra opresiunii sociale. Crima și criminalitatea devin țapul ispășitor al condițiilor economice și inechității din societate. Erich Fromm era de părere că sistemul penal existent nu reduce criminalitatea, ci mai curând consolidează opresiunea socială.
De aici plecând, Angela Davis a creat conceptul „complexului închisoare-industrie” spre a acuza alianța dintre stat, business, justiție în vederea unei oprimări căreia îi cad victime mai ales negrii. Nu este un sistem rasist, dar este un sistem care perpetuează situația de aservire a negrilor. Reacția la acest sistem ar trebui, potrivit cunoscutei militante, să se axeze pe opresiunea socială.
A cincea sursă a proiectului marii resetări vine din istoria lungă. Este vorba de năzuințele la liberalizare a raporturilor sexuale în optica cunoscută a mișcării LGBT asupra relațiilor dintre oameni, ce are azi exponenți aproape pretutindeni. Aceste năzuințe au căpătat o elaborare intelectuală în filosofia lui Michel Foucault, care localizează mecanismele represiunii din societate în atitudinile față de corpul uman și apără orizontul unei eliberări a corpurilor de impactul „puterii” (vezi A. Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, București, 2014, pp. 448-456). În epoca modernă („l’age classique”) argumentează Michel Foucault, s-a ajuns la un interes major pentru corpul uman în vederea dresării lui și transformării în „corp docil”. „Este docil un corp care poate fi supus, care poate fi utilizat, care poate fi transformat și perfecționat” (Michel Foucault, Surveiller et punir, Galimard, Paris, 1975, p. 138). Ceea ce este nou este faptul că de acum corpul este luat sub controlul „puterii” existente, inclusiv în forma unei coerciții neîntrerupte, constante, care este o veritabilă „disciplinare a corpului” și, prin acest intermediar, a oamenilor.
Michel Foucault a privit această „disciplinare” din punctul de vedere critic al unei emancipări a oamenilor la nivelul corpului. În viziunea sa „puterea” se impune în forță, dar tentacular și rafinat în viața oamenilor, generând poziționări specifice ale conștiinței și anumite măsuri sociale de controlare a corpului.
Cele menționate sunt izvoarele principale din care proiectul marii resetări mondiale își trage vederi și resursele de argumentare. El a apelat, desigur, și la resurse contextuale.
Proiectul a fost precedat nemijlocit de inițiative de organizare a unei reflecții asupra viitorului umanității și de luarea de decizii în această direcție. Începutul l-a făcut David Rockefeller, adept al neomalthusianismului, cu o inițiativă de strângere a rândurilor și organizare a unui lobby printre oamenii foarte bogați. A venit apoi, între altele, inițiativa Clubului de la Roma, care a dat cartea vestită Limitele creșterii (1971), a mișcat conștiințele și a apărat două teze cardinale: teza că lumea este lovită de dificultăți precum suprapopularea, scăderea capacității alimentare, neregenerarea resurselor, degradarea solului, guvernanță mediocră și teza că interdependența națiunilor slăbește independența lor, încât trebuie promovată o „gândire globală”.
Aceste teze au fost plasate pe agenda unor organizații internaționale, inclusiv ale ONU, și au ocupat spațiul public. A rămas pozitiv faptul că umanitatea a început să dea atenție unor astfel de fenomene oarecum neluate în calcul, ce s-au agravat continuu. Neajunsul ce continuă, însă, și azi, este acela că în numele gravității riscurilor, tematizarea dreptății, a echității, a legitimării, a valorii vieții a scăzut. Or, fără aceste valori nu există soluții durabile.
Dar marea resetare ca proiect socio-economico-politic a fost elaborat propriu-zis în ramificațiile Forumului Economic Mondial de la Davos. Pandemia a urgentat Forumul să dea o viziune. Aceasta a găsit o prezentare concentrată în cartea Covid-19: The Great Reset (World Economic Forum, Cologny-Geneva, 2020) semnată de Klaus Schwab și Thierry Malleret.
Nu fac rezumatul cărții, dar subliniez că ea folosește cu brio printre cărămizile ei analize deja reputate. Nici nu stărui asupra unor susțineri importante, relative la, de pildă, importanța solidarității dintre economie și medicină, nevoia de intervenție rapidă pentru a opri degringolada lumii, observația că pandemia nu a nivelat, ci a sporit inegalitățile din societățile noastre (p. 61). Caut însă să evaluez demersul. Ca să fiu direct, am trei obiecții metodologice.
În carte se scrie că posibilitățile de schimbare, ce țin de premisele existente sunt acum „nelimitate și legate doar de imaginația noastră, în bine sau rău” (p. 16).Se poate lua în orice direcție în organizarea societății existente, dar ar trebui profitat de ocazie și „imaginată lumea”. Replica mea în acest punct este că fără imaginație nu este posibilă schimbarea, dar doar cu imaginație nu mai merge demult. Mai profund privind lucrurile, imaginația implică, totuși, niște repere valorice care nu sunt deloc secundare.
Cartea lui Klaus Schwab și Thierry Malleret remarcă interconectivitatea, velocitatea, complexitatea drept caracteristici ale lumii de azi. Trec peste observația că mai sunt și alte caracteristici: o lume cu decalaje sociale în creștere; o lume cu nevoie imperativă de legitimare a deciziilor – altfel crizele sunt covârșitoare; o lume cu științe revoluționare – în care electronica și neurologia sunt chei. Întrucât este interconectivitate se cere „vedere lărgită (enlarged view)” (p. 22). Dar „vedere lărgită” rămâne altceva decât „vedere cuprinzătoare” – fără de care nu este posibilă schimbarea aducătoare de avantaje pentru oameni. În definitiv, câte vederi lărgite nu au dus și duc la schimbări aparente sau doar parțiale?! Pe de altă parte, „vederi lărgite” fără cunoaștere factuală nu dau rezultate. Astăzi este de tematizat societatea ca întreg, nu doar părți ale vieții în cadrul ei și nu doar individualitatea. „Individualismul epistemic” și „fragmentarismul epistemic” nu dau rezultate, ci pregătesc noi manipulări.
Cei doi autori fac, la rândul lor, subiect din complexitatea ce ajunge să copleșească decidenții (p. 29). Firește, complexitatea a crescut, a devenit greu de controlat și astăzi trebuie înfruntată. Ea nu este deloc o temă tradițională a gândirii. Complexitatea copleșește, dar o face dacă nu există o teorie elaborată a complexității, capabilă să o explice și să-i facă față, iar decidenții sunt nepregătiți. Azi trăim această situație. Acum nu complexitatea este ceva nou. Complet nou este doar faptul că a intervenit și o complexitate a stăpânirii complexității, care cere soluții cu totul noi, ce pretind reflexivitate (pragmatism reflexiv, democrație reflexivă).
Ca urmare a lacunelor metodologice pe care le-am rezumat, în cartea Covid-19: The Great Reset sunt îngustări de perspectivă. De pildă, ni se spune că „pandemia schimbă mixul muncii și capitalului” (p. 32), ceea ce este adevărat. Dar numai tehnologia? În carte găsești la tot pasul nu doar recunoașteri realiste ale ponderii tehnologiei, dar și cedări față de ideologia tehnologismului. Se chiar crede că „odată cu răspunsurile economice ce se adoptă acum la pandemie, se poate sesiza că se fac acel fel de schimbări instituționale și alegeri politice ce vor pune economiile pe o cale nouă către un viitor mai echitabil, mai verde” (p. 45). Este realist să luăm în seamă impactul evoluției tehnologiei asupra evoluției politicii, dar este improbabil ca doar din ceea ce se petrece în tehnologie să rezulte o politică proactivă în domeniile social și al mediului.
Ca urmare a acelorași lacune apar explicații firave în cartea Covid-19: The Great Reset. Spre exemplu, se vorbește de o „deglobalizare” în anii ce vin, „stimulată de ridicarea naționalismului și de o mai mare fragmentare internațională” (p. 86). Nu se înțelege că însăși globalizarea neoliberală a provocat țările la căutări de a-și restabili suveranitatea. Desigur, o „corectură a globalizării” a început cu președintele Donald Trump, care și-a dat seama că prin globalizare fug capitalurile chiar din SUA și că politica globalizării nu rezolvă orice nici în cazul unei supraputeri economice precum SUA. Ceea ce se petrece însă mai accelerat este o eroziune a globalismului, care are ca efect revizuirea globalizării prin reafirmarea rolului statelor naționale.
În sfârșit, tot în consecința lacunelor metodologice, apelul cărții Covid-19: The Great Reset este ambiguu și riscant. Ni se spune că de când pandemia a început, au fost provocate dezbateri furioase dacă să mai păstrăm „sanctificarea vieții” (p. 166). O relativizare a considerării principiale a fiecărei vieți ca scop în sine și a fiecărui om ca ființă intangibilă, ce ține de umanism, nu este exclusă. Ni se recomandă întoarcerea la natură, dar acest apel poate implica și slăbirea valorilor.
Dincolo de toate, marea resetare prevede o schimbare globală a societăților și modurilor de viață, se poate spune o schimbare de civilizație. Sociologic privind lucrurile, ea propune un „capitalism al stakeholders”, de care ar urma să beneficieze fiecare persoană. Prin apel la noile științe, la folosirea neuroștiințelor ea are în orizont o nouă ființă umană. Paradigma sa este „fuziunea dintre om, tehnologie, inteligența artificială”. „Agenda transumanistă”, „guvernul mondial” și o „nouă politică a gândurilor”, ce implică decodarea electronică a ceea ce gândesc persoanele, întregesc marea resetare.
Proiectul adună în canavaua sa aluviunile amintite. Acestea sunt astăzi complementate de sugestii și propuneri ce șochează conștiințele atașate valorilor ferme ale modernității. De la proiecte ale Parlamentului European de schimbare în structura familiei și renunțarea la sărbători tradiționale, trecând prin liberalizarea schimbării de sex, prin sugestia oficială că am fi deja cam mulți (Ursula von der Leyen) și ar fi cazul scăderii populației (Harari), la propunerea unei ministre spaniole de a liberaliza relațiile sexuale cuprinzând și copii.
Încă nu este clar dacă curentul ce antrenează aluviunile amintite este trecător s-au va imprima direcția. Nu este încă decisă soarta lui. Dar el trebuie examinat cu precizie pentru a elabora soluții alternative bazate pe datele istoriei și ale cunoașterii de azi.

 

 

(din volumul Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, ediția a doua, în curs de publicare)