Trăim într-o lume din ce în ce mai mai entropică, din ce în ce mai lipsită de repere, din ce în ce mai amnezică în raport de propria esență şi identitate. Aproape am uitat cine suntem ca specie, necum ce identitate ne-a dăruit spațiul venirii pe lume şi limba pe care cortexul nostru o poartă inscripționată cu mult înainte de a vedea lumina zilei şi a cuvântului. Arheii s-au risipit, s-au topit în cenuşa orizontului, mumele rătăcesc pe oarbele drumuri ale subpământului dimpreună cu cârtițele. O uitare de sfârşit de lume ne soarbe precum un diabolic maelström şi ne sloboade într-un spațiu al tuturor şi al nimănui, din care străvechile întrebări „cine suntem, de unde venim, unde mergem?” au fost expulzate. Abisul e pe cale să se întoarcă dar nu ca profunzime a adevărurilor, ci ca gheenă a acestora. Trăim în abis tocmai pentru că ni-l refuzăm ca dimensiune a ființei.
Iată de ce, existența şi lucrarea unui critic şi român exemplar, lucru atât de rar când tocmai exemplaritatea, adică paradigma lipseşte, pentru care dimensiunea abisală a devenit canonul axiologic al judecăților estetice nu poate fi decât o bucurie aspiritului şi un festin al lecturii.
Căci Theodor Codreanu este un critic de citit cu creionul în mână, vreau a zice un spirit pentru care exercițiul reflecției se consumă în judecăți memorabile. El însuşi un spirit abisal, un plonjor în genunile universului literar românesc în căutarea arheilor ascunşi în fantastica țesătură a expresivității operei.
E canonic nu atât în metodă cât în gândire, structurat pe liniile de forță ale umanității şi românității, adevăruri spirituale arehice care se conțin. Iată de ce, el judecă şi raportează totul, cu magnifică constanță, la Eminescu, al cărui canon rămâne piatra unghiulară a culturii noastre. Pentru el abisalul e orizontul şi spațiul locuirii ideale, îl poartă în sine precum păsările văzduhul în oase, e adevărul cel mai adânc, care-l atrage precum flacăra fluturii.
E „vechi” în gândire, conectat la coduri care constituie deopotrivă arhitectura ADN-ului spiritual național dar şi proiecția în universal a acestuia, Codreanu probând încă o dată evidența faptului că, în cultura română, personalitățile cele mai accentuat naționale sunt şi cele mai profund universale. Coduri pe care le validează prin încuscriri şi paradoxe ontologice a căror evidență o descoperi cu încântare.
Logica strânsă, aproape fără cusur, a hermeneuticii sale e, în acelaşi timp, bine slujită de metaforă, în sensul acelei clarități stilistice pe care el însuşi o deconspira în poetica hiperlitotică a lui Caragiale. Strălucit prin forță analitică şi inteligență, surprinzător prin axele pe care îşi sprijină arhitectura, scrisul său are seducția vervei şi posesia artistă a limbii române.
Mai înainte să-l fi cunoscut pe autorul ale cărui cărți le citesc, de fiecare dată, cu acelaşi profund interes şi nedezmințită plăcere, pe locuitorul unui tărâm dinspre care adie efluviile ezotericei Zghihara, îi studiasem chipul din fotografia ce-i însoțeşte constant cărțile. Din ea un bărbat de convingeri solide şi demnitate, un cărturar, te priveşte sau, mai de grabă, priveşte lumea căutându-i şarturile, cu o tristețe severă, sublimată de o undă de ironie abia desluşită, precum aceea care luceşte îndărătul ochelarilor abisalului Caragiale.
Într-o lume în care Zoilii se şterg la gură cu poalele veşmintelor sacerdotale după ce le-au umplut de scuipat, Theodor Codreanu propune dreapta măsură a paradigmelor sacre şi dimensiunea abisală a ființei. E vocația spritelor înalte, pentru care viețuire nu e în primul rând existență, ci ființare. E victoria a trei sferturi de veac, trăite sub aura acesteia de către unul dintre cei mai importanți critici al literaturii române.