La 13 ani de la trecerea în neființă a poetului și traducătorului Vasile Sav, echinoxist din prima generație, apare la Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca un volum antologic din scrierile sale, datorat Luciei Sav, devotata însoțitoare prin viață a poetului. Mai mult decât atât, în toți acești ani, soția poetului s-a preocupat să păstreze o afectuoasă memorie celui care a fost Vasile Sav, închegând volum după volum întru amintirea sa și îngrijind ediții din scrierile sale, cum este și această antologie intitulată Ivoriu și flacără.
Cunoscătoare din interior a operei originale și a trudnicei munci de traducător, poeta Lucia Sav este persoana cea mai îndreptățită, prin afinitate sufletească și competență intelectuală, să promoveze și să selecteze textele lăsate în volume sau pe masa de lucru. În privința antologării acestui volum, poate nici Vasile Sav însuși n-ar fi făcut o treabă mai bună, cunoscută fiind firea mai mult decât capricioasă a poetului, lipsit de o cenzură a izbucnirilor nărăvașe, de moment, ce ar fi prejudiciat probagil alegerea. Răbufnirile sale în public erau, nu o dată, ale unui iconoclast. Nu întâmplător, Dan Brudaşcu l-a numit într-un articol „un ciudat al elitei culturale clujene”, iar Ion Pop, în prefața prezentului volum, consideră că „printre poeții primei vârste echinoxiste, Vasile Sav a făcut o figură ciudată, de clasicizant boem, construindu-și, cu destulă libertate, un discurs modelat, ca univers imaginar și culoare stilistică, după textele din vechime”. Sarcină deosebit de grea în selectarea pieselor reprezentative care să cuprindă ambivalența stilistică a poeziei sale. Cu serenitatea specifică unui cercetător aplicat, Lucia Sav a îndepărtat din start această suspiciune legată de subiectivismul conjunctural al autorului și a închegat un volum consistent din primele două volume de poezii – Elogii (1986) și Solilocvii (1989) –, Catullienele n-ar fi rezonat cu acestea și este bine că au fost lăsate, deocamdată, deoparte. Nu e exclus ca poemele-invectivă din acest ultim volum să constituie în viitor materia altei
antologii. Ivoriu și flacără dezvăluie o introspecție în fabulosul for intim al latinistului înconjurat de himerele toposului clasic, în vreme ce Catulliene reprezintă ieșirea în agora, în lumea exterioară, literară și civică a prezentului, cu gălăgia babiloniană specifică și pitoreștile ei fațete. Cred că așa a fost gândită pentru această antologie și împărțită opera poetică a lui Vasile Sav. În primele două volume avem implementată sobrietatea în discursul liric de o densitate imagistică remarcabilă, în vreme ce al treilea vizează carnavalul cu accente polemice, pe mai multe voci, motiv literar baroc, extins în ilar și picaresc.
Vocea interioară a poetului din Ivoriu și flacără a fost dublată de data aceasta de traducerea în limba engleză, datorată, firește, tot Luciei Sav. A găsi echivalențe lingvistice pentru limbajul dificil, adesea arhaizant, pigmentat cu argouri alteori sau cu invenții lingvistice semnalate admirativ de Petru Poantă la vremea aceea, al poetului-latinist obsedat de metrul antic, e o performanță pe care o pot evalua corect doar specialiștii. Eu mă rezum la elogierea poetului elogiator al retoricii clasice în proprie manieră estetizantă. Un estet, desigur, dedulcit la școala latinității și al verbalizării ornante. Dar și un hâtru scormonitor în semantica limbajului vorbit. Ce elogiază Vasile Sav în poezia sa? Într-un rezumat pripit, sugerat de titlul extras din poema cu numărul LXXX, de la pagina 88, dar și din altele cu acest incipit, s-ar putea spune că substantivele alăturate copulativ – ivoriu și flacără – omagiază sclipirile de fildeș din iluminările antichității, captate cerebral și redimensionate în proximitatea rugului în flăcări al propriilor trăiri exuberante. E imaginea extinsă la nivel axial ce îmbracă osatura versurilor în densă și sugestivă simbolistică de nuanță constructivistă. Amprenta personalizării discursului e diluată adesea în invenții lexicale ce au în vedere oglindirile eului în imagini estetizante. Credincios crezului său, poetul descoperea în vârtejul căutărilor că „Deasupra, cerul înstelat își lumina propria lege morală.” De unde am putea deduce că propensiunea spre „legea” poetică asumată astfel poartă pecetea unei puternice personalizări, stil implementat în discurs în mod consecvent și extatic. Antologia pune în evidență aceste dimensiuni ale poeziei lui Vasile Sav într-o reiterare fastă a spiritului elogiator. Prilej pentru cititorul reticent de azi să se împace cu formula poetică (adesea controversată) propusă de Vasile Sav.

„Elogiile poetului se împart, aşadar, între marile embleme vizionare, cu modele mitico-biblice, de inspiraţie medievală sau romantică, între „ofranda pecetluită cu peceţi de aur” şi „nuntirea înaltă a numărului”, între „copilul din tine (care) se miră” şi pasul „risipitorului” cu „pasul gârbov”, care-şi pune „o cârpă neagră pe ochi să nu (vadă) rănile”, ori între „lumina cea vie” a revelaţiei de sensuri ultime pe muntele spiritualizat, şi expresioniştii „cocoşi negri / care cântară de pe stâlpii de sare”, într-un „măcel al spiritului cu spiritul”. Tonul înalt şi gestica aproape hieratică dau acestei poezii nota de „neomodernism” ce o situează, cu prima promoţie echinoxistă, la capătul modernismului estetizant şi manierist, încă încrezător în valori tari ale spiritului, dar manevrându-le cu o dexteritate şi cu un rafinament ce sugerează şi un anume grad de libertate în exploatarea lor”. (Ion Pop)

„Erudiţia de latinist şi verva amintesc de Ţiganiada lui I. Budai-Deleanu, dar Vasile Sav are, în plus, umorul, ironia şi simţul polemic-deconstructiv al postmodernilor. O lucrare poetică de mare originalitate, unde cultura clasică şi simţul contemporaneităţii fuzionează în versuri memorabile, o excepţională epopee a timpului nostru.” (Adrian Popescu, text escortă la Catulliene, Ed. Crater, Bucureşti, 2002)

„O carte singulară, deopotrivă bufă şi patetică, pamfletară şi encomiastică, epigramatică şi substanţial lirică. Sub uimitoarea performanţă de natură ludică a discursului, pulsează mânii întunecate împotriva unor defecte profesionale şi morale ale unor scriitori şi politicieni, dar şi sentimentul unui patriotism originar. Recursul la mitologie şi la modele poetice consacrate, mai mult sau mai puţin parodic, amestecul de injurie groasă – de subtile imagini idilice sau de consistente filosofeme -, toate participă la configurarea unei distopii umoristice şi totodată grave.” (Petru Poantă, text escortă la Catulliene, Ed. Crater, Bucureşti, 2002)

„Cu Vasile Sav, avem privilegiul de a fi contemporani cu ultimul învăţat al Şcolii Ardelene. De 300 de ani aceasta ne arată numai o direcţie: spre Occident, spre latinitate.” (Ion Papuc, text escortă la Catulliene, Ed. Crater, Bucureşti, 2002)