Arătătorul timpului

ea întreabă din nou cât e ceasul.
ce e deja opt jumate?
ia uite lumina
când apune soarele azi?

ea controlează ceasul de mână
compară cu ceasul de la intrare
și cu ceasul deșteptător din dormitor.

îi este dor de ceasul cel mare, atotștiutor,
care era în turnul bisericii
în centrul orașului
Bistrița cea scumpă.

 

 

Minutarele zidului

căști băgate în urechile ei
și, vezi, ea mă aude din nou.

lasă-mă-n pace, puiule,
de ce să aud că toate prețurile au urcat?
să aud gălăgia apei din veceu?

dar ție îți place să asculți câinii lătrând și pisicile mieunând,
nu vei mai auzi sunetele plăcute –
cuvintele mele trec pe lângă urechile ei.
își trage cu putere aparatul din urechi.

din când în când privește
dacă eu insist
să pun căștile înapoi în cutia lor
o las să se întoarcă la lumea ei neconectată
liberă să ignore
tot ceea ce o poate atinge.

 

 

Frica

În fiecare dimineață mă miroseam
Controlam dacă nu s-a lipit de mine
Mirosul bătrâneții.

La masă mă uitam în oglindă
Și controlam ridurile
Dacă nu mi-au săpat fața
Prea adânc.

Seara îmi pipăiam corpul controlam
Dacă toate părțile sunt întregi
Că doar oameni întregi
Se primesc la îngropare
Fără a da bacșiș
Fără plată de răscumpărare,
Ci cu drept deplin.

 

 

Voințe

Ea vroia
ca să vină la ea zilnic
și să asculte durerile ei
și poveștile îngrijitoarei.

El vroia
ca ea să se intereseze de el
și să îl roage
să citească noua lui poezie.

Amândoi știu
că în viitorul apropiat
voințele lor
se vor transforma în doruri.

 

 

Rochie

eu privesc de departe
și e interzis a o atinge.
se poate sfărâma.

fiecare vizită la ea
e mai slabă și mai îngustă
ea devine tot mai mică
dispare în orizontul anilor.

 

 

Tăcut

în drumul de la sinagogă
a urcat repede acasă
și capul era plecat, ca și cum l-ar ascunde.
intră, își agăță pălăria în cui
și își puse tichia pe cap.

când ne-am așezat la prânz
și-a oprit tăcerea șoptind:
mi-a fost rușine astăzi, a spus,
mi-a fost rușine și am fugit acasă.
fiul meu conduce motocicleta sâmbăta?
a întrebat și și-a coborât privirea.

asta a fost singura dată
când îl țin minte supărat.

 

 

Tatăl – cel de pe pat

La început spunea doar
Nu, nu încă o dată.
Și adormea –

O săptămână pe pat de fier
Culcat pe altar
Ochii caută un suflet cunoscut
Dar totul e așa de străin –

Asta nu e o seringă în mâna ei
Ăsta e un cuțit
Asta e o soră
În uniforma câmpurilor –

Și eu
Cel ce stă lângă el
Singurul fiu
Pe care l-a iubit
Nu mai e fiul lui
Prin ochii lui.

 

 

Ascultare

Și dacă întâlnești un bătrân să știi
Că râurile dezamăgitoare
În trăsăturile feței
S-au săpat cu muncă multă.

Când vei vorbi cu el
Nu fi prea dur!
Câteodată e aici
Și câteodată departe.
Sunt zile
Când îi e destul să se adâncească
În alimente sau într-o haină
Și pare că nu se sinchisește
De îngeri
Care privesc la el în forma de om
Prieteni de aici
Si cei care nu mai sunt.

Vezi cum
Ei se consolează unul pe altul
Cu vorbe străvezii
Și plecăciuni de cap

Și te lasă și pe tine
Să-i asculți.

 

 

Perna albă ca zăpada

Într-o cameră mică
Pe strada Titulescu
Tata șade îmbrăcat în alb
Pe o pernă albă ca zăpada
Înalt înalt în capul mesei
Luminată de lumânările de sărbători.

Cartea veche de rugăciuni e deschisă în fața sa.

El se ridică de pe scaun, își închide ochii
Se acoperă cu talitul
Și șoptește cu mare credință
Cuvinte neînțelese
Într-o limbă ciudată învățată pe de rost
Din tată-n fiu.

Eu ascult credincios
Și ating sfințenia.

 

 

Secure

Bunicul meu
Care era constructor de coșuri de fabrici
Stătea în toate zilele
În fața casei sale,
Cu o secure ascuțită în mâini
Ca să-și păzească cele cinci fete
De iluminatul invadator comunist
Căruia îi plăceau blănurile,
Ceasurile Doxa
Și fecioarele lui tinere

 

 

Lanțul alimentar

Bunicul meu avea o măcelărie cușer
Singura în Bistrița-Năsăud.

Când a părăsit lumea
La vârsta de 37 de ani
Tatăl meu i-a luat locul
Și a devenit măcelar la șapte ani.

Băieții mei au crescut cu gusturi bune
Specialiști în bucate de carne

Și eu
Măcelar de cuvinte
Fug de mirosul cărnii proaspete
De atingerea cărnii vii
De culoarea sângelui.