Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Aristocrații” de altădată

 

William Doyle
„Aristocrația”, scurtă istorie de la origini până în prezent,
Editura Corint, 2018

Titlul acestei cărți m-a determinat să mă opresc din lectura așa-zisei literaturi „moderne”, pentru a medita asupra lecturilor din vremea tinereții mele, când timpul parcă stătea pe loc și noi (studenți sau tineri dăscălași) aveam răgazul să sortăm și să ne oprim pe îndelete asupra unor creații de toate categoriile.
Recunosc, fără să regret, că eram un cititor asiduu și-mi plăcea să lecturez cărți din cât mai multe genuri de creație, pentru a compara lumi și destine atât de diferite unele de altele.
Cartea despre „Aristocrația” din diferite epoci istorice m-a făcut curios să constat cât de distinși și de atrăgători au fost oamenii din felurite epoci istorice. Deși este numită „scurtă istorie”, de către Lidia Grădinaru (care a tradus-o din limba engleză) și prefațată de Filip-Lucian Iorga, ea este, deopotrivă, ”istoria elitelor autentice” și „povestea unei lumi care a strălucit prin inteligență, bun-gust și subtilitatea conversației din saloanele” epocilor evocate.
Scrisă cu „mână” sigură și cu talent de „evocator” pasionat, cartea îi convinge pe cititorii de astăzi că a existat într-adevăr o literatură consacrată Aristocrației antice și medievale. Însă, în epoca modernă, ea a fost înlocuită cu cărțile de aventuri, polițiste, moderne ș.a.m.d.
În epocile istorice dintr-un trecut îndepărtat a existat clasa „nobililor”, iar copiii lor legitimi aveau dreptul să dobândească statutul tatălui lor, în timp ce „bastarzii” erau lipsiți de așa ceva. Așa a fost în Antichitate, la fel în Rusia pe timpul lui Petru cel Mare, în Franța pe vremea lui Napoleon Bonaparte ș.a.m.d. Pentru a întemeia o linie de descendență nobilă era suficient un strămoș de sex bărbătesc, încât toți copiii legitimi ai unui nobil se nășteau, de asemenea, nobili.
Alt criteriu pentru a fi recunoscută calitatea nobiliară era existența „privilegiilor”. Adică, nobilii trebuiau să aibă mari suprafețe de pământ. Apoi, privilegiile legate de „vânătoare” erau considerate un „monopol” al nobililor din toată Europa. În sens larg, privilegiu însemna „lege privată”, încât nu exista „nobilime” fără privilegii. Apoi, vânătoarea era un privilegiu al nobililor din toată Europa.
Deși cuvântul „feudalism” era folosit abia din veacul al XVII-lea, „feudele” existau din veacurile X-XIII. Se știe, feudele erau proprietăți funciare primite de vasalii unor seniori în schimbul unor „servicii”.
Astăzi, ne putem întreba: oare „feuda” lui Ion Țiriac din părțile Bihorului mai păstrează ceva din privilegiile și obligațiile seniorilor de altădată? Sigur, ne limităm la următorul amănunt: „vânătoarea” la care participă o seamă de bogătași europeni din multe națiuni și de diferite profesii e un simplu „joc” al maturilor care nu aduce țării noastre pierderi de nici un fel. Dimpotrivă, asigură o anume popularitate și cunoaștere a unui neam european ironizat adeseori pentru năstrușniciile politicienilor de toate culorile. De aceea îl putem felicita pe Ion Țiriac pentru inițiativa sa.
Revenind la „feudele” veacurilor medievale, reținem amănuntul că ele se diferențiau ca mărime, în funcție de numărul „cavalerilor”. Însă, dacă aceștia nu-și îndeplineau obligațiile față de seniorul de care depindeau, puteau fi deposedați. În cazul nobililor ruși (de pe timpul lui Petru cel Mare sau din vremea Ecaterinei cea Mare), aceștia erau considerați drept „slugi” ale țarului. Pe de-o parte, „primeau pământ și robi”, dar aveau obligații nelimitate. Însă, aristocrații refuzau adeseori constrângerile, considerând că s-au născut pentru a-i comanda pe alții și nu pentru a primi ordine de la superiori. În felul acesta pot fi explicate revoltele nobililor și ale baronilor față de aristocrații care îi asupreau. Aceștia țineau morțiș la „onoarea și propriile lor legi”, așa se explică desele certuri ale aristocraților. Uneori se certau relativ la „întâietate”, când participau la întruniri senioriale: adică stabileau cine merge în față, cine va ședea mai sus, cine sta în picioare, cine pe cine saluta cu cuvinte ori numai cu gesturi” ș.a.m.d. Uneori scandalosul „droit de seigneur” (dreptul acestuia de a se „culca” cu mireasa unui vasal în prima noapte a căsătoriei, ori cu o „moștenitoare bogată”), isca abateri de la așa-zisa morală cavalerească. Întrucât, în obiceiul acesteia, rușinea și trădarea generate de apucături extraconjugale erau frecvente în lumea seniorilor , adeseori bărbații și femeile de viță nobilă căutau să se cupleze cu parteneri de același rang.
Sigur, „traiul nobiliar” capătă, pe timpul lui Napoleon Bonaparte, o practică și un obicei prin care se distingea lumea aristrocaților. Atunci s-a încetățenit expresia mult repetată în toate epocile: „Noblesse oblige”, adică „noblețea are obligațiile ei”. Conform sensului acesteia, adevărații nobili trebuiau să aibă o conduită care să le susțină pretențiile de superiorioritate, așadar să „trăiască nobil!
Se știe, într-adevăr, că „Aristocrațiile” erau, în esență, elite „preindustriale”, însă agricultura nu constituia singura sursă de venit. Subsolul, pe timpul respectiv, a rămas un „domeniu regal”, încât nobilii n-au putut profita de pe urma pământurilor bogate în minereuri. Dar, cu toate aceste drepturi și obiceiuri limitate, aristocrații obișnuiau să trăiască într-un adevărat „huzur”, adică obișnuiau să se „distreze”, pentru a-și petrece timpul, în așa-numitul „fast aristocratic”, unde generozitatea și ospitalitatea, vizitele monarhului se aflau la loc de cinste. Astfel, și în cazul lor se adeverea „judecata” des amintită și cu valabilitate până astăzi: „Obrazul subțire cu cheltuială se ține!”
Pe de altă parte, adevărații aristocrați erau grijulii cu educația vlăstarelor tinere, pe care le obligau să cunoască cultura elitelor și înalta societate de la curțile acestora. De asemenea, tinerii erau siliți să observe exercițiile militare, să-și perfecționeze limbile străine, să-și însușească ținuta, politețea, modul de adresare, chiar ușurința și eleganța conversației, atât de prețuite în saloanele aristocraților.
O atenție deosebită era acordată profesionalismului militar, prin școlile de ofițeri, unde erau instruiți fiii de nobili. Apoi, prin jocuri sportive, ei erau pregătiți pentru o viață activă.
Nici „femeile aristocrate” nu erau neglijate. De foarte tinere, erau pregătite pentru a încheia căsătorii dinastice. Ele erau instruite în particular, îndeosebi în țările catolice, unde erau date în grija călugărițelor aristocrate, pentru a fi inițiate și a pătrunde în înalta societate. Însă, nu toți aristocrații erau grijulii cu femeile. Unii dintre ei le considerau „iepe de prăsilă” sau „mașini de făcut copii!”
Sigur, prin curțile și conduita aristocraților de aci, s-a creat o moralitate care, de multe ori, lăsa de dorit și nu constituia un exemplu de urmat. Adeseori se făceau cunoscute disprețul și indiferența față de inferiori și, deopotrivă, servilismul față de superiori. Astfel, răzbăteau, în conduita personalului apropiat aristocraților de rang înalt, servilismul, ipocrizia și lăcomia, pe de-o parte, nepotismul și întreaga gamă de vicii imorale, pe de alta.
Însă, curțile aristocraților din jurul monarhului emanau „puterea, prestigiul și remunerația”, fapt ce asigura „cheia puterii”. De pildă,sistemul de „onoruri ale curții” se afla numai sub stăpânirea monarhului. El hotăra cine face parte din nobilime și cine îl însoțește la vânătoare, în călătorii ș.a.m.d. Apoi, cine beneficia de pensii, funcții și sinecuri plătite din veniturile regelui. Tot „curtea” era „forul politicii la nivel înalt”, aci erau concentrate pârghiile puterii, locul de protecție, de patronaj și de promovare. De aceea, în unele țări, precum Anglia secolului al XVII-lea, conflictul dintre „curte și provincie” se isca destul de des, la fel cel dintre familiile cu titluri nobiliare și cele lipsite de așa ceva.
„Dependențele” pe plan social asigurau perioadele de înflorire pe plan economic. De pildă, nici-o familie nobilă nu se deservea fără mulțimea servitorilor: valeți, cameriste, lachei, majordomi, bucătari, grădinari, pădurari, vizitii, hăitași ș.a.
Privită în ansamblu, aristocrația a fost o lume distinctă, reflectată și în epopeile vremii, cu obiceiuri, cultură și moralitate care i-a colorat destinul până spre secolul al XIX-lea. La vremea lor, nobilii erau deopotrivă clasă de ființe culte, dar și ticăloși, consumatori de muzică serioasă, unii erau fețe bisericești.
În fel și chip, aristocrații se sileau să se distingă prin obiceiul purtării perucilor, a redingotelor, prin casele grandioase construite la țară, pe lângă renumitele castele ș.a.m.d.
Dar, odată cu revoluțiile burgheze (cea din Anglia, în secolul al XVIII-lea, și cea din Franța, secolului al XVIII-lea), aristocrația a fost înlăturată violent, deși uneori în mod lent, autorul cărții tratând cu răbdare și spirit critic „agonia aristocrației”, acceptând judecata conform căreia unii aristocrați au fost „cumsecade și educați”, iar alții au fost „escroci, lacomi și violenți”.
Oare, astăzi, nu găsim în societatea contemporană elemente ale aristocrației de altădată? Oare, unii politicieni de astăzi nu se aseamănă (unii dintre ei) cu aristocrații din veacurile trecute? Bogățiile și conduita lor nu ne amintesc de cele ale aristocraților din veacurile amintite?!

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg