Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Arta care ne desparte (I)

În noiembrie 2014, primarul orașului Baia Mare, Cătălin Cherecheș, invită studenții de la UAD pentru a picta un zid ridicat în 2011, un zid înalt de trei metri, menit să împrejmuiască blocurile în care trăiește o comunitate săracă, în mare, formată din rromi. Dacă în 2011 justificarea primarului în ceea ce privește construirea zidului, îi viza pe copiii care ar fi fost feriţi, în acest fel, de accidentele de mașină, în 2014, discuția ia o altă turnură: „Este o chestiune care ține și de subtilitatea celor care privesc această lucrare de artă. Din acest moment nu mai putem vorbi despre un gard sau un zid, ci despre o operă de artă care intră sub incidența drepturilor de autor. Așadar, acest gard nu va mai putea fi demolat fără avizul Ministerului Culturii, necesar pentru a demola sau a distruge o operă de artă… Cred că în acest moment putem vorbi de un obiectiv turistic, despre un loc de pelerinaj, un loc unde putem să aducem turiști ca să vadă că nu am făcut lucruri rele, ci un lucru bun și frumos. Nu poate vorbi nimeni despre un zid de beton, ci despre o operă de artă. În rest, avem porci, avem caracatițe, scafandri, elefanți, pești, broaște țestoase… în funcție de societatea în care trăim”. Primarul continuă: „O opera de artă va fi în viitor şi mutarea celor care locuiesc aici. Sunt dornic sa fiu un foarte bun artist în a-i muta, om cu om şi cred că lucrurile vor fi pozitive pentru oraş atunci când aceste blocuri vor avea o altă faţă. … Voi fi cel care va conduce buldozerul, dacă este cazul, cel care va da cu mătura, cel care va elibera o zonă de mizerie şi saracie care a deranjat foarte multă vreme oraşul”.
Cu siguranță recunoaștem, în cuvintele primarului tema care a însoțit în Occident, ceea ce Foucault numește „nașterea biopoliticii”: asocierea dintre „închidere” – „salubrizare” – „înfrumusețare”. Ceea ce însă este nou, în genul acesta de discurs, este apariția unei instanțe de putere care deși a fost mereu prezentă, pe lângă puterea medicală și cea polițienească, tinde să devină, nu neapărat o superputere, dar un mediu în care și prin care toate celelalte forme de putere, fie și simbolică, se legitimează în societate și pot interacționa. Câțiva cercetărori francezi, numesc acest mediu „juridicizarea politicului”. O înflație de norme care devin reguli și de reguli care devin norme, produsă de o trecere de la „statul producător, la statul reglementator”. Inflația acestei juridicități care în parte e rezultatul unei politici de unire a piețelor, este, la nivel social, semnul sau simptomul, unei modificări profunde în ceea ce privește gândirea comunității. Contractul social clasic devine o „contractualitate” între antreprenori. Bruno Jobert observă că „declinul autorităților tutelare poate face ca judiciarului să-i fie încredințată sarcina de a elabora soluții acceptabil în contexte de incertitudini, chiar indecidablitate”. „Această contestare a caracterului tutelar a acțiunii publice este inseparabilă de declinul marilor doctrine care vedeau într-o acțiune publică luminată de știință garanția unui progres fără sfîrșit. Dar dispariți unor mari puncte de reper, emergența unoi noi forme de mobilizare și implicațiile ambigue ale inovațiilor științifice fac să apară dileme, conflicte cărora politicul va tinde să le caute soluție pe scena judiciară … Totuși legăturile acestor insituții cu criza statului tutelar se dovedesc a fi foarte ambigue. În concurența lui cu alte instituții publice, judiciarul se poate sprijini pe un curent puternic care refuză de acum să considere că reprezentările statului ar avea monopol în definirea interesului general”.
Cu ajutorul recursului la juridic, un actor social, un cerc activist sau chiar o figură politică (cum e cazul de față), poate duce o „negociere” care are un dublu rol: de a atesta obiectul negocierii și de a stabili „starea de excepție”. Astfel zidul, este când construcție edilitară, când obiect de artă. Juridicului (sau simplul apel la juridic) îi revine rolul de a stabili tipul de existență al obiectelor, sau chiar aducerea lor în existență (amintim doar faimosul caz al Păsării lui Brâncuşi supusă unui proces prin care ea este recunoscută drept obiect de artă şi nu obiect utilitar). Atât câmpul politic, cât și cel artistic au nevoie de această atestare-legitimare (simpla atestare poate deveni practic legitimatoare), înainte de a intra într-o relație de reciprocă susținere sau respingere. Juridicul este pentru politic (”să lăsăm justiția să facă dreptate”, „să lăsăm justiția să își urmeze cursul”) ceea ce muzeul sau curatorul este pentru muzeul de artă. O decizie în instanță, mai degrabă decât o valoare morală recunoscută într-o societate sau o valoare estetică acceptată într-o comunitate artistică poate transporta lucrurile din lumea banală în cea Ființei. Atitudinea confuză a artiștilor plastici, care, practic, nu au văzut, inițial, în propunerea primarului nimic „putred” este revelatoare în acest sens. Nu este vorba aici doar de mult dezbătuta autonomie a artei, care în continuare, poate justifica demersuri artistice dintre cele mai bizare, ci tocmai de atracția pe care o exercită acest miraj al „transfigurării banalului”, care funcționează fie ca „vorbărie mitologică”, suprapunînd o nouă conotație peste una istorică ce se dorește ștearsă (opera de artă, peste un gest discriminatoriu), fie este un eșec al acestei vorbării, lăsând lucrurile să planeze într-un dublu sens sau o ambiguitate pe care juridicul este chemat să o clarifice.
Multe voci de critici şi artişti au subliniat relaţia de subordonare pe care arta o are faţă de politic în societăţile capitaliste. Ea se realizează în mai multe feluri, de la cele mai evidente, până la cele greu de detectat chiar pentru artişii însăşi, prinşi în mrejele unei arte „implicate social” dar care, după cum vom încerca să arătăm îi este imposibil să depăşească „jocul cu arhiva”, sau o simplă reproducere mai mult sau mai puţin ready made a unei realităţi total controlată de politic (spre deosebire de anul 1917 când celebrul pisoar producea indignare, acum ready-madeurile devin chiar fiinţele umane, refugiaţii pe care unii artişti îi reproduc şi îi expun fără niciun fel de „transfigurare” în afară de cea impusă de materiale). Ipoteza de la care pornim este că arta ocupă un loc de intermediar între real şi virtual. Nu e vorba atât de „transfigurarea banalului” care presupune o rămăşiţă de „ideal”, oricât de banalizat ar fi, ci, în special în cazul artei care se vrea „politică”, preluarea unor bucăţi de real care prin reproducere şi muzeificare devin mărfuri (chiar un soi de „mărfuri mentale”) intrând într-un circuit de imagini decontextualizate, fragmentate dar care pot fi folosite ca „semnale de alarmă” şi în acelaşi timp ca „amusement park” aşa cum se întâmplă bunăoară în Dismalandul Banksy (un adevărat amusment pnark al semnalelor de alarmă).

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg