Dorina Brândușa Landèn: – Sunt interesată să îți pun două întrebări „simple” care au legătură cu două lucruri: una este despre procesul prin care ediția Geo Grafica intră în lume și a doua este modul în care am putea face o punte de legătură cu omul care creează aceste lucrări de artă.

Remo Giatti: – Aceasta este o operă care adaugă anului 2019 un timp de 45 de ani de creație. Este expoziția unei ediții care prezintă 90 de gravuri, toate create de mine. În anii 1974/75 nu aveam experiența gravării. Am preferat tehnicile experimentale, am păstrat tehnica artiștilor moderni ai gravurii internaționale (Goetz, Hayter, Friedlaender și alții). Am păstrat mai puțin sau nu am păstrat deloc de la artiștii italieni sacrii: Morandi și alții. Nu am ales gravura în alb-negru, tradițională. Nu sunt un adevărat producător de realitate… Deci, participarea la „curse” a fost dobândită prin însușirea de noi tehnici, necesare și particulare (Austria, Veneția etc.), cu artiști inovatori.

– Multe dintre lucrările tale de artă au ca tematică munții și nu doar ca un element de peisaj. Acesta însemnând că muntele este important pentru tine. Ce spune muntele despre tine și cum ți-a influențat devenirea în calitate de artist dar și ca ființă umană?

– Este vorba despre 90 de lucrări de gravură pe care le-am realizat începând din anul 1991 și adunat în editia Geo Grafica, care are un subtitlu important: „pământ sau pământ”. Am ajuns aici gradat producând diferite foldere cu ediții care au condus apoi la colecția finală pe care am încheiat-o în anul 2016, după 25 de ani de muncă. De fapt, muntele a fost începutul și pentru că am trăit mult în munți ca băiat. Am fost atras de formele rocilor, de minerale, adică de forme si culori. Recent, am fost încântat să găsesc în biografiile artistilor ca Escher, Leonardo da Vinci însuși, dar și la mulți alții, aceeași admirație și interes pentru aceste lucruri. Muntele, peisajul pot deveni obiectul atenției artistice pentru artiștii vizuali, dar același lucru se întâmplă și în cazul muzicienilor, compozitorilor, scriitorilor, fotografilor. Nu este vorba despre gândirea doar la formele pe care muntele ți le poate sugera, tema reală este „pământul”, acest teren care este pus tot mai mult în dificultate. Întregul pământ, cu peisajele sale diferite, poartă semnele prezenței umane: peisajul devine tot mai mult lucrarea omului. Aceasta reflectă interacțiunea dintre pământ și om și trebuie văzută în globalizarea sa geografică. Iată tema sau setul global. Modul în care vedem peisajul este întotdeauna influențat de factori culturali. Omul percepe peisajul; acesta trezește în simțurile sale reacții care la rândul lor determină ideea sa personală despre peisaj. Burckhardt afirmă că „nu în natura lucrurilor ci în capul nostru trebuie să căutăm peisajul; este o construcție mentală care servește ca referință la o societate care nu mai trăiește direct pe pământ”. Cred că are dreptate când spune că fiecare observator își va vedea propriul moment unificator care va deveni primar pentru el însuși. Aici este legătura cu antropologia, arheologia, sacrul, care uneori apare în lucrări. Cu toate acestea, mi se pare că, în abstract, există diferite ipoteze de citire. Abstract „munți, mări, văi, râuri, aer, orizont, așa este pământul meu…”, un act de iubire, 90 de lucrări selectate, originale, în care trăiește amintirea pământului cu implicații etnice, antropologice și naturaliste; redescoperirea rocilor și a mineralelor de care artistul a fost pasionat încă de când era foarte tânăr; alchimia procedeelor grafice, pasiunea pentru artă și tenacitatea gravorului, apropierea artistului de școlile de inovație calcografică, au însemnat că, în ultimii 25 de ani, a fost propus un „drum” însoțit de o vastă creație de gravuri dedicate acestor teme. Munții de hârtie, de culori și plăci, anii de muncă grea, de imprimare intaglio, în care timpul nu este calculat, au făcut posibilă realizarea acestei lucrări impresionante în care a fost necesar să se experimenteze și să se adăuge la bagajul tehnic existent, noi proceduri personalizate care permit vizualizarea texturilor rocilor, oferind reliefuri și stratificări, depășind conceptul de gravură tradițională și oferind noi efecte ale „calcografiei naturale” prin suprapunerea procedurilor încrucișate. Acestea sunt compoziții de invenție care nu au nimic de ilustrat, ele sunt imagini evocatoare care pot fi urmărite înapoi până la magia-sacrală, amestecând sugestii arheologice, etnografice, influențe suprarealiste și cercetări abstracte.

– Utilizezi diferite tehnici și o paletă de culori care dau gravurilor tale un caracter pictural. Asta te păstrează în legătură cu problema picturii? Sau este un element care are un înțeles foarte diferit pentru tine în ceea ce privește practicarea artei?

– Da, este adevărat, anumite gravuri au o relație cu pictura din motivele deja ilustrate. Prin culoare doresc să dau un contact emoțional observatorului. Să îi ofer sentimente, momente dezvăluitoare și să las o urmă. Nu o reproducere cu ilustrații ci cu o reinterpretare personalizată a unui subiect recunoscut. Cu toții cunoaștem numeroșii termeni tehnici utilizați la gravură: acvatinta, maniera în negru, point séche etc. și a fost necesar pentru formarea mea să experimentez cu tehnici variate și cu materiale diferite cum ar fi materialele plastice, plexiglas și colaje lipite cu „carborundum”, material care este o pilitură de fier, numită asa de inventatorul ei, Joan Mirò și alți artiști mari la Atelierul 17 Paris. Este exact ceea ce se vrea, fiecare artist dorește să experimenteze cu propria sa tehnică.

– Se pare că păstrezi întotdeauna o singură temă, munții, dar tratată din unghiuri diferite. Te simți ca un artist eminamente creator sau munca ta este și rezultatul a ceea ce ți se întâmplă în viață?

– Fiecare își urmează propria fantezie, inspirația și caracterul tehnic concret la executarea lucrărilor. Adesea mă gândesc la lucrările lui Piranesi, un gravor care și-a concentrat atenția asupra inventării închisorilor imaginare, cu sutele, în alb și negru. Sau opera xilografică gigantică a lui Hokusai, care are întotdeauna în aceste lucrări viziunea îndepărtată și severă a Muntelui Fuji. De multe ori m-am întrebat de ce această insistență. Acestea sunt probabil simboluri arhetipale sau extrase din antropologie. Dar dacă am înțeles bine întrebarea, în ceea ce mă privește, da, bineînțeles, am insistat prea puțin asupra muncii dedicate muntelui (25 de ani), dar a fost o paranteză în munca mea de creație, mult mai mare, care astăzi este aproape de o sută de ediții realizate pe texte poetice, literare sau istorice. Printre alte lucruri, aș vrea să vă reamintesc că acum voi produce un nou volum de artă, ediție limitată de 50 de exemplare, dedicată lui Francisco Goya, cu 10 gravuri, care va fi expus în septembrie la Nisa iar în primăvara anului 2020, la Muzeul Goya din Castres (Franța). Iar în luna decembrie, ediția dedicată lui Leonardo da Vinci va fi prezentată la Consulatul Italiei de la Nisa, cu 5 gravuri pentru aniversarea a 500 de ani de la moartea sa.

– Care crezi că este diferența dintre arta publică și arta privată? Ce are artistul pentru colectivitate?

– Lipsa suportului economic este întotdeauna evidentă. Dacă arta publică se limitează la achiziționarea unor sculpturi pentru a le pune în parcuri, nu este interesantă. Este vorba despre o lipsă de sprijin economic adecvat pentru artă în general, atât public, cât și privat. Amintiți-vă că, în urmă cu câțiva ani, în marele oraș Milano, un artist renumit ca Arnaldo Pomodoro a creat un muzeu de artă contemporană important, foarte activ și modern, care a funcționat doar timp de câțiva ani apoi a trebuit să se închidă din cauza costurilor ridicate de gestionare și a lipsei de resurse. În Italia, printre altele, nu avem rețeaua Kunstlerhaus sau Kunsthaus care există în străinătate și care reprezintă, de asemenea, puncte de agregare și întâlnire pentru artiști internaționali.

– Crezi în capacitatea artei de a fi un catalizator al schimbării și o forță de vindecare în lume?

– Este dificil pentru mine să răspund la această întrebare fără pesimism. Vreau să sper, dar nu. Mă gândesc la viața și angajamentul artiștilor, prietenilor și maeștrilor pe care i-am cunoscut în timpul acestor 45 de ani de muncă, care au dispărut acum, dar care, totuși, au lăsat un semn de neșters prin munca lor de creație. Astăzi au dispărut de pe scenă și nimeni nu are grijă de ei. Totuși, ei au creat lucrări importante și au luptat împotriva indiferenței și a ignoranței instituțiilor încercând să trimită mesaje de schimbare și îmbunătățire. Din păcate, în orașul Milano, care a văzut prezența a mii de artiști din întreaga lume de la sfârșitul războiului încoace, este dificil să găsești un răspuns. Sunt prețuite doar vârfurile de diamante care au atins valori economice foarte mari (Fontana, Manzoni etc.) Cine își mai amintește de Sironi sau Gianni Dova? Cu ani în urmă, artistul Chisto a realizat o instalație pe o insulă din Lombardia, s-a vorbit foarte mult, ca parte din publicitate, însă câți au înțeles mesajul? Deci, cred că abilitatea artei de a fi un catalizator al schimbării poate exista, dar trebuie găsită în interiorul sensibilității persoanei.

– Poți să ne spui care este legătura dintre operele tale de artă, creație și poezie?

– Spre deosebire de pictură și sculptură, graficianul are mai multe asemănări cu poeții și
scriitorii care, de multe ori, pe lângă scrierea textelor, sunt și poeți iubitori de grafică. Totul poate veni din relația pe care o avem cu hârtia, pentru că ne place hârtia tipărită și ne unește. Iubesc, îmi sunt dragi edițiile mici, tipărite cu caractere de plumb, întotdeauna asamblate manual în prese vechi, conform procedurilor din trecut. Există mereu entuziaști cu mici tipografii; cu unul dintre ei am făcut 15 ediții mici dedicate poeziei. Edițiile mici, tipărite în 30 de exemplare, numerotate și semnate, par a fi lucrări mici, dar, în realitate este o muncă enormă a cel puțin trei persoane și aceiași trei autori, la final, au câte 10 ediții fiecare: poetul, artistul, tipograful. Uneori se obțin rezultate extraordinare, dar dacă ai dori să vinzi aceste cărți mici, costul ar fi foarte mare, dar plăcerea de a le face, asta, ne unește. Ele sunt aproape întotdeauna făcute ca omagiu adus arhivelor sau bibliotecilor care au colecții de poezie. O arhivă se află la Rovereto la Muzeul MART. Am întâlnit poeți foarte educați, intelectuali, profesori, care au avut nevoie de mult timp să scrie, să mediteze, să corecteze și să dea o versiune finală a poeziei după o perioadă de timp lungă, adăungând, eliminând citate aproape întotdeauna de neînțeles. Sunt „Poeți laureați”, așa cum i-a numit Montale, dar am avut de-a face și cu oamenii obișnuiți, spontani și relaxați. Întâlnirea pe care am avut-o în 1996 cu poeta Alda Merini din Milano, în casa ei foarte modestă din cartierul naval, casă care acum este muzeu, rămâne o amintire afectuoasă și de neșters. M-a trimis un prieten, un mic editor, care publicase prima carte de poezii a Aldei Merini. În acei ani Alda era necunoscută și subevaluată din cauza aventurii ei într-un spital de psihiatrie, de care a fost foarte încercată. Aveam nevoie de un text de prezentare pentru o expoziție de colaje pe care trebuia să o organizez la Roma, la Galleria Incontro d’Arte. I-am arătat Aldei noua serie de colaje care au impresionat-o prin culorile, combinațiile și noutatea lor. (Am fost încurajat și urmat de Luca Crippa, un binecunoscut maestru italian în colaj și în toate tehnicile, profesor în Brera). Într-o explozie de creativitate, Alda mi-a spus imediat să scriu că îmi va dicta poezia. „Dar cum, am întrebat-o, acum?” De fapt, asta s-a și întâmplat, ea a dictat poezia care s-a născut chiar în acel moment și eu am scris, aproape fără să realizez că am fost martor al unui moment unic, atingând cu mâna mea cele mai înalte vârfuri ale creativității. Un poem surprinzător a apărut, plin de bucurie, de viață și de entuziasm. Chiar și astăzi cred că a fost o șansă fericită pe care mi-a oferit-o viața. Și galeristul din Roma nu vrea textul acestei necunoscute!

– Ai studiat cu profesori precum Luca Crippa și Riccardo Licata. Poți să ne spui cum au influențat dezvoltarea ta ca artist vizual?

– L-am menționat pe Crippa (Luca, nu trebuie confundat cu pictorul spațial Roberto Crippa, nu au nimic de-a face și nu sunt rude). L-am cunoscut în anii de după mutarea mea la Milano, în contextul inaugurării expoziției „Disegni dei Ligari” pe care am curatoriat-o în 1982 ca o organizare și preparare, la Palazzo Bagatti Valsecchi din Milano (acum Muzeu), l-am frecventat timp de aproape douăzeci de ani, până la moartea sa. Foarte original și înzestrat cu o mare abilitate tehnică, o imaginație incredibilă și o vedere foarte critică, lucid și neiertător în munca de creație, dar este imposibil ca într-un spațiu atât de mic să pot descrie munca sa și caracterul său. Lumea este plină de șarlatani și atunci când spui că ești stăpânul tuturor tehnicilor trebuie să te confrunți cu un adevărat maestru, studentul este ca un burete, absoarbe și, mai presus de toate încearcă – dacă reușește – să prindă nuanțele și acele mici detalii care sunt adesea ascunse și fac diferența. Desigur, fiind în contact, am putut înțelege erorile de setări pe care le-am avut și în cele din urmă să înving prin găsirea unui mod mai personal, dar rămânând departe de influența operei sale. Licata Riccardo a fost un inovator al tehnicilor grafice, urmând calea experimentării. Prelegerile sale și, în special, cursurile le-a ținut la Paris și Veneția au fost marcate de creativitate, de noi tehnici, materiale diferite pe care să gravezi, să lucrezi și să imprimi pe hârtie. Îi sunt recunoscător pentru tot ce am învățat. Mă supără că doi maeștri de această statură dispar din scena actuală de artă!

– Ai colaborat recent cu Galeria Quadriga și editura Diane din Nisa. Veți publica volumul de artă dedicat lui Francisco Goya la această editură? Cum s-a născut această colaborare cu o galerie si editură din Nisa?

– În 2010, după ce am participat la a 8-a Trienală Mondială de gravură, în Chamaliéres, Franța, l-am cunoscut pe Ioan Paul Aureglia, director al Galeriei Quadriga și editura franceză Diane, Nisa. Galeria s-a deschis în 1947 cu colaborarea fericită a unor artiști cum ar fi Masson, Matisse, pentru producerea de volume prețioase tipărite cu caractere de plumb și cu imprimare folosind placa de lemn originală și plăcile special gravate, la care astăzi colaborează cercetători importanți, scriitori, poeți și artiști europeni. Recent, expoziția de aniversare a 25 de ani sub conducerea lui Aureglia a avut loc în Anglia, la Universitatea din Cambridge. O lungă istorie a edițiilor de artă legate de literatură, poezie și afacerile actuale a dus la o listă foarte lungă de publicații. Este sufficient să amintim Divina Comedie, Iliada, Odiseea și, aproape terminată Leggenda Aurea, bazată pe un text de Jacopo da Varagine data în anul 1250. Aceasta este o reeditare a unei istorii foarte interesante a sfinților acelui timp. Cât despre mine, eu lucrez în prezent la doi „monștri sacri” ai istoriei artei, de care sunt literalmente îndrăgostit: Francisco Goya și Leonardo da Vinci ca omagiu și în memoria a cinci sute de ani de la dispariția lui da Vinci în Franța. Mai presus de toate, ei au nevoie de smerenie, de mare respect și de, tăcere; opriți telefoanele mobile și opriți-vă: vizionați, înțelegeți, învățați! Interesul pentru Goya a fost declanșat de vizita la excepționalul Muzeu Goya din Castres, un oraș francez care găzduiește colecțiile remarcabile franco-spaniole și o aprofundare a operelor lui Goya, după întâlnirea cu celebrul expert francez (și poet) John Louis Augé. Așa a fost posibilă o reevaluare atentă într-o cheie contemporană a gravurilor „Capricci”, la 220 de ani de la publicarea lor. Desigur, pentru mine au fost vremuri dificile și dureroase, suferință, dar, de asemenea, stimulare și am încercat să mă pun în contextul istoric și cultural al timpului, să interpretez și să capturez mesajele pe care Goya gravorul a vrut să le lase în istoria lumii, a omenirii. Repet, mesaje care sunt încă foarte actuale după 220 de ani sunt încă foarte puternice. Să ne amintim că Goya era, mai presus de toate, un pictor al curții regale: a suferit un eșec economic și numai datorită intervenției regelui de atunci al Spaniei a fost posibilă salvarea lui Goya de la dezastru și de la Inchiziția care l-a ținut sub control. Apoi a surzit, din păcate, dar aceasta este o altă poveste.

– Ai scris și publicat mai multe volume de artă dintre care: Grafica, Povestea lui Wilfredo, Remo Giatti: incizii, Crash al contemporanilor italieni. Ce ne poți spune despre această creație de autor și despre colaborarea cu artiștii din întreaga lume?

– Grafica, volumele de artă, ex-libris, edițiile, broșurile permit o colecție de cărți la îndemână pentru cei pasionați care nu sunt bogați, pentru tineri, cupluri, familii. Într-o grafică mică (care ocupă puțin spațiu), poate exista valoarea intrinsecă a unei întregi opere de artă. Gândește-te la marii autori pe care-i poți deține în ediții mici. Edițiile cu grafică de autori mari nu ating niciodată sume mari care ar fi un obstacol în calea difuzării. Poate de aceea îmi pasă foarte mult și continu să lucrez. În trecut, este adevărat că m-am alăturat altor artiști din întreaga lume și am călătorit pe drumuri comune. Să ne confruntăm și să facem schimb de patrimoniul tehnic și cultural care este în fiecare dintre noi. Cu artistul austriac Wolfgang Seierl s-a născut o prietenie și colaborare care și după 20 de ani încă funcționează și facem lucrări împreună. În trecut am colaborat cu artiști bulgari extraordinari (Jordanov, Velikov) și belaruși (Jakovenko), dar și cu polonezi, argentinieni și de alte naționalități. Am schimbat lucrări, impresii, idei. Nu vă închideți niciodată în curtea proprie. Dificultatea (pentru mine) este să lucrez cu italienii, da, italienii! Toți cred că sunt mari stăpâni. În Italia, mă excludeau adesea de la expoziții, poate din gelozie sau invidie. De asemenea, deoarece nu fac parte din grupuri sau asociații, nu sunt cunoscut. Îmi petrec timpul în laborator și nu fac relații cu publicul. În general, în Italia, cei care organizează bienale sau expoziții colective de o anumită mărime au un al doilea obiectiv ascuns, adică să se prezinte ca mari artiști și să-i zdrobească pe alții. Pentru un străin, este mai ușor să opereze în Italia: găsește ușile deschise. Eu le găsesc închise.

– Diferite părți ale muncii tale sunt multivalente, la fel ca și diferite părți ale viselor. Încerci să te apropii de procesele de gândire așa cum există înainte ca ideea să fie complet formată? Poți să ne spui ceva despre modul în care se generează înțelesul/sensul în munca ta de creație?

– Încerc de fiecare dată să încep de la zero, un gol absolut, o foaie albă, la început nu știu ce-o să fac, ce voi face. Cred că în ceea ce privește stratificarea elementelor figurative, constructive și suprareale, pot fi reprezentați de ceea ce în critica de artă este numit „mesaj artistic” sau „filosofie” artistică, între ficțiune și adevăr. Mă gândesc la un vocabular de cuvinte cum ar fi: timp, aer, forme de plante, hieroglife, enigmă, labirint, oglindă, adică „peisaje abstracte”. Mă gândesc la limbaje diferite în fazele de cercetare în jurul problemelor formale. Pot exista citate din trecut și din prezent, pasaje din realitatea cotidiană, fragmente de poezie și chiar reinterpretarea altor imagini preluate din opere antice. Mă gândesc la o privire la realitate cu o întrebare despre destinul omului, despre viață și moarte. Fiecare lucrare este o provocare să nu cad în banal, în repetiția obosită din istoria artelor figurative. Căutarea unui limbaj care să ia în considerare multe lecții istorice care caută un astfel de adevăr expresiv personal.
În grafică, uneltele și formatul redus impun o metodă lentă de lucru, exactă și riguroasă. Primele coli xilografice au fost primele din „civilizația imaginii și a comunicării” pe care nu trebuie să o uităm. Vorbesc despre Albrecht Dürer, care a venit la Veneția și a admirat în mod deosebit decorul capodoperelor lui Mantegna. Artiști italieni au mers la Nürnberg pentru a asimila cultura germanică. Comparații foarte importante pentru difuzarea culturii în Europa. În plus, nașterea cărții la Magonza în 1455 a reprezentat un eveniment global, atât de mult încât în Europa nu exista nici un oraș fără tipografii. În Veneția, Aldo Manuzio este precursorul „cărtii de buzunar” ilustrate cu xilografii și gravuri. Aceasta este istoria. Prin urmare, nu aș vorbi despre procese mentale, ci mai degrabă despre un sentiment de observare și o concentrare asupra cunoașterii lumii ca bază a tuturor lucrurilor. Nu există reguli în artă, dar este necesar să ne gândim la lucrurile și „setărilor” altora, fără să le citim doar superficial. Nu sunt nici sociolog, nici psiholog, dar mă gândesc la „baroc” gândind că „spiritul baroc este spiritul aventurii intelectuale și creative par excellence, spiritul plăcerii teoretice și excesului cognitiv. Este spiritul care concepe producția artistică ca un risc din cauza dificultății practice, fizice, dar și abstracte a executării lucrării”. Aceasta susține filozoful Omar Calabrese. Artistul încearcă să se elibereze de povești, visuri, viziuni, fantezii, traume, tot ceea ce are în el. „Dar dacă artistul folosește una sau altă formă care corespunde adevărului subiectului de a-și exprima mișcările și experiențele intime, el își exercită dreptul de a folosi orice formă intimă necesară pentru el, a unui obiect de uz curent sau a unei forme deja materializate artistic de către un alt artist”. Dacă Kandinsky spune așa, așa să fie, Klee se definește ca un „ilustrator de idei”, în carnetele sale, Ernst descrie rolul pictorului ca fiind „izolarea și proiectarea a ceea ce vede el însuși”. Leonardo da Vinci a scris în cărțile sale: „creația artistică este ca sunetul clopotelor […] în atingerea lor veți găsi toate numele și cuvintele pe care le veți imagina și mai târziu spune […] nu sunteți seriosi să vă opriți și să vedeți pete pe pereți sau în cenușa focului, în nori sau noroi […] veți găsi invenții minunate care stimulează talentul pictorului pentru noi invenții…” Aceste fraze sunt un stimulent zilnic pentru munca, pentru creația mea. În concluzie putem spune că artistul creează sentimente și metafore ale unei viziuni a lumii. Un act de luciditate paralel cu viața. Un joc de realitate care pune în acțiune grotescul, tragicul, comicul și realul. Dar nu este nevoie să explicăm prea mult sau să dăm titluri înșelătoare la lucrări, pentru că în acest fel, în opinia mea, sensul de reprezentare artistică este pierdut, condiționat prea mult și distrage atentia observatorului.

– La ce lucrezi în prezent și care sunt proiectele tale, expozițiile din viitorul apropiat?

– Nu am vrut să mă vorbesc prea mult, dar au fost necesare citate. Sunt foarte fascinat de faptul că expoziția mea, organizată de revista Tribuna la prestigiosul Muzeu de artă din Cluj-Napoca, este programată peste două luni. Sunt foarte mândru de acest lucru și mulțumesc tuturor pentru oportunitatea care mi-a fost acordată (lui Ovidiu Petca în special și celorlalți colegi). Pentru mine, este o reîntoarcere binevenită în România și este mai presus de toate o expoziție istorică pentru creația mea, pentru că atunci voi putea vedea pentru prima dată toate cele 90 de lucrări ale ediției Geo Grafica expuse laolaltă. După anii intenși de lucru în atelier, sunt programate în Franța trei expoziții în diferite perioade: prima în septembrie, la galeria Quadrige din Nisa, cu prezentarea lucrărilor despre Goya. Apoi voi expune ediția Leonardo da Vinci la Consulatul Italian din Nisa în noiembrie. În cele din urmă, în primăvara anului 2020, la o expoziție mare, parțial retrospectivă, voi expune lucrări din 1974 până în prezent, la muzeul Castres. Dar există și participări în alte contexte care nu sunt încă în calendar.

 

 

Interviu realizat de
Dorina Brândușa Landèn