Aşa curată

abia atinse strunele viorii
şi o amiază neauzită-n noi
baladă tristă nu ştii ce urmează
în zbor de ciută candid muşuroi
aşa curată rază dinspre cercuri
cum nu e pe pământ un nor depus
înmiresmare-n apă zare trează
se lasă cu iubire verbul spus

Această seară

această seară un nume de poem
puzderie de galaxii
le putem şterge cu o bucată de vată
lângă pădure
singurătatea o fericire ciudată
rămâne-n preajma ta
rătăcitorul pustiei
puiul de căprioară
căzut dintr-un somn
cornul uitării e un amurg sângeriu cu mărgele

Curbură

timpul e curbură lină –
doar mama se mai plânge
noi fraţii Dioscuri
demult n-am mai păşit pe iarbă lângă casă
desculţi aşa cum ştim
poetul printre raci lângă pârâul rece
deasupra fluturi
maci
perdele moi pe coapse
dilema-i
când se înalţă la cer fumul de flori mucegăinde
cine ne pune la masă
cine hrăneşte gurile flămânde

Terapie cu nopţi nedormite

numai poetul ştie cu ce se tratează această
lege imorală
iar dincolo de ea rezidă exoticul
şi instinctiv vocale de consum
numai poetul ştie în nopţi nedormite
ce să aleagă prin coloane de fum
suntem atât de singuri pot să o spun eu Doamnă
luna simbolic ară a moarte lângă drum

Prozodie

şi dacă trupul tău iubeşte unda
e numai taină-n sunetul de liră
să nu-mi ascunzi mireasă rozmarinul
din ţara ta de gheţuri unde te-am visat
aşa curată curge înserarea
te mai aştept în casă pe colină
cu flori de toamnă-n mână
şi-o clepsidră
nu uit să-ţi spun de azi îmi eşti regină
la nunta de argint pe înserat
un singur vers din cele ce-or să vină
să mă proclami ferigă în grădină
sau limpede concepţie de zbat
hai pleacă viperă-n amurgul dinspre sat

Privesc

privesc secundele soarelui beat
şi mă ascund de supla armonie
a cerului
când cerbul l-am cântat
şi-am regăsit
în iarbă spulberat
sensul uitat acum
copilărie
o!timpuri decăzute cu spiţele de ceară
este o noapte grea cât umbra unui şes

Printre alei

ca-ntr-un ecou al iazurilor sure
puii de gâscă sălbatecă sar
din cuibarul pustiu de lângă pădure
tu ai mereu acelaşi zâmbet
şi ochii vii la fel de mari
acum când nu mai trecem la întâmplare
prin Parcul Mare tinerii vlăstari
printre alei umbroase şi tăcute
statuia lui se pierde
n-o mai vezi
dar gânditoare tânără mireasă
mă prinzi de mână şi mă duci în seara
ce ne închide uşa cum o casă

Plop fără somn

nimic nu tulbură mai mult oglinda apei
decât să calci pe limpezimea ei
argintul platinat pe culmea serii
când ciutele se-aşază la culcat
sub verdele muşcat de-atâta apăsare
pare osmoză
aerul sărac
gândul ce plouă
galvanic
mai mult rouă
rezerva mea de viaţă ce-am păstrat
acolo mult departe când mă-ntorceam acasă
din sat de la bunici
împovărat
era un plop părea încă în viaţă
stingher în câmpul galben arid şi nearat
plop fără somn îi spun mereu acuma
spre cer de-atunci într-una a urcat

Vinovat de septembrie

scap toate literele peste pagini
sunt degetele vinovate
ştiu
vine septembrie mâine poimâine
iar eu mă mişc mai greu neinspirat
curg multe lacrimi digitale
cu ele nu mă simt stăpân
îndrăgostit de toamnă aştept muguri
ca verdele din balta cu noduli

Către o estetică a expresionismului

Ghilgameş s-a oprit din căutare
nedumerit cum câinii lui
pe câmpul fără flori cuvintele mirositoare
se sinucid alternativ
(aici,pentru a nu da nici un prilej de interpretare
mă văd obigat să cer explicaţii suplimentare
de la mai marele emir)
şi numai ieri am fost soldatul searbăd
lipsit de apărare şi fluid
Socrate mai îmbătrânit şi-ncarcerat
să nu lăsăm poemul pe marginea unei platitudini
îndeobşte atribuită debutanţilor
octavele vor fi surâzătoare
un soare mai puţin
amurgul căprioarelor în salt

Prelingere de picături pe geamul gri din sticlă

tu stai la geam ai umeri goi
cuvântul ca o gheară te strânge rău de sân
pe chip îţi cresc pistrui de dincolo
din altă tulburătoare
singurătate
un cântec blând de leagăn în iarbă-i murmur-râu
pornim la vânătoare
cu vântul în oglindă
iar printre ramuri strâmbe
rămâne soare sfâ
noi puri şi zvelţi
spăimoşi în sete ştim
că sticla îţi sparge
imaginea ce piere de dincolo de vis