Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Asasinarea morală a autorului (III)

Asasinarea morală  a autorului (III)

Urmează, în ierarhia deformărilor amatoristice, contribuțiile lui Michel Foucault care, într-o serie de conferințe pe care le dă în 1969 și 1970 în Franța și în Statele Unite pe tema Ce este un autor, substituie prezenței umane a autorului conceptul reductor de „funcție autor”. Numele autorului permite simplu, după Foucault, doar regruparea unor texte cu anumite raporturi între ele într-o clasă distinctă, identificarea unei anumite arhitecturi a discursului care îl legitimează pe autor ca fondator al unui tip de discurs care poate avea o descendență. Idee pe care un bibliotecar birocrat ar fi putut să o conceapă pentru facilitarea pedestrei sale munci de clasificare. „Numele autorului nu este situat în starea civilă a oamenilor, nu este situat nici în ficțiunea operei, el este situat în ruptura care instaurează un anumit grup de discursuri şi modul său de a fi singular. […] Funcția autor este deci caracteristică modului de existență, de circulație şi de funcționare a anumitor discursuri în interiorul unei societăți.”
Foucault nu se mulțumește numai cu diminuarea condiției autorului ci, în bine cunoscuta lucrare Les Mots et les choses, degradează şi noțiunile de „carte” sau „operă” la cea de „formație discursivă”. Or, nu importă ce text, chiar de proastă calitate, este o formație discursivă fără a fi în mod necesar o operă. În contradicție cu propriu-i discurs, ca şi Barthes, Foucault citează în abundență nume de autori şi de opere. După remarca lui Marc Escola într-un articol publicat pe situl Fabula, între autor şi textele sale se instituie în viziunea lui Foucault un raport de proiecție şi un raport de îndepărtare. În raportul de proiecție autorul apare ca deținătorul calităților textului, garant al unui „niveau constant de valeur”. În raportul de îndepărtare, observă Marc Escola, „[…] autorul nu este nici scriitorul real în amontul textului, nici locutorul fictiv din interiorul operei, ci ceea ce «autorizează» un asemenea partaj (făcând tocmai posibilă şi insolubilă chestiunea asupra originii sau asupra acelei «Cine vorbeşte?»). El este condiția posibilității acestei «dispersiuni de ego-uri» în care rezidă în epoca noastră literaritatea textelor. Aici este punctul prin care se pot articula tezele lui Foucault şi textul lui Barthes”.
Cu Barthes et alii, mezaventurile autorului nu s-au terminat: Bellemin-Noël îl amputează de inconştient, care pentru noi este instanța capitală, generatoarea operei în ce are ea mai puternic şi mai original. Pentru Bellemin-Noël nu există decât un inconştient al textului și un inconştient al lectorului dar nu şi al autorului. Ne întrebăm însă, în acest caz cum ar putea el să interpreteze afirmația unui D. H. Lawrence descumpănit pe când scria Surorile (1913): „Scriu un roman din care n-am înțeles nimic […]. Iată-mă la pagina 145 şi n-am nici o idee de ce povesteşte. Detest asta. Frieda spune că este foarte bun. Dar s-ar spune un roman scris într-o limbă străină pe care nu o cunosc foarte bine: reuşesc abia să ghicesc de ce este vorba”.1
Am făcut o haltă poate mai lungă decât ar fi trebuit asupra momentului Barthes, Blanchot, Foucault pentru simplul fapt că pentru a construi ceva solid, care să reziste intemperiilor criticii, acest ceva trebuie construit pe un teren sănătos, curățat de reziduuri nocive. 35 de ani după dispariția carismaticului teoretician, unul dintre foştii săi studenți chiar, scriitorul Jean Védrine exprimă îndoieli iconoclaste la adresa „maestrului”: „Această disecție a corpului martirizat al literaturii a sfârşit în moarte retorică ca şi cum Barthes uitase că cuvintele sunt semne de contradicție […].” (Védrine 2015, 5)
Ori câtă vreme doxa barthesiană este încă bine instalată în spiritele contemporanilor – ultima dată am auzit termenul de „scriptor” în 2016 în gura unei (pseudo)autorități în materie la un colocviu de genetică textuală la Universitatea din Palermo, în Italia – este imposibil de avansat ceva care o demistifică şi propune ceva solid, ceva ce poate intra într-o continuitate istorică. Terenul trebuie curățat complet, aberațiile lui Barthes, Blanchot, Foucault uitate, iar o viziune asupra autorului reinventată. O construcție epistemică serioasă trebuie să se ancoreze în toate determinările care o condiționează şi să se înscrie în durată. Cultura nu este o pantalonadă în care moda, elucubrațiile pe cât de fastuos expuse pe atât de găunoase pot juca vreun rol în propria lor posteritate. De altfel el însuși abolise la modul absolut trecutul: „În anii `60, era convenabil să fii modern. Ceea ce Barthes enunța atunci astfel: „A fi modern înseamnă să ştii ce nu mai este posibil. Într-un cuvânt: vechiul. Ca să zic aşa ceea ce a fost, ceea ce nu este absolut nou. Ca să zic aşa: totul.” (Césari, 193) Or trecutul este o realitate bifrons compusă din valabil și obsolet, din moștenire validă si zgură epistemologică. El nu se poate arunca peste bord în totalitate decât cu riscul de a arunca și partea fecundă, cea în care viitorul își va găsi embrionii progresului. Avem la protagoniștii acestui nihilism istoric, în mod curios o ambiție megalomaniacă de a nega trecutul în integralitatea lui şi a face ca istoria să înceapă cu ei. Or, istoria substanțială, viguroasă, multidimensională, a început acum 2500 de ani.
Epoca de după cel de al doilea război mondial a fost marcată de o generație de falși profeți de la Sartre și Barthes și, într-o oarecare măsură, până la George Steiner într-unele dintre afirmațiile lui. Ei au instalat o falsă mitologie care întunecă orizonturile epistemologice și împiedică generația actuală să vadă clar în lumea omului şi a artei literare. A lua declarațiile radicale ale lui Barthes drept simple metafore în care credem şi nu credem, după cum sugerează Antoine Compagnon, este încă foarte amabil. Ele trebuie dezrădăcinate și extirpate din câmpul literar, necesarmente coerent, pentru a putea elibera spiritele și avansa.

 

 

Referințe bibliografice
Barthes, Roland (1966), Les Mots et les choses, Paris, Gallimard.
Césari, Paulin (2015), Pour en finir avec Roland Barthes, în Le Figaro Magazine, 6 noiembrie.
Védrine, Jean (2015) Barthes, un maître à l’ancienne, în Le Figaro littéraire, 5 februarie.

 

 

Note
1 Ne scuzăm pentru citarea de două ori a acestui pasaj, dar radicalitatea ca argument ne-a obligat la acest lucru.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg