Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Asemănări și diferențe de viziune estetico-literară în poemul lui George Bacovia, “Plumb de iarnă” și cel al lui Gottfried Benn, “Bar de noapte”

Asemănări și diferențe de viziune estetico-literară în poemul lui George Bacovia, “Plumb de iarnă” și cel al lui Gottfried Benn, “Bar de noapte”

Poet format la „facultatea” simbolismului literar francez, George Bacovia inserează și elemente expresioniste în creația sa lirică, iar universul din unele poezii bacoviene este asemănător celui al unor alți poeți expresioniști, austriacul Georg Trakl și germanul Gottfried Benn. Bacovia şi Trakl, de pildă, sunt obsedaţi de „tristeţea vieţii de soldat”, de ceaţă, de frunzele căzute, de oraşele provinciale, „agonia toamnei” şi iubesc anumite culori. Astfel, Bacovia este îndrăgostit de „violet”, iar Georg Trakl nu s-a putut despărţi în scurta-i viață și pe vecie de „culoarea albastră şi brună”. La poetul român al dezamăgirii și disperării cvasi-cioraniene se aud gorniştii în „fund de cazarmă”, iar vizionarul austriac Trakl se tânguie solitar și muzical: „Singuratic un soldat îşi cântă melodia tristă…”; atât în poeziile trakliene cât şi în Plumb întâlnim mereu impresii „asemuitoare”: Singur, singur, singur/ Într-un han departe… .
Pe de altă parte, Mihail Petroveanu afirmă că Bacovia rămâne dependent de simbolişti prin limbaj şi prin „conştiinţa eului”, dar se desparte net de ei… „Nu cristalizarea, ci disoluţia eului, o dată cu aceea a universului, alcătuieşte substanţa poeziei lui Bacovia, obsesia, focarul spaimelor ce-l devoră şi împotriva cărora se încordează cu succes alternativ”; poziţia este trakliană, şi am adăuga gottfriedbenniană, expresionistă. Totodată, Bacovia ţine să precizeze caracterul halucinatoriu al reprezentărilor sale, asemănător poeziei lui Gottfried Benn, ca în faimoasa Lacustră, poezia bacoviană având un caracter vizionar. Totuşi, imagistica lui George Bacovia, recunoaşte M. Petroveanu, nu e propriu-zis „vizionară”; natura aceasta ar dobândi-o în chip paradoxal prin „hiperrealismul” ei; o lume în care unica alternanţă cromatică e posibilă între toamnă şi iarnă, în care „plouă şi ninge”/ „şi ninge şi plouă”, în care spaţiul îngust al uliţelor sau al oraşului provincial devine prin invarianţă decorul unei cetăţi sufocante (şi în Plumb de iarnă există această obsesie a iernii cu „nopţi viforoase” şi „turnurile sumbre” ale cetăţii!), iar timpul se reduce la un prezent etern, se îndepărtează de imaginea cotidiană inspiratoare, şi aici avem o diferenţă de viziune faţă de expresionişti, faţă de Benn, în special. Orice plan „referenţial transcendent”, care să facă posibilă existenţa imaginilor, lipseşte din universul poetic al lui Bacovia; îndepărtarea de real se produce aici prin „atmosferizare” şi „strictă sugestie simbolistă sau impresionistă”. Aici, cei doi poeţi, Bacovia şi Benn se despart, devin disonanți; după cum şi în viziunea despre „sentimentul agonic”, care la poetul român nu este expresionistă, destrămarea și demantelarea trăite de eul liric bacovian apare ca rezultat al unor cauze identificabile, sociale sau psihice, nevrotice. Ea nu este „misterioasă”, „obscură” ca la expresionişti, şi evident ca la G. Benn, pe G. Bacovia neurmărindu-l, neobsedându-l previzionarea unor „duhuri” ascunse, vărsarea pe jos a „sângelui lui Chopin”, care îşi exercită forţa lor distructivă asupra sa şi a lumii; aceasta nu i se înfăţişează „demonizată” ca austriacului Georg Trakl şi germanului Gottfried Benn.

 

Plumb de iarnă, de George Bacovia

 

În poezia „Plumb de iarnă”, George Bacovia ne oferă o atmosferă mai degrabă gotică, sau neogotică – deşi putem descoperi, după cum am precizat, câteva accente, imagini ori simboluri expresioniste – prin sintagme ca: frig violet, faţă creaţă, turnuri sumbre, „lămpi în umbre mohorâte”, „corbi azvârliţi de-al nopţilor pustiu”, nopţi viforoase etc. Atmosfera pare desprinsă, totuşi, din unele filme expresioniste interbelice germane semnate de Murnau, Wiene, Pabst sau Lang.
Culoarea violet, dincolo de conotaţia ei magico-iraţională, sau mistico-parapsihologică, este o culoare a măsurii, făcută din roşu şi albastru în proporţii identice, din „luciditate şi acţiune cugetată, echilibru între pământ şi cer, simţuri şi spirit, patimă şi inteligenţă, iubire şi înţelepciune”. Simbol alchimic este şi plumbul, „cuvânt-efigie-basorelief”, prezent în multe poezii bacoviene, Paracelsus numindu-l „apa tuturor metalelor… Dacă toţi alchimiştii ar cunoaşte tot ce conţine Saturn (plumbul este metalul greu atribuit, prin tradiţie, zeului separator Saturn), ei ar renunţa la orice altă materie pentru a lucra numai cu acesta. Ar fi materia Operei ajunsă la negru; plumbul alb ar putea fi identificat cu mercurul ermetic”. Plumbul ar simboliza materia, în măsura în care aceasta este impregnată cu puteri spirituale, şi „posibilitatea transmutării proprietăţilor unui corp în cele ale unui altul”, precum şi a „proprietăţilor generale ale materiei în calităţi ale spiritului”. De asemenea, în poezia bacoviană, plumbul este un simbol al apăsării şi al strivirii fiinţei umane, al omului aflat „sub vremi”.
Revenind la violet, în poezia lui Bacovia, acesta reprezintă clar involuţia, trecerea de la toamnă la iarnă, cu frigul violet, nopţi viforoase, nopţi pustii, respectiv de la viaţă la moarte, este culoarea doliului sau a „semi-doliului”, evocând, nu moartea ca stare, ci moartea ca trecere. Poezia bacoviană aduce aminte şi de sintagma-basorelief a lui Arthur Rimbaud: „Omega – violetul ce-l varsă Ochii Lui”, poetul francez condensând cvasi-genial în câteva cuvinte, „melancolica şi lunga interogare a privirii” (ochiul) în faţa a ceea ce nu va mai fi şi încă este. Dacă Rimbaud face aluzie clară la Iisus Christos şi la patimile sale, la Bacovia violetul duce la apariţia „omului concret” care va reuşi să învingă atmosfera şi mai ales realitatea sumbră şi mortuară. Aici, violetul bacovian are şi conotaţii pozitive, de evoluţie şi nu de involuţie.
Un alt cuvânt semnificativ este „umbra”, care nu se produce şi nici nu se orientează, nu are existenţă şi nici lege proprie, şi care ar fi, după filozoful și înțeleptul antic chinez Lie Zi, simbolul oricărei acţiuni ce nu-şi găseşte izvorul legitim decât în „spontaneitate”. Umbra este „singura realitate a fenomenelor”, potrivit doctrinei Budismului, şi „singura realitate a Cerului şi a Pământului” din punct de vedere al altui important și enigmatic filozof chinez din antichitate Lao Zi, umbra este a doua natură a fiinţelor şi a lucrurilor, şi este, de obicei legată de moarte. După o altă tradiţie, reflectată excelent, adăugăm noi, în nuvela romanticului german Adalbert von Chamisso, Peter Schlemihl, omul care şi-a vândut sufletul diavolului îşi pierde şi umbra, ceea ce semnifică faptul că nemaiaparţinându-şi el nu mai există ca „fiinţă spirituală”, sub formă de suflet; demonul nu se mai manifestă ca umbră în fiinţa lui; nu mai are umbră pentru că nu mai are fiinţă.
În poezia lui Bacovia, poetul coboară în lume, ca „om concret”, încercând să lumineze, chiar şi cu o lampă, „mohorâtele umbre”, să lumineze şi să dezvăluie tainele lumii. Poetul ca om concret încearcă, totodată, să le salveze celorlalţi oameni (situaţi în turnurile sumbre) umbrele, pentru ca acestea să nu fie vândute Diavolului, Răului.
Unul dintre cele mai utilizate simboluri din poezia universală (cel mai cunoscut fiind într-un anume poem de Edgar Allan Poe) şi română (iată, Bacovia!) este cel al corbului, printre altele, „pasărea neagră a romanticilor”, planând hulpav peste câmpurile de luptă pentru a se hrăni şi îmbuiba cu hoituri, apariţia lui în vise fiind de rău augur. Deşi, începând cu secolul al XIX-lea şi curentul romantic, corbul are conotaţii în general negative, aproape peste tot însă, în Orient ca şi în Occident, „virtuţile pozitive ale corbului sunt cele în baza cărora se construieşte simbolismul său”. Incredibil, dar în majoritatea credinţelor ce-l privesc, corbul, această „pasere”, scârbavnică în realitate, totuşi, apare ca un erou solar, adesea demiurg sau mesager divin, oricum ghid, ba chiar „ghid al sufletelor în ultima lor călătorie”, deoarece fiind „psihopomp”, descoperă fără greş tainele întunecimilor.
În poezia bacoviană Plumb de iarnă, corbul este o victimă a atmosferei din poem, a pustiului nopţii, fiind aruncat, azvârlit în golul nopţilor viforoase şi sumbre. Pe de altă parte, corbul lui Bacovia poate fi şi un ghid al sufletelor în ultima lor călătorie, care se orientează foarte bine în beznă, în întunecimi, descoperind taina pustiirii sufletului uman.
În tradiţia creştină, turnul a devenit simbolul „vigilenţei şi înălţării”, iar în perioada Evomediană, turnurile puteau sluji la supravegherea eventualilor duşmani şi asediatori, dar ele mai aveau şi sensul de scară, de „raport între cer şi pământ”, fiecare treaptă a scării, fiecare etaj al turnului marca o etapă a ascensiunii. În poezia Plumb de iarnă, turnurile sumbre trimit la o atmosferă/ viziune gotică şi au semnificaţia, mai degrabă, înfricoşătoare de apăsare, de prăbuşire în/ peste capetele oamenilor. Turnul sumbru mai poate fi şi un obstacol în calea înălţării omului către cer sau, din contră, ar putea simboliza o fortăreaţă în care omul îşi găseşte refugiu împotriva vitregiilor naturii şi vremurilor istorice.
În opinia mea, acelaşi turn ar putea fi aşa-zisul turn de fildeş în care se ascunde / refugiază atât artistul, estetul, neînţelesul, geniul, de tip schopenhaueriano-eminescian, cât şi omul fragil, omul-trestie gânditoare. Atunci când artistul sau poetul coboară din turn, în cetate, în agora, în lume, el îşi alungă singurătatea, eul interior, fiinţa şi, pentru o perioadă de timp, chiar creaţia, opera şi se alătură celorlalţi oameni, îşi asumă „karma” lor şi acceptă lumea concretă şi pe omul concret (s.m.).
Desigur, versul esenţial al întregii poezii bacoviene, „versul-efigie”, cum l-a numit Lucian Raicu, de „o neobişnuită cruzime”, care apare în două din cele trei strofe, este: – O, cum omul a devenit concret…, având mai multe sensuri, pe de o parte, la nivel exterior, descoperirea concreteţei lumii, realităţii, pământului, oamenilor, pe de altă parte, la nivel interior, intim, al eului poetului, cunoaşterea lui de sine, starea lui existenţială, devenirea lui ca fiinţă sau întru fiinţă, ca să-i amintim pe Martin Heidegger şi Constantin Noica, o ființă concretă.
În această viziune gotico-expresionistă viforoasă, mohorâtă, cu turnuri sumbre, omul a devenit, totuşi, „concret”, adică el este singurul reper al lumii aceleia sumbre, neprietenoase, ostile, singuratice şi alienante. Omul concret din poezia bacoviană, spre deosebire de altele în care omul este un învins, un pierzător, aici, pare mai degrabă un învingător, după cum spunea şi Lucian Raicu. El reuşeşte, sau va putea fi capabil să învingă trista îngăduire sau „humorul secret”, şi ar fi nu neapărat vorba de o victorie existenţială sau existenţialistă, ci de una poetică, o victorie în faţa prejudecăţilor care „îndepărtează poezia de sensul ei explorator”.

 

Bar de noapte, de Gottfried Benn

 

Poezia Bar de noapte a poetului și eseistului german Gottfried Benn face parte (potrivit volumului-antologie, Poeme) din perioada anilor 1912-1920, cărţile sale de poezii, de debut, exprimând clar, spun majoritatea exegeţilor săi, pregătirea sa pozitivistă, Benn fiind absolvent de medicină şi, ceea ce s-a numit, peiorativ, „medic al prostituatelor”, poetul-medic practicând dermatologia şi ginecologia, abundă terminologia şi imagistica luate/ împrumutate, dar transfigurate artistic şi expresionist într-un mod excepţional, din sfera anatomiei patologice, a psihiatriei, a sociologiei. Brutalitatea din poemele sale este asemănătoare naturalismului zolian, să spunem, iar scepticismul şi pesimismul lui schopenhaueriano-nietzschean, dublat de experienţa Primului Război Mondial, se apropie de nihilism. Potrivit filozofului german Peter Sloterdijk, poetul şi medicul Gottfried Benn a supralicitat „schizofreniile vulgare”, distilând stări lirice de calitate superioară din „bolile modernităţii germane”. Dincolo de cinismul lui, Benn mai era totuşi adeptul libertăţii de gândire…
Pe de altă parte, Benn a fost asociat, ca și filozoful Martin Heidegger, regimului nazisto-hitlerian, cu toate că relația lui Gottfried Benn cu național-socialismul este adesea descrisă prea schematic, în două faze, de consimțământ și respingere ulterioară, în realitate, atitudinea sa față de nazism fiind „destul de diferențiată”. Dialectica naturii și gândirii lui Benn fluctua între angajamentul pasional-personal și ieșirea din politică în zone pur estetice și poetice, dar acest lucru „nu afecta poziția artistic-literară a operei sale”. Numai în prelegeri, tratate și în eseuri, a mărturisit uneori ceea ce el a considerat a fi ideologia nazistă, dar în creația lirică nu există referințe clare la ideile corespunzătoare, și mai mult decât atât, Benn, la fel ca mulți alți poeți, „nu a fost niciodată activ în niciunul dintre cercurile literar-ideologice populare” de atunci sau într-unul dintre „numeroasele grupuri politice reacționare” din perioada post-1918. Fascinant este că autorul volumului Morgă a fost atacat și de naziști, care i-au interzis atât dreptul de practicare a medicinii, cât și cel de semnătură, considerându-l un exponent al “artei degenerate”! Desigur, Benn a fost criticat vehement și de reprezentanții antifascismului din câmpul literaturii germane, cu vederi socialisto-comuniste ca: Johannes Becher, Uwe Johnson sau Hans Magnus Enzensberger, această dublă dramă urmărindu-l pe cel care a scris Moloz, Anestezie ori Scindare toată viața. Cu toate acestea, opera benniană, mai ales cea poetică, și-a redobândit plenar adevărata anvergură, aceea a unui liric-gânditor original, ale cărui teme și motive literare și filosofice, moartea, dezintegrarea corpului uman, totalitarismul gândirii umane, intermitența eului sau demantelarea subiectului vor transcende expresionismul, devenind fixații existențiale și postmoderne.
Spre deosebire de Bacovia care este apropiat modernismului, cu accente simboliste, Gottfried Benn face parte din curentul numit Expresionism, el era un „străvechiu expresionist”, cum spunea Wolf Aichelburg, care este, potrivit istoricilor literari şi de artă, o „formă de manifestare a modernismului” în arta şi literatura germană în perioada 1910-1925, curent rezultat ca urmare a „crizei sociale, politice şi spirituale” din Europa post-Primul Război Mondial.
Totuşi, poezia lui Bacovia conţine, după cum am văzut şi elemente expresioniste, dar el nu poate fi considerat un precursor al acestui curent artistic, aşa cum vor fi vrut protocroniştii români.
Distinctiv de poezia bacoviană, care este una ritmată, iar acelaşi vers („O, cum omul a devenit concret”!) este pus la finalul a două dintre cele trei strofe, poemul lui Gottfried Benn e scris în versuri albe.
Poezia Bar de noapte conţine, în opinia mea, două părţi: „824: Viaţa şi dragostea femeilor” şi „Si bemol minor: sonata 35” şi are ca loc de desfăşurare un local de noapte mai special, unde violoncelul „trage o duşcă”, flautul „râgâie adânc şi prelungit”, iar toba tocmai „sfârşeşte un roman criminalistic” etc, semnificând o adevărată transfigurare expresionistă la nivel grotesc, a instrumentelor muzicale, acestea luând locul oamenilor, totul fiind pus sub semnul şi numărul muzical, probabil, 824: „viaţa şi dragostea femeilor”. Caracterul grotesc apare din prezentarea unor instrumente muzicale baroce sau preclasice delicate ca flautul şi violoncelul, nu cântând sunete false şi dizgraţioase, ci fiind impregnate de alcool ori scoţând nişte zgomote sinistre ce aduc aminte, mai degrabă, de eliminarea gazelor din stomac, decât de un concert muzical. Sau, poate avem de-a face cu un concert muzical cu note expresioniste, vizionarist-mitice, dar şi decadente şi ermetice. Formaţia medicală a autorului german se poate observa lesne din versurile următoare: Dinţi gălbejiţi, obraz bubos îi face/ un semn din ochi unei conjunctivite, care ar putea semnifica prezenţa în acel bar a unor persoane mai puţin sănătoase, dar şi cancerul şi decăderea societăţii în care trăia autorul.
În continuare, în barul de noapte, atmosfera se încinge, oameni şi instrumente fuzionând, parcă, într-un concert frenetic ameţitor. Oameni şi instrumente muzicale se îmbată, ameţesc, totul este năclăit şi se conversează despre dragoste, făcându-se cuceriri amoroase cu… lalele! Într-un mod grotesc-expresionist, barul bennian ar putea semnifica un cânt al lyrei lui Orfeu, acesta pătrunzând în „infernul” unui bar muzical, unde ar susţine un concert nebunesc, de fermecare a atmosferei şi asistenţei decăzute, de suspendare muzicală a chinurilor damnaţilor din localul respectiv, un concert de exprimare a dragostei pentru femei, pentru o Euridice imaginară ori întruchipată în femeia din Canaan, care pătrunde nu în sălaşul lui Hades, ci într-un bar năclăit cu o haită care se bălăceşte în sângele lui Chopin şi nu poate să-şi salveze iubita din acest iad sau infern dantesc!
A doua parte a poemului gottfriedbennian se intitulează, după cum spuneam, „Si bemol minor: sonata 35” şi pare a fi o muzică/ bijuterie muzicală/ nocturnă semnată de compozitorul polonezo-francez Frédéric Chopin (mai precis „Sonata pentru pian nr. 2, opus 35, care conţine în partea a treia şi un „Marş funebru”), cineva urlând: Să nu vărsaţi pe jos sângele lui Chopin! Aici, poetul german sugerează că muzicianul Chopin ar putea fi un fel de Iisus Christos al barurilor de noapte. De altfel, întregul poem al lui Benn ar putea fi şi o „cină cea de taină” biblico-leonardescă dintr-un bar de noapte, desfăşurată pe fond de marş funebru! Poetul este îngrijorat ca nu cumva haita, şleahta sau gloata ori vulgul să se bălăcească în sângele lui Chopin-Christos, să nu înţeleagă nici muzica (Arta) polonezului, dar nici învăţăturile lui Iisus, mai ales când se află într-o stare mai mult sau mai puţin euforică şi dionisiacă, dintr-un bar de noapte. La un moment dat, iritat de obrăzniciile vulgului, poetul exclamă, strigă şi el într-un stil mai apropiat de mase, de gloată: „Gata! Băi Gigi!”
Spre final, uşa barului se deschide şi apare o femeie, despre care autorul german ne oferă amănuntele că este brună, că ar fi originară din Canaan (referinţele biblice sunt clare), dintr-un deşert secătuit. Ea este castă, „bogată-n vizuini”, parfumată, sau, „măcar de-ar fi aşa”, zice poetul. După părerea mea, această apariţie a femeii brune din Canaan are cel puţin două semnificaţii majore (după aceea a unei ipotetice Euridice, amintită mai sus): Pe de o parte, femeia ar putea simboliza neamul evreiesc pe care îl vedem în mişcarea lui, să-i spunem emigraţionistă, dinspre Canaan spre Egipt, apoi urmând drumul Exodului, întorcându-se la patria sa-mumă, sau la pământul-mumă. Prin urmare, personajul feminin menţionat nu este numai o femeie, pentru că aici se vorbeşte despre pământul care a dat viaţa personajului respectiv, de Geea sau Gaia, zeiţa pământului. Pe de altă parte, se poate face trimitere la Noul Testament („Evanghelia după Matei”), când Iisus Christos mergând prin părţile Tyrului şi ale Sidonului, în faţa lui Iisus se întâlneşte cu o femeie canaaneiancă a cărei fiică era „rău chinuită de demon”. La un moment dat, Ucenicii Lui l-au rugat s-o sloboade că tot striga în urma lor, dar Iisus a zis că nu era trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel, iar femeia din Canaan venind, s-a închinat în faţa Lui, cerându-i s-o ajute. Ideea este că Iisus Christos îi verifică femeii credinţa sau tăria ei şi plecând el de acolo, s-a dus lângă Marea Galileii şi a vindecat o mulţime de orbi, ciungi, şchiopi şi a săturat 4.000 de oameni și, astfel, femeia din Canaan semnifică ideea de credinţă, dar îi dă şi un impuls lui Iisus în a vindeca pe oameni, inclusiv pe oamenii decăzuţi din barul lui Gotfried Benn!
Dar, finalul poemului gottfriedbennian provoacă o surpriză literară majoră, poetul crede că totul e doar o „aerul ce dulce se bolfi” spre creierul său, şi un „osânzilă care lipăie mărunt în coada ei”, adică tot ce se petrece în bar ar fi doar un vis, sau un coşmar din mintea autorului expresionist.

 

 

Bibliografie

Bacovia, George, Plumb, București, Editura Litera, 2009.
Benn, Gottfried, Poeme, București, Editura Univers, 1973.
Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Societatea Biblică, 1974.
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. III, Bucureşti, Ed. Artemis, 1995.
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română şi expresionismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1978.
Dyck, Joachim, Gottfried Benn, ein reinrassiger Jude?, în Matias Martinez, Gottfried Benn – Wechselspiele zwischen Biographie und Werk, Wallstein, 2007.
Lao Zi, Cartea despre Dao și Putere, București, Editura Humanitas, 1993.
Lie Zi, Calea vidului desăvârșit, Iași, Editura Polirom, 2000.
Raicu, Lucian, Calea de acces, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982.
Sloterdijk, Peter, Critica raţiunii cinice, vol. II, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
Wellershoff, Dieter, Hrsg., Nachtrag zu Band IV in Gottfried Benn: Gedichte. Gesammelte Werke in vier Banden, Band III, Stuttgart, Klett-Cotta, 3. Aufl., 1993.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg