Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Aspră, tăinuită

Cum o doresc, cum o aștept, cum o presimt pe Doamna Primăvară? Aspră, tăioasă, tăinuită. O vreme care se strecoară, se înșurubează, se furișează. Părelnic. Nu irumpe brusc, te amăgește că n-are forță, că nici nu vine, că nici nu e în calea ta. Asta se întâmplă, undeva, la munte. Acolo, printre lapovițe, te ia pe sus, te uluiește, te pleznește ciripitul fără seamăn. Un dezmăț. Încă de la sfârșitul lui februarie, păsărelele încep să cânte bezmetic. Păsărelele de pădure de la noi, care au răbdat iarna, ele știu cum… Se pregătesc de nuntit, de făcut cuiburi. La țară, se zice că Dragobetele, un păsăroi, aduce toate astea.
Undeva, în Argeș, pe una din văile ce radiază, se-nfiripă și se răsfiră, culmea, chiar din Curtea de Argeș, precum în Legenda lui Manole, am aflat un meșter în lemn. Mare meșter mare. Îl chema Dan, fiul lui Daniil, crucerul satului, și tată al lui Dănuț, mic meșter mic. Văile erau Valea lui Dan, Valea lui Stan, Valea lui Bogdan și încă destule. Dan de pe Valea Danului cioplea-n lemn păsări de lemn. Cu aripi să zboare „din șindrili ușoare”, precum
s-a-ncercat Manole de pe acoperiș, „de sus, pe grindiș”. Atunci când auzea, din ziduri, glas ce-l chema – „Manole, Manole, zidul rău mă strânge, trupușoru-mi frânge…” Și Dan, cioplind, cu așchii-n jur sărind, îmi spunea povestea. Cum Dragobete fusese un flăcău nărod și, înainte de-a fi venit primăvara, i s-a năzărit că-i vremea de iubit. C-a auzit ciripit. Dar păsărelele abia se-ncercau, să vadă cum se descurcau. Și Dragobete s-a luat după ele. Ba s-a și cățărat, de ramuri s-a aburcat. Până ce, de el a uitat. În sat n-a mai fost văzut. Nu s-a-ntors nicicând. Se făcuse păsăroi, cu pene vâlvoi…
Da. Nu e niciun semn de primăvară aici, la munte, deși… Prin poiene, câteun petic scăldat de soare se dezgolește de zăpadă, se răsfață, pufăie un soi de abur. De parcă, brusc, ar respira. Puuf, puuf! Aer reavăn. Ieșit din adânc, din șerpuiala rădăcinilor. Se dezghioacă încet, încet hățișul de ramuri subpământene. Copacul, precum știm, e o clepsidră. Coroană sus, comoară jos. Deodată, nici trunchiurile nu mai sunt terne, cenușii, uscate. Capătă luciu, o lucire vestitoare. Și nu e de la aerul umed din jur, ci de la seva din adânc… Nevăzută, biruie gravitația și urcă, urcă.
Sus, mugurii își dau unii altora ghes. Să se desfoaie. Așteaptă, așteaptă încordați, tropăind în ei înșiși. Să poată bea. Să soarbă lumină, energie. Cea venită de dincolo, din ceruri, de la soare.
Pe ochiurile de pământ fără omăt, frunzișul căzut din fagi astă toamnă, se răsucește. De parcă n-are astâmpăr. Se lasă cuprins de vârtejuri. Se fărâmițează. Din frunzele moarte rămân numai nervurile, broderii, dantele. Gingășie care-ți dă fior. Țiuie un vânt anume al primăverii, subțiratec, ciudat. Rafale tăioase vin și pleacă, brusc. I se zice – Mâncătorul de zăpadă. Îmi strâng haina, îmi ridic fularul, tremur mărunt.
Asta se întâmplă deasupra stâncilor Sf. Ana, pe muntele Furnica din Bucegi. La poale, se întinde Sinaia. Se chiamă așa de la mânăstirea ridicată în veacul XVII, replică la Sinaiul din Țara Sfântă. Pe atunci, era doar codru cu poteci. „Perla Carpaților” i-a spus regina poetă Carmen Sylva, târziu de tot.
Dar sihaștrii au tot stat, de demult, retrași prin păduri. Chiar aici, la stâncile astea, fusese o căsuță de rugă, hăt-hăt, prin secolul XV. Visau la Athos! Și astăzi, de necrezut pentru unii, dorința de refugiu roade sufletul unor monahi, ca totdeauna. Pricep deodată că primăvara mea, cea aspră, tăinuită, se oglindea într-un astfel de chip. Numai că el, da, era aspru, dar n-avea nimic tăinuit. Ci fățiș, neclintit. Părintele Ioanichie. Ioan Șomcutean, din Șomcuta Mare a Maramureșului, pe numele său dintâi. Cum a ajuns pe Valea Prahovei e simplu. Cum a vrut să se retragă de la mănăstirea din vale și să dureze, singur, aici, schit, n-a mai fost simplu. A avut de luptat. Mai puțin cu muntele, mai mult cu oamenii. Îi tot puneau stavile. Îl… amendau. Superiorii de la mânăstire se încruntau. El săpa și spărgea, ca un ocnaș, cu ranga, cu dalta, stânca. De treceai, îți dăruia muguri de pin pentru sirop, bureți, urzici. Mai mereu vesel. Îți arăta urmele labelor de urs, uriaș, ridicat în picioare, pe peretele alb al chiliei. Era chiar în drumul lor, pe poteca sălbăticiunilor spre Piatra Arsă.
Cobora seară de seară părintele, cu pas larg, la mănăstirea din oraș. Îl întâlneai, îți zâmbea. Odată, a socotit că i se spărsese cizma și e plină de apă de la zăpada topită. Vremea era tot ca acum. Când a scos încălțările, a făcut baltă de sânge. Piciorul a trebuit tăiat, cangrenase. Dar, apoi, peste un timp, urca iar, doar ceva mai încet, cu proteză. I se îngăduise să doarmă sus, de data aceasta. Sunt, cred, zece ani de când a plecat din lumea noastră. Tot într-un început de primăvară. Ce e drept, de la Sf.Ana, de la schit, plecase un pic mai devreme. Când îl înălțase și era gata, fusese numit alt stareț. Băieții de la salvamont și cei de la teleferic îl ajutaseră cu sârg. Să pună acoperișul, să care materialele. Nu pentru că erau cine știe ce credincioși, ci pentru că-l iubeau pe bătrân. Era de iubit. Unii credeau cu tărie că, datorită rugăciunilor lui, intraseră pe la facultăți. Acum, au rămas supărați. Bolnav, Părintele Ioanichie s-a adăpostit altundeva, pe drumul spre Moroieni, la o mănăstire ce-l prețuia, pe la cota 1000 m. L-au îngrijit. I-au adăpostit mormântul. Numai că sinăienii i-au făcut un mic monument, cu cruce și poză, lângă schit. Acolo a rămas. E și acum. Cu candelă care arde.
Dar, să vedeți ciudățenie, simt că, atunci când se apropie o nouă primăvară, foșnetul pădurii, aerul tare, vântul, toate îl caută pe bătrânul monah înăsprit. Făceau, cumva, pereche. Și, să mai știți, că, pădurea de brazi nu foșnește. Vuiește. Aspră. Dacă n-ai habar de datul ei, te temi. Zici că vine un tren. De care nici nu știi. Unde-i?!

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg