Atunci când tragi uşa după tine, în care parte te situezi cu adevărat, cât rămâne din povestea ta afară şi ce poți lua pe furiş, fără să afle cineva, înăuntru? Laşi vreo adâncitură în miezul nopții dacă te îndepărtezi în grabă, te va urma ea ca o umbră apoi, oriunde te vei duce? De ce uneori faptele îşi pierd înțelesul chiar daca s-ar explica la nesfârşit, în loc să se adune firesc, fără efort, precum zborul păsării încremenit pe stravezimea văzduhului? Răspunsul va fi întotdeauna după rostul şi apropierea fiecăruia, mai mult sau mai puțin din tot ce gândeşti, după dorință. În timpurile actuale, aşa-zis ale noastre, care se aşează peste noi cu de-a sila precum un giulgiu, ne apasă umerii şi nu avem cum le ocoli orice am face, întâlnim tot mai des vorbe cu sensuri noi, născute din alterarea brutală a limbajului. „Diversitate” pare a fi un cuvânt magic în măsură să explice aproape orice, e cheia ce deschide multe porți, de-a valma, atât spre adevăr cât şi spre minciună. Ne lovim de el mereu. Și dacă discutăm despre locul unde artistul îşi petrece mare parte a vieții meşterind tot felul de lucruri folositoare sau inutile, ce abordare ar fi mai potrivită? Pentru acest spațiu atât de intim, depozitarul trăirilor şi emoțiilor, martor al deziluziilor, părtaş al speranței şi reuşitei. În concluzie, imaginea răsfrântă a chipului său… Greu de stabilit… Deşi nu am auzit pe nimeni sunt sigur că s-a spus nu o singură dată că: „atelierul este acolo unde sunt eu”, „atelierul e pretutindeni” ba chiar extremul „eu nu am nevoie de atelier”. M-am întâlnit în schimb cu lamentări de genul: „atelierul e prea mic, greu de încălzit, costisitor, impropriu, nu suntem ajutați etc, etc.” Încetul cu încetul ne deplasăm pe nisipuri mişcătoare unde punctele de vedere şi interesele sunt întotdeauna foarte diferite, nu de puține ori chiar antagonice. Asta fără să mai luăm în calcul (ne)punerile de acord în privința a ce criterii trebuie îndeplinite pentru ca cineva să fie numit artist, cine e profesionist şi cine simplu amator, reguli peste reguli, ierarhii stufoase în continuă schimbare. Idolii de ieri dați jos, înlocuiți fiind cu cei de azi, dar atenție, ei se clatină deja în anticipație pentru a face loc celor de mâine. Aşa e mereu cu moda atât de schimbătoare şi superficială, este golul în care cad invariabil toți cei care aleg acest drum, culegi tot ce poți azi, viitor nu există. Pe calea aridă, rănită cu pietre ascuțite şi pavată cu suferință se încumetă doar cei adevărați, aici e greul, nu mulți vor să o urmeze, doar câțiva ajung la capăt. Atelierul are multe înțelesuri. Prea uşor nu pot fi cuprinse toate dintr-o privire. Ion Grigorescu întreabă de ce atunci când cineva care locuieşte într-un loc oricât de mic se plânge de lipsa atelierului: „Mă mir cum spun unii că n-au atelier, dar au casă. Am făcut lucrarea At Home, 2005 (Fundația Gulbenkian) cu turul casei, camerele deja din 1976 sau ‘74 (există data), casa se împărțea în casă şi atelier, ochiul pătrundea peste tot, atelierul se distingea prin unelte şi depozite de lucrări, substanțe, altfel de perdea. Uneori atelierul deranjează, e nevoie de negocieri, e un pericol de expulzare, familia trebuie muncită pe această temă. Pe şantier s-au născut copiii, au avut parte de atelier, cred că le trebuie aşa ceva şi acum. Când am avut atelier am mutat toată casa acolo. Și nu eram singurul, mai erau unii dizgrațiați, izgoniți, trăind cu amantele în aşteptarea divorțului. Domnul Gherasim (Paul) ascundea lucrările, atelierul devenea o modestă cameră unde discutam despre o carte, îmi dădea un măr, pâine, ne uitam la mobila țărănească în aşteptare de ce? Trecătoare, de exemplu un stup din nuiele împletite şi pământ, poate din dulap scotea o ie, un zid era din ferestre, opera arhitectului Joja, pe geam se vedea piața Unirii şi ruinele Curții Domneşti. A câta?). Intram şi la alții, celălalt Gherasim era copleşit de lucrări şi pe locul rămas una pe şevalet. La Bernea îşi făcuse rastel, dar obiectele nu aveau loc, parazitau. Primirea pe două fotolii ultracomode, lăsat pe spate şi unul şi altul spre binele creierului. Mai târziu, la Otopeni opera de-adevăratelea. Între Șelari şi Otopeni a fost Pangratti, i-ar trebui dedicate cărți fiecăruia din atelierele astea. La mine v-a derutat epoca de renunțare la lucru, artă, creație. Decadența mintală a apărut treptat şi m-a înstrăinat. Se văd doar eresuri înainte de aruncare pentru urmaşi camere goale”.1
„Recent mi s-a cerut o fotografie în atelier (expoziția de la ASE). Mi-am făcut selfie, la sobă, ştiți, sunt numele celor din familie, scrise de copii. O altă fotografie arată un câine de tablă pe autoportretul meu (nu al câinelui), totul lângă masă, în locul unuia dintre scaune (cca 1995 pentru Arta bate arta). Vreau să spun că oricum, ori sculptorul face sculptură în apartament, ori face casă din atelier, tot una-i. Viața e un continuum, de la nimic spre ceva, cu pauze la ambele capete.”2
Expunerile pe tema atelierului făcute de Ion Grigorescu le-am considerat lucrări vizuale ce ar putea fi înțelese mai bine dacă le-aş pregăti rama, cadrul care delimitează spațiul, punând accentul acolo unde era necesar, balansând într-o parte sau alta atât cât a fost nevoie pentru o bună cumpănire. Introducerea făcută şi-a propus acest rol, nimic mai mult. Aşa cum în „Discuția ramelor” am căzut de acord că granițele sunt acolo independent de intențiile noastre, la fel şi separarea de un fel sau altul ce însoțeşte actul creației artistice este indispensabilă. Numeroasele vizite pe care i le-am făcut de-a lungul timpului, atât în Pitar Moş cât şi Vasile Alecsandri, au generat o stare de nedumerire, deşi aparent nu lucra undeva, periodic apăreau în expoziții lucrări noi. De fapt era foarte simplu: atelierul, modest, se disimula în ambientul casei de locuit, nu se prezenta cu emfază cum te-ai fi aşteptat, nu era acea scenă de pe care se declamau convingeri absolute. Am considerat potrivit, pentru a închide cercul, să revenim de unde am plecat, cu reacția domniei sale la rama propusă. Astfel, oarecum neaşteptat, şi-a găsit şi aceasta la rândul ei o ramă. Cadru al cadrului: „E frumos, are imagini sculpturale (sau de instalație) – cea cu uşa, de la început d. ex. – însă parcă prea bătut de vânturi, sigur, în aparență, totul se poate pierde, totul poate să nu aibă sens. Sorin Dumitrescu ne luminează, mai e şi Sfântul Duh care se antrenează (se bagă), selecționează, ajută, operele. Alții au crezut în hazard (M. Duchamp, şi colegi de-ai lui) pentru buna alegere şi cea valoare; cei care nu cred în nimic sau doar în ei înşişi (nula dies sine linea) se frământă în zadar (cuvântul e nepotrivit, e pe dos, zadar înseamnă aşteptare să primească un dar) ei se frământă degeaba. Găselnița e la dispoziția tuturor, numai să nu fie de la altul”.3

 

 

Note
1 Ion Crigorescu, Corespondență, 2019
2 Ibidem,
3 Ibidem.