Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Atributele lui Dumnezeu și Sfânta Treime la Sfântul Toma din Aquino

Atributele lui Dumnezeu și Sfânta Treime la Sfântul Toma din Aquino

O premisă fundamentală a determinării atributel (1)  lui Dumnezeu, scrie Sofia Vanni Rovighi (2), este aplicarea conceptului de teologie negativă, preluată de la Sfântul Dionisie Areopagitul: cunoașterea noastră a lui Dumnezeu procedează prin negații succesive: est autem via remotionis utendum praecipue in consideratione divinae substantiae (Contra Gent., I, cap. 14).
„Deoarece nu știm ce este Dumnezeu (quid sit), ci ceea ce El nu este […] putem să arătăm în ce fel nu este, făcând abstracție de ceea ce nu trebuie să-i fie atribuit, de exemplu faptul că este o ființă compusă, și în mișcare.” (I, q. III, intr.)3
În lucrarea Contra Gentiles această non atribuire pleacă de la conceptul de nemișcare: deoarece mișcarea implică potențialitate; în Dumnezeu, ceea ce este nemișcat nu poate avea potență, Dumnezeu este un act pur. (Contra Gent., I, cap. 16).
Și deoarece orice compus presupune că printre componentele sale, ar exista cel puțin un element potențial (altfel n-ar fi decât o alăturare de entități în acțiune, nu compuși), la Dumnezeu trebuie să excludem existența oricărei entități compuse: a unor părți cantitative, a materiei și a formei, a substaței și a accidentelor, a esențelor și a notelor individuante, a esenței și a ființei (Contra Gent., I capp. 17-25; Summa, I, q. 3).
Dumnezeu este, așa cum am văzut în De ente et essentia, Ipsum esse subsistens, adică plenitudinea ființei, totalitatea actualității ființei. S. Toma vedea în această caracterizare a lui Dumnezeu expresia inteligibilă a sublimului adevăr revelat de Dumnezeu lui Moise, ca răspuns la întrebarea: dacă israeliții mă vor întreba care este numele Său, ce să le spun? Răspunsul în traducerea latină din Vulgata era acesta: “Dominus respondit: Ego sum qui sum. Sic dices filiis Israel: Qui est misit me ad vos” (Ieșirea, III, 13-14). Și S. Toma a comentat astfel: astfel Dumnezeu a arătat că propriul său nume este „Cel ce este” (Contra Gent., I, cap. 22)4
Aici S. Toma vrea să evite confuzia care se făcea între Ființa divină și ființa determinată, comună tuturor lucrurilor, vrea să evite concluzia panteistică la care ajunsese Almarico din Bena, adică faptul că Dumnezeu ar fi un esse formale omnium, adică o ființa la rând cu toate lucrurile.
Confuzia între o ființă comună tuturor lucrurilor și Ipsum esse subsistens se naște din afirmația că unul și celălalt aparțin unei ființe pure, adică unei ființă adăugate lucrurilor; dar, observă S. Toma, diferența este că ființa comună este numai un concept, este numai gândit fără a i se adăuga ceva, în timp ce Ipsum esse subsistens este fără îndoială ceva adăugat (Contra Gent. I, cap. 26), deoarece este deja în Sine, cu întreaga Sa actualizare și potență, și deci cu întreaga sa perfecțiune (Summa, I, q. 4, și 6)
Este cazul Sfintei Treimi în concepția Aquinatului pentru care obiectul credinței exprimat în Crezul creștin este și obiect al teologiei; așa cum credința este o participare la cunoaștere, proprie unei viziuni a beatificării, observăm că este unul și același obiect comun unei viziuni a preafericirii beatifice a credinței adevărate.
“Credința este pregustarea cunoașterii care ne va face fericiți în viața viitoare”5. Domnul nostru ne învață că acea cunoaștere prin Spirit constă în cunoașterea a două lucruri: Sfințenia Sfintei Treimi și umanitate lui Isus Hristos. Ne spune de altfel Domnul nostru: „Aceasta este viața eternă: a te cunoaște pe Tine și pe Cel care te-a trimis.” (Ioan, XVII, 3); Angelicul a explicat astfel împărțirea Tratatului despre credință din Compendiul credinței6.
S. Toma în Compendiu a prezentat în primul rând Crezul sau simbolul Apostolilor, pe care a preferat să-l împartă în 12 articole, dar în concluzia diferitelor capitole ale expunerii sale citează articolele Simbolului Niceano-Constantinopolitan, pe care-l numește „Symbolum Patrum”. Unul și celălalt constituie ceea ce S. Toma numește “Regula fidei catholicae” pe care și-a propus s-o ilustreze în Tratatul său despre credință. Dumnezeu este o Ființă subzistentă
Domnul nostru ne-a învățat că acea cunoștință beatificantă constă în cunoașterea a două lumi: Îndumnezeirea Sfintei Treimi și umanitatea lui Isus Hristos.
Demersul nostru concluziv vizează prima lume, aceea a Întreitei Divinități, ce privește Trinitatea Persoanelor din Compendiu, la care ne-am referit în prima parte a Sferei inteligibile.
Clarificăm aici încă o dată faptul că S. Toma îl citește pe Platon în cheie aristotelică, datorită puținelor dialoguri platoniciene traduse în latină în vremea sa. Sfera inteligibilă la Platon vizează așa cum am văzut, lumea Ideilor prin cunoașterea dialectică ce vizează ideile și cunoașterea dianoetică ce vizează obiectele matematice. Lucrurile sensibile pentru Platon nu sunt obiect al științei, ci obect al opiniei (doxa).
Cunoașterea prin opinie este o cunoaștere obscură, deși ar putea fi o cunoaștere adecvată; de la opinie cunoașterea se ridică înspre episteme, adică spre cunoașterea științifică. Obiectul științei sunt Ideile, eidos-urile, adică esența, Universalul. Știința, ne spune Platon, nu poate fi decât o știință a universalului. Cunoaștere dianoetică este o cunoaștere discursivă, analitică, demonstrativă. Prin dialectică, devenită apoi metodă la Aristotel, se realizează o cunoaștere intuitivă, contemplativă. Cunoașterea ideilor pure este un act de pură intuiție. Pentru Platon generalitatea esențială, universalul este transcendent existențelor empirice și ființează substanțializat. Aici este cheia lui ipsum esse subsistens a S. Toma. Universalul apare conceput ca substanță. Platon numea științe teoretice, științele contemplative. Obiectele matematice cunoscute prin modalitatea dianoetică au un statut cam echivoc în filosofia platoniciană. Platon era un iubitor de matematici, de aceea este bine să ne amintim că pe frontispiciul Academiei era scris: „să nu intre aici nimeni care nu este geometru”. În acest Cerc hermeneutic este configurată Sfera inteligibilă, care are o reprezentare substanțială în doctrina creștină a Sfintei Treimi. Să ne amintim că și Parmenide și-L reprezenta pe Dumnezeu sub forma unei Sfere.
Soluția dată de Sfântul Toma trinității este reprezentativă pentru doctrina creștină, totodată este un fundament al întregii existențe umane.
A gândi absolutul de care vorbea Platon, nu este același lucru cu absolutul însuși, a da o semnificație absolutului nu este același lucru cu Absolutul. În raportul dintre gândire și cunoaștere, gândirea este intranscendibilă, nu poate fi depășită. În ce privește raportul cu infinitul trebuie să ne aducem aminte de cuvintele lui Nicolaus Cusanus:
„Puținele lucruri pe care le înțelegem, nu le înțelegem la modul infinit”. Conceptul de înțelegere este ambientat în actul de gîndire, care este intranscendibil, cum am spus mai sus. De aceea, ne spune S. Toma, Dumnezeu se manifestă pe sine însuși la limita esenței creaturilor, fără a se identifica cu ele. Devenirea creaturilor este una ordonată, în raport cu Creatorul lor. Esența lor nu adaugă nimic esenței lui Dumnezeu, deoarece esența lor este creată și ea. Nu adaugă nimic, deoarece nu este Dumnezeu, se manifestă pur și simplu pe sine însăși în limita esenței. Find produsul esenței, s-ar putea presupune că Dumnezeu s-ar împărți în creaturile sale, ca după aceea să se adune din nou în Unu. Creaturile sunt o expresie similitudinară, participativă a esenței Creatorului lor.
Pornind de la acastă solidă platformă ideatică, S.Toma găsește o soluție logică pentru exemplificarea Sfintei Treimi.
Relațiile dintre Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul Sfânt sunt relații predicamentale, în care esse in, care caracterizează conceptul de accidens, strâns legat de obect, nu se identifică cu relațiile inerente proprii obiectelor, ci cu relațiile subzistente.
De exemplu relația de paternitate ce are un caracter abstract, se identifică cu unicul subzistent care este Tatăl. Relația de filiație se identifică cu unicul subzistent care este Fiul, iar Relația de spirațiune (de la Spirit) se identifică cu unicul subzistent care este Spiritul Duhul/Sfânt.
Tot ceea ce este subzistent face posibilă o relație predicamentală între ceea ce este omenesc, concret și ceea ce abstract, cum este cazul paternității.
Trinitatea persoanelor nu multiplică indivizibilitatea și imposibilitatea de a se multiplica a substanței subzistente.
Avem a face aici cu trei relații subzistente și nu cu trei subzistenți în relație. Concluzia ncesară este că cele trei Persoane nu de disting de unica substanță, ci ea le este intrisecă.
De aceea este necesar ca Dumnezeu să existe în Sine însuși și pentru Sine însuși. S-a demonstrat prin aceasta că existența lui Dumnezeu este prin Sine necesară. De fapt orice entitate, ființă determinată care poate fi și nu poate fi este schimbătoare. Dar așa cum s-a demonstrat Dumnezeu nu este subiect al mișcării, deci nu este posibil ca Dumnezeu să existe și să nu existe. Intervine aici un fapt epocal, împotriva curentului tomist în general, ce vedea Principiul Identității ca primul principiu al logicii clasice. În schimb putem vedea că funcție de Prim principiu capătă Principiul non contradicției: două judecăți dintre care una este negația celeilalte, nu pot fi simultan adevărate. Contrariul ființei nu este non ființa ci non non ființa. Realitatea este de natură contradictorie, dar constatarea unor contradicții reale nu este ea însăși contradictorie. Gândirea unei contradicții nu este ea însăși contradictorie. Contradictoriu ar fi dacă s-ar afirma propoziția „există contradicții reale” împreună cu propoziția „nu există contradicții reale”. Celelalte două principii, al terțului exclus și al rațiunii suficiente sunt principii derivate.
Orice ființă care este, spune S. Toma, și care nu este posibil să nu fie, trebuie să existe prin Sine însăși, deoarece a fi în mod necesar și a nu putea să nu fie, este același lucru. Deci Dumnezeu există în mod necesar.
Nu este întâmplător că cu aceste cuvinte începe faimoasa Enciclică a Papei Leon al XIII- lea (1879) Aeterni Patris Verbum, cu care marele Papă a relansat studiul Sfântului Toma din Aquino7.
Așa cum am mai spus, Summa Theologiae se inspiră din tema platoniciană a emanației- exitus și din cea a reîntoarcerii -reditus. Deoarece teologia este prin definiție știința lui Dumnezeu , obiectul său prim este chiar Dumnezeu. Celelalte lucruri sunt studiate în mod teologic în raporturile lor cu Dumnezeu, fie în cadrul generării în lumina cauzalității eficiente -exitus creație fie în vederea finalității în lumina cauzalității finale -reditus – reîntoarcera la Dumnezeu. Aceasta este splendida resursă a inteligibilității misterului creștin, pe care S. Toma o intuise deja în Comentariul la Sentențele lui Pietro Lombardo. Pe baza principiului reditus este impostată a treia parte a Summei, în care S. Toma tratează Cristologia și Soteriologia.8
Sfântul Toma a moștenit doctrina despre Sfânta Treime de la Părinții Bisericii, în principal de la Sfântul Augustin și de la Părinții greci, motiv pentru care i-au fost traduse textele în latină, făcând astfel o sinteză a misterului trinitar printr-o teorie complexă, așa cum am mai văzut și mai înainte, în ce privește atât ființa lui Dumnezeu într-o prospectivă metafisică, fie bazele unui limbaj filosofic și teologic despre Dumnezeu.
S. Toma i-a îndemnat pe filosofi și pe teologi la o anumită rezervă în capacitatea lor de a putea înțelege esența divină:
„Nu-l putem denomina pe Dumnezeu plecând de la creaturi, ci numai în așa fel încât numele care-L semnifică (nomen significans ipsum) să exprime esența sa, așa cum este ea (exprimat divinam essentiam secundum quod est”9 În consecință, ne spune Aquinatul, trebuie să fim conștienți că niciun nume nu poate exprima în mod adecvat ceea ce este Dumnezeu în esența sa (quod est Deus perfecte). Profunda reînnoire a noțiunii aristotelice de ființă făcută de S. Toma, scrie Giuseppe Mura10, adică elaborarea conceptului de ființă, ca actus essendi, este datorat adevărului Revelației, la fel cum revelarea Sfintei Treimi a cărei persoane sunt definite de S. Toma „relationes subsistens”; S. Toma a știut să reînnoiască noțiunea de persoană, care în formularea clasică a lui Boethius a fost definită ca o rationalis naturae individua substantia, fără a cădea în excesul unei dizolvări a subzistenței într-o pură relație de reciprocitate, așa cum se-n-tâmplă cu persoanele Trinității care se manifestă diferit de cele umane, deoarece Ele sunt „subzistente”.
Acest lucru, ne spune Aquinatul, este posibil datorită reînnoirii noțiunii de ființă. S. Toma concepe ființa ca actualitas omnium actuum, și deci ca perfecțiunea tuturor perfecțiunilor, perfectio omnium perfectionum. În consecință, diferit față de Aristotel, S. Toma concepe ființa lui Dumnezeu ca Ființă subzistentă, esse subsistens, deoarece în timp ce în toate creaturile esența și existența sunt distincte, în Dumnezeu coincid și se identifică. Recuperând în acest fel așa numita metafisică a Ieșirii (Ie. 13, 20), S. Toma îl concepe pe Dumnezeu ca pe o Ființă ce este, a cărui esență stă în ființa sa: „Și Lumina luminează în întuneric și întunericul n-a cuprins-o.” (Ioan, 1, 5).
Contextul ontologic și teologic în care S. Toma atribuie persoanelor relația de subzistență, permite înțelegerea uni-trinității lui Dumnezeu; persoana divină capătă astfel caracterul de subzistență personală. De aici noutatea absolută introdusă de S. Toma în conceptul de persoană: „S.Toma valorizează subzistența și pentru conceptul de accidens, atât de puțin consistent și efemer, situat într-o relație non-substanțială. Astfel poate să afirme că poate fi persoană și o subzistență relațională sau o relație subzistentă.”11
Se întâmplă numai în cadrul Sfintei Treimi ca Paternitatea, Filiația și Spirațiunea pasivă (calitate a Spiritului Sfânt), să se bazeze pe trei relații subzistente și deci pe trei Persoane; sunt relații ce leagă între ele și persoanele umane și pe care S. Toma își bazează înalta atenție pe care le-o acordă, revelată în misterul trinitar.
În armonie cu reînnoita concepție despre ființă, care îi acordă primatul de actus essendi, S. Toma ridică noțiunea de persoană umană „dincolo de nivelul de substanță și o așează la nvelul subzistenței”, conform căreia este subzistența spirituală sau rațională cea care constituie în mod ipotetic persoana12.
În timp ce în in humanis raportul personal are loc între două persoane preexistente, fiind în mod esențial un raport binar, adică în doi, in divinis, situația se schimbă în mod radical: persoanele însăși sunt puse în evidență dintr-o structură de iubire, care este în esența ei unică; de fapt se realizează în mod personal în trei subiecți diferiți între ei. În Sfânta Treime nu sunt în primul rând persoanele și apoi structura agapică și nici întâi structura agapică și apoi persoanele. Structura agapică a iubirii este eternă și simultană, deoarece dintotdeauna Dumnezeu este Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul Sfânt.13
Bazându-și cunoașterea teologică pe analogia entis, și elaborând o originală metafisică a lui actus essendi, S. Toma depășește aristotelismul rigid, și o anumită neoscolastică, reușind astfel să ajungă, chiar în problematica diferenței la unitatea divină, la cele mai înaintate poziții ale hermeneuticii pe care contemporaneitatea a fost în măsură să le analizeze.
În concluzia demersului nostru am putut vedea că ilustrarea clasică a Sfintei Treimi a fost dată de Sfântul Toma prin intermediul conceptului de relație. Relația pe de o parte este constituită de persoanele divine în distincția lor, pe de altă parte această relație se identifică cu unica esență divină. Persoanele divine, de fapt, sunt constituite în și prin relațiile lor originare: Tatăl prin paternitate, adică prin relația cu Fiul; Fiul, de filiațiune sau de capacitatea generativă, adică de raportul cu Tatăl; Spiritul/Duhul de iubire, adică de raportul reciproc dintre Tatăl și Fiul. Astfel aceste relații în Dumnezeu nu sunt accidentale (în Dumnezeu nimic nu este accidental), ci reale; subzistă în mod real în substanța divină. Însăși substanța divină, în unitatea sa, implică aceste relații predicamentale, implică diversitatea persoanelor.14
Credem că această interpretare ajunge, ne spune S. Toma, pentru a punre în evidență că ceea ce revelează credința nu este un lucru imposibil.
Cea mai mare densitate teologică a Noului Testament este sintetizată de mărturia afirmată cu cuvintele Apostulului Toma, care a esclamat în fața lui Isus Hristos: „Domnul meu și Dumnezeul meu.” (Ioan, 20, 28). Nu este vorba de alt Zeu, ci chiar de Isus Hristos care era prezent cu toată puterea iubirii și care pe Cruce și-a găsit propria sa identitate; acesta este sensul și greutatea propoziției „Dumnezeu este iubire” (1, Ioan, 4, 8). Iubirea lui Dumnezeu, care este principiul istoriei, s-a făcut Mister prin Revelația sa în Isus Hristos.
Dumnezeu care se manifestă astfel și în același timp se dăruiește îl pune pe om în fața unei exigențe a iubirii, la care omul trebuie să răspundă prin puterea credinței, prin care încrezându-se total în Dumnezeu, fuge de ură și îmbrățișează giustificarea și mântuirea.
Adevărul, harul și salvarea obținută de la Dumnezeu se bazează pe ceea ce ființa umană prin intermediul Noului Testament îl numește Spirit/Duh Sfânt. El face posibilă înțelegerea Revelației lui Isus și garantează prezența sa eficace în sufletul omului și în istorie: Se pune El însuși ca principiu și izvor al calității de Fiu divin, garanție a iubirii care-i unește pe oameni între ei împreună cu Dumnezeu Tatăl.
Distincția între Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul Sfânt, pe care Noul Testament o subliniază în prospectiva istoriei mântuirii, este expresia biblică a doctrinei trinitare pe care creștinismul o introduce în procesul de validare a monoteismului veterotestamentar. Este simbolul Sferei inteligibile, a unității Unului în Tot și a Totului în Unu.

 

 

Note
1 Prin atributele lui Dumnezeu înțelegem acele calități și trăsături ale Naturii Divine care-I sunt esențiale lui Dumnezeu ca Ființă supremă.
2 Sofia Vanni Rovighi, Introduzione a Tommaso D’Aquino, Editori Laterza, Bari – Roma 1973, pp. 62-68.
3 Ibid. p. 63.
4 Cfr Sofia Vanni Rovighi, op. cit., p. 63.
5 S. Tommaso, Compendio di Teologia, Testi, Utet, Torino, 2001, c. 2, Această definiție a credinței a fost preluată în Noul catechism.
6 Lucrarea S. Toma dedicată Fratelui Reginaldo da Piperno,(in actuala Priverno, Latina,) care a fost secretarul și confesorul S. Toma, pe care Aquinatul l-a numit filius carissimus și căruia i-a dedicat două opere importante, Compendium Theologiae și De substantiis separatis, o importantă scriere despre îngeri.
7 Papa Leon al XIII-le a fost și Arhiepiscop de Perugia, între 1846 și 1877, timp în care a edificat în teritoriul diocezan mai mult de cincizeci de Biserici, numite Biserici Leonine. În perioada Pontificatului său și-a desfășurat activitatea , marele luptător pentru drepturile romînilor din Transilvania și Maramureș, Vasile Lucaciu. El și-a făcut studiile la Roma la Institutul Sfântul Atanasie, iar în 1870 a obținut titlul de Doctor, cu „Magna cum laude”, în filosofie, fiind printre puținii intelectuali în timpul Imperiului austro-ungar care s-a ocupat de Opera Sfântului Toma din Aquino.
8 Cfr. M.D Chenu, Introduzione allo studio di S. Tommaso, citt. pp. 263-275.
9 Summa Theologiae, I, 13, 1,c.
10 Cfr. Giuseppe Mura, La Trinită in San Tommasoe in Hegel. Differenze ontologiche e personalistiche, în Elaborare esperienza di Dio , Roma 2011, p.33
11 G.B. Mondin, La Trinità, mistero d’amor. Trattato di teologia trinitaria, Bologna 2010, p. 190.
12 Mondin , op. cit., p. 190.
13 Mondin, op. cit., p. 309.
14 Cfr. S. Toma din Aquino, Summa Th., I, q. 2732.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg