Anul Centenarului Marii Uniri este un prilej de a aduce în spaţiul public chipurile luminoase ale acelor români transilvăneni care în preajma Primului Război Mondial şi-au adunat toate resorturile intelectuale şi s-au aruncat în lupta pentru dezrobirea naţiunii române, militând, în preajma zilei de 1 decembrie 1918, pentru „unirea necondiţionată” a Transilvaniei cu România. Un astfel de erou bihorean este şi canonicul greco-catolic Augustin Maghiar, unul dintre participanţii la Marea Adunare Naţională de la 1918, care a sfârşit în închisorile Gulagului românesc, acolo unde a fost aruncat, la vârsta de 70 de ani, de regimul ateist comunist.
Augustin Maghiar s-a născut în familia învățătorului din Sanislău, jud. Satu Mare, Paul Petru Maghiar și a Tereziei Dragoș. Bunicul, Teodor Magyar, a fost preot la Chilia, jud. Satu Mare, între anii 1831-1842, şi a avut două fete și un băiat – tatăl lui Augustin Maghiar. Paul Petru Maghiar a absolvit cursurile Preparandiei din Arad în anul şcolar 1856/1857, ocupând funcţia de învățător la Carei (1861-1871), apoi timp de 32 de ani a fost cantor și învățător la Sanislău. A fost un bun cântăreț și compozitor de melodii populare. Augustin Maghiar a mai avut un frate, Ioan, care a absolvit Școala Normală din Oradea (1899/1900). Ioan Maghiar a fost învățător la şcoala din Soconzel, apoi la Petea, acolo unde Augustin era paroh. Ulterior, Ioan s-a transferat la şcoala din Sanislău, iar după 1918 a deținut funcția de subrevizor şcolar în Bihor.
Augustin Maghiar s-a născut la 23 ianuarie 1880 şi a urmat cursurile primare în comuna natală, apoi cele gimnaziale la Liceul de băieţi din Beiuş, jud. Bihor. Va continua studiile la Seminarul Teologic din Oradea, apoi la Budapesta va urma Facultatea de Teologie, cât şi pe cea de Litere. Pe 11 mai 1905 a fost hirotonit preot, preluând parohiile greco-catolice din Galșa (Arad), apoi Petea (Satu Mare). A fost căsătorit cu Silvia, fiica pr. Ioan Sabo, însă curând, în 1907, rămâne văduv. A avut un fiu, tot Augustin Maghiar.
Dedicat profesiei, fiind un preot cu har, dar şi un bun dascăl, s-a bucurat de aprecierea mai înalţilor săi ierarhi din Eparhia greco-catolică de Oradea. Astfel, de la 1 decembrie 1909 a fost numit profesor de religie și limba română la Liceul Preomonstratens din Oradea şi a ocupat şi funcţia de vicerector la Seminarul Leopoldin. Pe 8 iunie 1914 a fost ales vicepreședinte în comitetul de conducere al Despărțământului din Oradea al „Astrei”. În această calitate, s-a aflat pe lista de delegați de drept la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.
Odată cu instaurarea administraţiei româneşti în Bihor, în aprilie 1919, lucrurile încep să intre pe făgaşul normal. Augustin Maghiar reuşeşte, prin perseverenţa sa, să ocupe, rând pe rând, toate treptele ierarhiei profesionale. La 1 septembrie 1919 a fost numit rector al Internatului Pavelian, respectiv începe să predea la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş. La 30 martie 1927, a fost numit canonic capitular al Catedralei Greco-Catolice din Oradea, respectiv a ocupat funcţia de rector al Seminarului Teologic Unit din Oradea. În anul 1928 a fost ales senator în Parlamenul României. Pe 31 decembrie 1939 a fost numit prepozit capitular, ulterior a ocupat funcţia de vicar general diecezan al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.
Venirea celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat pentru Eparhia Greco-Catolică de Oradea ruperea ei în două. Episcopul greco-catolic de Oradea, Valeriu Traian Frențiu, a rămas până la 15 august 1941 la Oradea, însă datorită neînţelegerilor cu autoritățile maghiare s-a mutat şi el la Beiuş, administrând partea de eparhie rămasă în România. În schimb, partea din Eparhia Oradiei de sub ocupaţia maghiară a fost încredinţată, începând cu data de 25 iulie 1941, Episcopului de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu. Încheierea războiului şi instaurarea comunismului în România au pus capăt vieţii democratice, iar regimul ateist s-a dezlănţuit cu toată puterea asupra bisericilor, în special asupra celei greco-catolice.
În general, biserica a reprezentat, de la nașterea creștinismului, stâlpul societății; autoritatea morală exercitată asupra comunității de preotul din cel mai îndepărtat cătun, până la episcopul locului, era greu de contestat, iar comunismul nu își dorea decât să preia el însuşi acest rol major în viețile oamenilor, substituindu-se acestei puteri arbitrar şi preluând controlul absolut asupra sufletelor și minților propriilor cetățeni, pentru a-i putea transforma în mase docile și obediente regimului totalitar. Astfel comuniştii nu au pregetat să se aventureze într-o bătălie acerbă, apelând la cele mai mârşave mijloce pentru a-şi atinge scopul: încarcerarea preoţilor, dărâmarea bisericilor, încurajarea delaţiunii etc. Printre metodele diabolice folosite se numără învrăjbirea celor două biserici naţionale româneşti, ortodoxă şi greco-catolică.
Dacă Biserica Ortodoxă recunoștea autoritatea Patriarhului moscovit, aservit și el puterii politice staliniste, capii Bisericii Unite și Catolice se subordonau doar Sfântului Scaun, refuzând fățiș să colaboreze cu noua ordine socială. Astfel apare pertinentă întrebarea părintelui Alexandru Rațiu „cum ar fi putut ei (comuniștii – n.n.) să controleze biserica în România, când catolicii se supuneau Papei?”
Întors la Oradea, în februarie 1947, episcopul Valeriu Traian Frenţiu încearcă să organizeze rezistenţa împotriva politicii noii puteri de a desfiinţa Biserica Greco-Catolică. Semnalele sunt tot mai îngrijorătoare, mai ales după ce s-a întâmplat în Ucraina, unde, în cadrul unui „sinod” care s-a desfăşurat în 8-10 martie 1946 la Lvov, în mod arbitrar, după un scenariu hotărât la Moscova, s-a hotărât ca greco-catolicii ucraineni să fie „primiţi” în Biserica Ortodoxă. De asemenea, pe 22 februarie 1948, Gheorghe Gheorghiu Dej declara că „Biserica catolică este singura piedică încă organizată în calea instalării definitive în România a regimului de democraţie populară”.
Anul 1948 a debutat sub cele mai rele auspicii, alungarea Regelui Mihai I, respectiv proclamarea Republicii Populare Române, lăsând cale liberă spre schimbările preconizate de comunişti pentru îngenuncherea tuturor cultelor din România. Lupta cea mai grea a fost dată împotriva celor două culte, greco-catolic şi romano-catolic, care prin structura lor erau subordonate Papei. Cutia Pandorei a fost deschisă prin anularea Concordatului cu Vaticanul, din iulie 1948, urmată de „depunerea” celor şapte episcopi greco-catolici şi arestarea lor în octombrie 1948. Asaltul final l-a reprezentat Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948, prin care acest cult a fost desfiinţat, pe „motiv că toţi credincioşii au trecut la religia ordodoxă”.
Până să se ajungă la acest punct final, autorităţile comuniste au desfăşurat o amplă campanie de intimidare a preoţilor şi credincioşilor greco-catolici pentru a trece la ortodoxie. Grav bolnav, Episcopul Vasile Frenţiu va încerca să ţină sus stindardul rezistenţei, până la arestarea sa şi chiar până la moartea sa care a survenit la închisoarea Sighet. Scrisorile sale pastorale şi luările sale de poziţie de-a lungului anului 1948 prevăd norii grei care se vor abate asupra Bisericii Greco-Catolice: „Suntem convinşi că se vor abate şi mai mari şi grele încercări asupra noastră. …alţii pentru credinţă au fost batjocoriţi, bătuţi, legaţi şi aruncaţi în temniţă, «ucişi de sabie au murit»… Să avem o credinţă tare care să alunge orice frică şi îndoială, o credinţă statonică, care să ne facă să înfruntăm orice împotrivire şi prigoană, fiind mai bine a ne jertfi de o mie de ori viaţa decât să ne lepădăm de credinţa noastră!”
Din data de 10 octombrie 1948, Palatul Episcopal va fi strict supravegheat, accesul şi părăsirea instituţiei făcându-se cu acordul agenţilor Securităţii. Urmează ca în noaptea de 28-29 octombrie 1948, înaltul ierarh să fie trezit din somn, în jurul orei 1, şi obligat să părăsească pentru totdeauna oraşul de pe Criş. Împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici a fost transportat la Mănăstirea Dragoslavele, apoi la Căldăruşani, după care cu toţii vor fi duşi la închisoarea Sighet, fiind supuşi unui regim dur de detenţie, constând în înfometare, igienă precară, condiţii grele de muncă, bătăi, umilinţe, toate aplicate cu scopul de a-i lichida. PSS Frenţiu îşi va găsi aici sfârşitul la 11 iulie 1952.
Sub stricta supraveghere a organelor de securitate bihorene se afla şi părintele Augustin Maghiar. Potrivit unei informări a Securităţii Oradea către Direcţia Generală a Securităţii Poporului Bucureşti, Maghiar, pe 10 octombrie 1948, „pe la orele 10, în Catedrala Greco-Catolică din Oradea” ar fi ţinut, în prezenţa episcopului Frenţiu, o predică. În predica aceasta, Augustin Maghiar ar fi spus că „Dumnezeu pune la încercare pe oameni, … ni se cere să ne lepădăm credinţa, trebuie să fim tari. … arătând că, orice se întâmplă, scopul este mărirea lui Dumnezeu”. În timp ce vorbea canonicul Maghiar, mai mulţi credincioşi au început să plângă, mai ales femeile, se mai arată în acea informare. Totodată, se menţionează că „din cele spuse de către episcop (Traian Valeriu Frenţiu), reiese că își ia rămas bun dela credincioși, cei de față fiind foarte emoționați”. Aşa s-a şi întâmplat, episcopul Frenţiu părăsind definitiv Eparhia Greco-Catolică de Oradea pe 28-29 octombrie 1949.
Din acest moment, vicarul general, Augustin Maghiar, chiar dacă era pensionar din 1947, îşi asumă rolul de locţiitor de episcop. „În tot timpul ce a trecut de la arestarea lui Frențiu (28 octombrie 1948) și până la consacrarea noului episcop, Hirțea (28 iulie 1949), părintele prepozit Maghiar a fost cu adevărat conducătorul diecezei noastre. La el veneau toți preoții diecezei, atât cei care au greșit, spre a-i cere iertare pentru slăbiciunea arătată în timpuri de grea încercare…”, aminteşte părintele Vasile Andercău.
Pe numele lui Augustin Maghiar se deschide un dosar informativ, aflat în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Din primele note informative aflăm că părintele Maghiar ar fi primit „facultatea de a face toate dezlegările dictate de împrejurări, acordând preoților facultatea de a putea oficia liturghia singuri, fără a avea nevoie de haine, ci numai de o bucată de pâine și vin sau în lipsa vinului apa”. De asemenea, se arată că Maghiar „a continuat să facă slujbe religioase de rit greco-catolic, la el acasă, în urma cărui fapt era vizitat de credincioși”.
Pe data de 9 august 1949, într-un referat al Securităţii din Oradea se dispune a se „strânge materiale compromițătoare, pentru a se putea trece, cât de curând, la cercetarea sa…”. Din acest moment, avem o avalanşă de note informative despre activitatea clandestină a lui Maghiar: „având misiunea dela nunciatura Papală să primească revenirea preoților trecuți la ortodoxie, acesta îi obliga să depună jurământ pe care îl spunea el, iar preoții ceilalți repetă în felul următor «mărturisesc tot ceea ce mărturisește și crede biserica catolică. Mă voi stărui din toate puterile ierarhiei bisericii unite de care a aparținut înainte și voi rupe orice legătură cu Eparhia ortodoxă»”.
Pe baza acestor informaţii culese de la o serie de cunoscuţi dispuşi să colaboreze cu Securitatea, fie de voie, fie forţaţi, se va întocmi, pe 8 septembrie 1949, un Referat oficial, în care se consemnează următoarele: „Din noiembrie 1948, cu ocazia reorganizării «rezistenței» greco-catolice de către Nunciatură, Maghiar Augustin … și-a început activitatea de instigare împotriva regimului sub masca religioasă. În această calitate, a reușit să facă un număr mare de preoți să retracteze în secret, revenind la biserica catolică. … După unele estimațiuni, 80% din preoții greco catolici trecuți la ortodoxie au retractat datorită insistențelor lui Maghiar. Aceste retractări se făceau în prezența lui Maghiar, cei în cauză luându-și obligația: să mărturisească în secret credința catolică; să nu conlucreze cu preoții ortodocși; să poată funcționa la bisericile respective și a primi salariul de la stat, cu obligația de nu merge la cursurile de îndrumare, de nu primi onoruri și distincții de la episcopii ortodocși și a rezuma corespondența cu Episcopiile la chestiunile pur administrative; să facă prozelitism în rândul credincioșilor și la pomenirea episcopilor, să nu spună tare nici un nume, dar cu voce înceată să pomenească pe episcopii greco-catolic și romano-catolici. Acțiunea a fost sprijinită financiarmente de Nunțiatura Papală, care trimitea sume însemnate de bani, pentru a fi distribuite «rezistenților» sub formă de «intențiuni», adică liturghii slujite în onoarea Papei”.
Adunarea de probe a continuat până pe 1 iulie 1950, când, la vârsta de 70 de ani, Augustin Maghiar a fost arestat. Referatul din 6 iulie 1950 întocmit de Securitatea Oradea conţine câteva elemente semnificative. Astfel, se consemnează că Augustin Maghiar „n-a recunoscut niciun fel de activitate, fiind foarte fanatic. Deşi i s-au pus în faţă unele probe, nici pe acestea nu le-a recunoscut. Susnumitul este un element şovin”. Concluziile cercetărilor efectuate de oamenii securităţii sunt zdrobitoare: „Probele existente nu pot constitui motive suficiente pentru ca să fie înaintat în Justiţie unde să-şi primească pedeapsa bine meritată. Totuşi Augustin Maghiar este un duşman înverşunat al regimului nostru de democraţie populară şi prezintă un pericol în calea constituirii socialismului la noi, deorece îndeamnă preoţii să meargă la sate unde să arate că guvernul distruge religia şi voeşte să-i rupă de Roma”.
Cu toată această lipsă evidentă de dovezi ale vinovăţiei, Augustin Maghiar a fost arestat, dus la Securitatea din Oradea, iar pe 17 iulie 1950 a fost transportat în mare taină la Sighet. Aici ar fi fost izolat în camera 36. Mărturiile privind perioada de detenţie de la Sighet sunt aproape inexistente. Preotul Alexandru Raţiu este cel care îl întâlneşte pentru o clipă la Sighet şi ne lasă următoarea mărturie. Maghiar, după o cumplită izolare, după săptămâni în care nu a avut contact decât cu bestialitatea gardienilor, îi spune lui Raţiu: „O, Doamne, îţi mulţumesc că mi-a fost dat să mai văd un chip omenesc”. Totodată, aflând despre soarta episcopilor închişi şi ei la Sighet, Maghiar ar fi spus: „Doamne, îţi mulţumesc că m-ai adus aici lângă episcopi, să sufăr pentru numele Tău! Facă-se voia Ta!”
Augustin Maghiar a decedat pe 16 iulie 1951, iar trupul său a fost aruncat într-o groapă comună, fără cruce, în Cimitirul Săracilor (Sighet), fiind primul martir al Diecezei Greco-Catolice de Oradea. Fiul său, Augustin Maghiar, născut pe 9 iunie 1906, poliţist, a fost şi el arestat pe 14 august 1954, condamnat la 25 de ani de pușcărie şi, potrivit fişei matricole penale, ar fi decedat pe 17 octombrie 1959 la închisoarea Făgăraş, fără a avea urmaşi.

Bibliografie:
Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond Informativ, Dosar I 165733; fond Penal, Dosar P 027859 vol. 1 şi vol. 3
Gheorghe Şanta, „A murit ca un martir”, în Informţia zilei de duminică, din 27 mai 2012, Satu Mare
Vasile Andercău, „În memoria Prepozitului Augustin Maghiar. 1880-1951”, în Vestitorul Unirii, nr. 7 din 1996, Oradea
Ovidiu Horea Pop, „Aspecte din perioada de ilegalitate a Bisericii Române Unite: rezistenţa în Episcopia Unită de Oradea”, în Vestitorul, din mai 2009
Silviu Sana, Tiberiu Ciorba, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu. Scrisori pastorale, circulare şi discursuri oficiale (1913-1948), Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2015

Informaţie oferită de Mariana Straciuc, strănepoata lui Augustin Maghiar. Arhiva personală Cristina Liana Puşcaş