Într-un text intitulat Întoarcerile avangardei publicat în catalogul expoziţiei Avangarda din România în colecţii clujene, pe care am organizat-o în anul 2006 la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, academicianul Ion Pop afirma: „…starea de spirit avangardistă revine periodic, are o anume ciclicitate, manifestându-se, desigur, în forme care nu sînt pur repetitive ci se remodelează în funcţie de noile contexte socio-culturale, participând la o dialectică internă specifică a creaţiei din diverse epoci”.
În anul 2014, când la Târgul de artă de la Viena am propus unor tineri artişti austrieci o expoziţie la acelaşi muzeu de artă clujean am făcut-o pentru că între sutele, dacă nu miile de lucrări expuse ca o marfă, lucrările lor se detaşau prin evocarea sub multiple aspecte a mişcărilor de avangardă din primele decenii ale secolului trecut, amintind în special cîteva din coordonatele dadaismului şi, mai ales, felul în care acesta s-a sublimat, chiar nedeclarat, spre finalul perioadei sale activiste, în suprarealism.
Lucrările de pictură ale lui Bernhard Buhmann (n. 1979) aveau şi au ceva din cromatica şi compoziţiile structurate pe forme concentrice ale Soniei Delaunay (1885-1979), un anume spirit care poziţionează, spre exemplu, figura umană într-un context ce evocă situarea sa în relaţie cu un mediu problematic. Personajele sale se pierd sub straturile de veşminte, de multe ori cu valenţe geometrice, care le plasează într-o zonă a oniricului ce poate părea la prima vedere suprarealistă dar care răspunde imperativului „circului universal” lansat de mişcarea dadaistă. Totodată, aşa cum declară şi artistul, discursul ce le poate fi asociat este unul despre supraevaluarea aparenţei în societatea mediatică de azi, ce mizează doar pe impresii vizuale, în dauna substanţei interne şi a spiritualităţii.
O serie de fotografii realizate de Tina Lechner (n. 1981) mi-au adus aminte de imaginile care reprezentau „păpuşile” altei artiste prinsă în mişcarea dadaistă, Sophie Taueber-Arp (1889-1943). Acestea aduceau în discuţie tot situarea fiinţei umane în raport cu noile coordonate ale modernităţii pentru care păpuşa, de tipul marionetei, reprezintă alunecarea spre alienarea determinată de automatisme, manipulare, prin fire mai mult sau mai puţin vizibile, pe care ”timpurile noi’’, la fel ca în filmul omonim al lui Chaplin, le aduc în plan social.
Fotografiile Tinei Lechner sunt legate de timpurile avangardei istorice şi prin faptul că recurg la o tehnică fotografică similară celei de atunci, realizată cu aparatură nondigitală, pe emulsie de argint, de la clişee până la imaginea finală pe hârtie. Acestea compun figura umană cu un soi de veşminte, cu caracter geometric, sculptural, de ea inventate, care transformă ansamblul într-un soi de hibrid high-tech sau împing imaginaţia către posibile întrupări de tip alien ce nu provin neapărat dintr-un imaginar asociat S.F.-ului ci din neadecvarea tot mai accentuată a individului la coordonatele naturale ale lumii.
Seria de obiecte realizate de Claudia Larcher (n. 1981) din asamblarea unor decupaje din revistele germane interbelice de arhitectură în compoziţii ce par a avea hazardul ca element provocator şi de legătură, evocă surprinzător Merzbild-urile realizate de Kurt Schwitters (1887-1948) un actant important al dadaismului manifestat în Germania. La fel cum aceste Merz-uri exprimau o lume din ce în ce mai complexă şi complicată, dacă nu de-a dreptul haotică sub aspectul interferenţelor generate de sistemele pe care modernitatea însăşi le-a creat, obiectele-asamblaje create de Claudia Larcher evocă caracterul arborescent, alienant al configuraţiilor urbane actuale, mereu în expansiune şi dezvoltate la o scară strivitoare în raport cu fiinţa umană.
Faptul că expoziţia pusă la cale la început de octombrie 2014 a ajuns pe simezele muzeului clujean* în anul centenarului lansării mişcării dadaiste este doar o coincidenţă de tipul celor care generează de obicei replica ’’nimic nu este întâmplător”. Ceea ce se afirmă destul de rar în legătură cu curentele artistice a căror nume se termină cu sufixul ’’ism’’ este faptul că existenţa lor nu este limitată strict la perioada de manifestare iniţială, că ele reprezintă nu doar răspunsul la chestionările pe care lumea modernă le-a impus spiritului într-un anume moment istoric. Aceste manifestări, chiar poziţionate de cele mai multe ori într-o postură combatantă, cum a fost cazul mişcării dadaiste, au devenit ’’achiziţii’’ ale spiritului uman, la fel ca majoritatea inovaţiilor şi şi invenţiilor, care însoţesc societatea în parcursul ei.
Detectarea acestora în panoplia unor artişti contemporani, la, iată, o sută de ani de la prima lor manifestare, nu intră sub incidenţa unor ’’influenţe’’ care exclud aportul propriu de originalitate şi creativitate. Dimpotrivă, frumuseţea şi savoarea acestora rezultă chiar din noile coordonate pe care cei trei artişti le urmează în opera lor, continuând parcă o operă generată de antecesori pe care timpul a oprit-o, fatalmente, la un moment dat.

* Influenţe ale modernismului în arta contemporană din Austria. Lucrări de Bernhard Buhmann, Claudia Larcher, Tina Lechner. Pictură, fotografie, obiect. 11-29 mai 2016. Muzeul de Artă Cluj-Napoca.