Consiliul
Județean Cluj
Balada, încă o dată
Fondul mistic al poeziei lui Ion Barbu, emblematic pentru substanța lirismului său, „se luptă cu tendința opusă, rebelă, care e atitudinea magică”. Poetul „se jenează” într-adevăr de misticism, după cum s-a remarcat de altfel, în măsura în care acesta contează ca „emoție curentă”, opunându-i nu atât „soluția raționalistă”, cât, mai ales, „magia, care e o emulație, o concurență la paritate cu Demiurgul” (Gheorghe Grigurcu, De la Eminescu la Nicolae Labiș, București, Editura Minerva, 1989, p. 135). Mai mult decât s-ar părea, tocmai magia ca „putere ocultă”, acționând asupra realului, „poate viza o refacere a universului, o nouă geneză” (Ibidem, p. 135). Cosmogoniile lui Barbu „propun, reflex, și un scop de magie terapeutică” (Ibidem, p. 135). Contează la Ion Barbu o anumită demonie a magicianului, sesizabilă și în balada Riga Crypto și lapona Enigel, capabilă „să-i legitimeze autoritatea inițiatică” și să-i atribuie forța de a influența realul prin rostirea ritualică. Cu atât mai mult cu cât la Ion Barbu „avem de-a face cu un orizont metafizic vădit, căruia modalitatea artistică îi servește ca mijlocire și exprimare analogică” (Alexandru Paleologu, Spiritul și litera, București, Editura Eminescu, 1970, p. 199).
În poemul Riga Crypto și lapona Enigel se disting două ipostaze ale receptării cântecului despre laponă și regele ciupercă: una este de suprafață, de plăcere, presupunând prezența focului și trăirea emoțională, cealaltă vizează fondul ascuns, spiritual, lectura declanșând derularea scenariului magic și, implicit, a forței acestuia.
În „incipitul” baladei, menestrelului „multîndărătnic” i se cere să mai spună o dată balada nelipsită de sensuri profunde: „Multîndărătnic menestrel,/Un cântec larg tot mai încearcă,/Zi-mi de lapona Enigel/ Și Crypto, regele ciupearcă!”
Menestrelul lui Ion Barbu nu este doar „multîndărătnic”, ci și „trist” (conștient de implicațiile grave ale unui cântec despre imposibila nuntă), „aburit” (garanție a unei necesare tulburări ce-i provoacă ieșirea din realitatea imediată și sustragerea de la circumstanțe, spre a se întoarce spre adevăruri de profunzime, supus oricum unui „stimulent” prin care se eliberează de constrângerile realității imediate). Este un menestrel recunoscut și cinstit de ceilalți. Cu excepția primelor daruri, celelalte, „pungi, panglici, beteli cu funtă”, sunt semne ale recunoașterii condiției sale de artist, a cărui răsplată nu poate fi una materială, reducându-se tocmai de aceea la niște oferte cu conotații simbolice. Dicționarul de simboluri consemnează faptul că simbolismul panglicii este apropiat de cel al nodului și al legăturii (funda), oricum panglica, oferită cavalerului, „răsplătește un act de curaj”, dar, mai ales, „ea desemnează un succes, un triumf, o realizare”. Este semnul recunoașterii celui ales, în ultimă instanță.
Balada este dorită ca un „cântec larg”, înscriindu-se, prin motivul poetic, în coerența imaginarului barbian. În Timbru, altă remarcabilă ars poetica a lui Ion Barbu, cântecul larg devine metafora artei capabile să concentreze și să cuprindă în text întregul univers. Nu atât să-l transcrie, cât să-l răsfrângă în oglindă, mântuindu-l în felul acesta de condiția materialității lui. Nu cântecul fluierului sau al cimpoiului, care cântă „durerea divizată”, „ipostazele fenomenale” ale lumii, este dorit, ci tocmai cântecul „larg”, asimilat foșnirii mătăsoase „a mărilor cu sare” sau cântecul începutului, având valențele creatoare ale Genezei: „Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare,/ Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.”
Menestrelul nu-și trădează ușoara tristețe pricinuită de faptul că sensurile adânci ale „cântecului” nu au fost descifrate. De aici dorința lui de a spune încă o dată balada: „Dar cântecul tot zice-l-aș,/Cu Enigel și riga Crypto”. Cu atât mai mult cu cât ospățul real, sărbătoarea nunții, declanșează povestea ospățului de alte dimensiuni, dezlegând semnificativ limba menestrelului: „- Nuntaș fruntaș! / Ospățul tău limba mi-a fript-o…”
Nuntașul fruntaș, receptorul neliniștit al textului, se află așadar la al doilea contact cu balada, cu mențiunea că prima întâlnire cu acest cântec exemplar a avut loc într-o sugestivă vară, anotimp al bucuriei simțurilor și al manifestării senzualității în general. Spus „cu foc” într-un asemenea anotimp, cântecul presupunea o receptare pe măsură, emoțională, nu una rațională: „Zi-l, menestrel! / Cu foc l-ai zis acum o vară…”. Pe de altă parte, vara, anotimpul căldurii, „este, intern, efectul combustiunii organice și, extern, climatul traiului elementar, biologic, condiția impurității și «temniței de ars, nedemn pământ» (…) Barbu o abandonează cu dispreț, ca pe un element sufocant și dens, asociat cu ceea ce îi apare ca «ars idol și opac» și se îndreaptă către elementul rarefiat și eteric al levitației purificatoare” (Alexandru Paleologu, Op. cit, p. 208).
Revenind la cea de-a doua receptare a baladei, aceasta este, până la un punct, o relectură, cu toate implicațiile acesteia. Cântecul trebuie spus „stins” (fără a mai trezi emoția receptorului) și „încetinel”, spre bucuria descifrării sensurilor ascunse (un Jean-Pierre Richard vorbește de o „lectură lentă”). Dar, mai ales, acest cântec trebuie spus „în cămară”, spațiul izolat, unde se consumă ritualic singurătatea gestului reflexiv al receptorului pe parcursul noului contact cu opera: „Azi zi-mi-l stins, încetinel /La spartul nunții, în cămară”. El trebuie așadar „istovit” într-un spațiu închis, consacrat, de taină, într-o cămară ce protejează ritualul de oficiere. O întâlnire esențială are loc la Eminescu tot într-o cămară, acea „cămara ta” din Luceafărul, singurul loc unde ar fi posibilă comunicarea dintre cei doi, un loc ferit de rumoarea de afară, sugestiv profană și profanatoare. Pentru a ajunge la această cămară, Hyperion trebuie să treacă prin binecunoscutele metamorfoze: „Ca în cămara ta să vin,/Să te privesc de-aproape,/Am coborât cu-al meu senin/Și m-am născut din ape”. Nu întâmplător, cămara este spațiul rugăciunii, delimitat de lumea de afară printr-o simbolică închidere a ușii: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este întru ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare” (Matei, 6:6, Traducere Bartolomeu Anania).
Acest cântec „larg”(din interpretarea estivală a cântecului lipsea tocmai atributul „larg”) este așadar la Ion Barbu o transcriere a cosmicului, ce reține esența acestuia. Recitarea/cântarea capătă reflexii ritualice, reinstaurând Cosmosul tocmai într-un moment de „ezitare”, la spartul nunții, așadar între puritatea absolută și manifestarea realității, căderea necesară în lume. Rolul menestrelului se identifică aici cu acela atribuit poetului în Din ceas, dedus: „Nadir latent! Poetul ridică însumarea/De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi,/Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea/Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”. Nu reflectarea realului contează pentru poet, așadar nu oglinda și re-producerea prin reflectare. Poetul sintetizează esențele muzicale ale realității transcrise metaforic prin „harfe resfirate”, gest ce implică înălțarea spre o condiție ideală, opusă unui „zbor invers” degradant, al cunoașterii limitate, estivale. Nu atât funcția orfică a poetului este vizată de poezia barbiană. În spiritul recunoscutei profunzimi a autorului, menestrelului i se cere, precum poetului din poezia Din ceas, dedus, să istovească și el cântecul, istovire ce se confundă cu modalitatea prin care spiritul se abandonează realului pentru a se (re)cunoaște (prin oglinda/oglindirea din imaginarul barbian) în acesta și pentru a-l reinstaura, abstract, redus la puritatea severă a formelor. Schiller vorbea despre „a nimici materia prin formă”, rezultând în ultimă instanță „o lume purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. Act clar de narcisism” (Ion Barbu, Versuri și proză, București, Minerva, 1970, p. 206).
Este un moment decisiv, în care, prin puterea magică a cântecului și a menestrelului în primul rând, totul se orientează spre firescul și armonia lumii. Sfârșitul nunții nu trebuie să lase loc proliferării unui real bolnav, iar armonia lumii nu trebuie trădată. Elementele universului barbian își corespund sub semnul întregului, dar nu se identifică. Tocmai de aceea, cântecul cerut și spus în cămară, în momentul de semnificativă „trecere”, se poate interpreta în sensul considerațiilor lui Mircea Eliade despre mit: prin rostirea ritualică a scenariului mitic, realitatea devine contemporană începutului, reiterând în felul acesta actul creator. În această situație, puterea menestrelului magician într-adevăr „cată a se întemeia pe o concepție care să-i legitimeze autoritatea inițiatică, să-l înzestreze cu magnificență” (Gheorghe Grigurcu, Op.cit., p. 136).
Nunta barbiană este necesară ca moment absolut al începutului; ea este însă, în logica devenirii, destinată să fie „spartă”, pentru că ființa își derulează existența sub semnul unei vinovății esențiale de care o poate mântui doar începutul nevinovatei nunți: „Încă o dată: / E Oul celui sterp la fel, / Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el. / Și nici la cloșcă să nu-l pui! / Îl lasă – în pacea – întâie-a lui, / Că vinovat e tot făcutul, / Și sfânt, doar nunta, începutul”. Nunții și începutului, ideii cu alte cuvine, îi urmează realitatea, „căderea” și vinovăția. Recitarea baladei influențează magic devenirea, oferindu-se un „model negativ” sub semnul căruia nu ar trebui să se așeze realitatea creată, fiindcă s-ar putea nega rigoarea și ordinea facerii. Povestea despre Riga Crypto este în asemenea situație exemplară câtă vreme are în atenție nebunia opusă echilibrului și armoniei ce trebuie să definească creatul: „Ca la nebunul rigă Crypto, / Ce focul inima i-a fript-o, / De a rămas să rătăcească / Cu altă faţă, mai crăiască: // Cu Laurul-Balaurul, / Să toarne-n lume aurul, / Să-l toace, gol la drum să iasă, / Cu măsălariţa-mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă”.
Mulțumim, domnule PROFESOR!