Prospectiva unei teologii sistematice

 

Întrebat fiind în ce constă scopul și metoda sa de studiu, p. Bernard Lonergan a răspuns astfel:
“Scopul meu a fost acela al Papei Leon al XIII-lea1, vetera novis augere et perficere (noi contribuții..), cu convingerea că misiunea fundamentală era aceea a de a determina ce sunt cu adevărat vetera. În mod special, scopul meu a fost acela de a pricepe ce înțelegea S. Toma din Aquino prin procesiunea inteligibilă a unui cuvânt interior. Așa cum este natural, metoda mea trebuia să răspundă scopului meu, și în același timp, să fie coerentă cu propriile mele concluzii2”.
Mesajul Papei este constituit din două afirmații: nu este posibil să uităm ceea ce s-a întâmplat în Antichitate, începând numai cu modernitatea; în același fel nu ne putem opri la Antichitate, deoarece cunoașterea trebuie completată în mod continuu cu noi contribuții „vetera novis augere et perficere”. Mesajul leonin ne amintește și azi de o lege necesară a dezvoltării, mai ales în câmp cultural. Valoarea profetică a acestui mesaj se exprimă în convingerea noastră de a ne uita bine în jurul nostru, pentru a putea merge înainte, și de a ne fixa bine punctul de sprijin, pentru a putea merge pe drumul progresului.
Prospectiva S. Toma este dominată de interesul său teologic. El a căutat o realitate creată care să-i permită o imagine a misterului trinitar, adică o realitate posibil de atins cu mintea noastră, care să fie cât mai puțin diferită de acea realitate imposibil de atins cu mintea, realitatea divină.
Acest tip precis de activitate este punctul culminant extrem al inteligenței credinței și care presupune o dublă capacitate de înțelegere: o cunoaștere integrală a datelor oferite de revelație, puse la dispoziția reflecției metafisice.
Bernard Lonergan este adeseori amintit ca făcând parte dintre tomiștii transcendentali, alături de Karl Rahner, Emerich Coreth și Joseph Maréchal, cunoscut mai ales datorită operei sale Metoda în teologie, 1975, unde găsim o sinteză a lungilor sale cercetări asupra problemei interpretării și a statutului epistemologic al teologiei.
Prin intermediul unei atente analize a textelor de multe ori ignorate sau trecute cu vederea, Lonergan demonstrează cum, pentru S. Toma, metafisica trebuie văzută, după alte părți constitutive ale filosofiei, ca ultimul discurs concluziv, ca și cum ar fi principiul principiilor. A rezultat astfel o metafisică autentică, rezultat al cercetării și al experienței, deci foarte aproape de condiția omului modern; o metafisică înțeleasă ca o adevărată și riguroasă cunoaștere a ființei, care nu considera ca definitive diferențele de ordin intelectiv, fapt pentru care nu-i pune deoparte pe cei care nu gândesc la modul metafisic, ci îi invită pe toți să gândească plecând de la propriile experiențe și analizând acel act în fiecare om ce își recunoaște propria sa capacitate de reflexie, adică faptul de a se ști „inteligent” în fiecare moment al propriului act cognitiv.
Problema nouă a lui Lonergan nu era numai aceea a unei teorii a cunoașterii, ci mai ales una radicală, adică dacă pur și simplu: există cunoaștere? O adevărată și tranșantă chestiune legată de o metodă transcendentală de cunoaștere.
În acest sens, Cursurile sale dintre anii 1952-1953 ținute la Regis College din Toronto, perioadă în care completează opera sa monumentală Insight (Intelecțiune), publicat în 19573.
Într-o prezentare ulterioară și în Comentariul „A înțelege și a fi”, va descrie primii pași pe care i-a făcut pentru a suplini întârzierea teologică de cel puțun șapte secole, arc de timp în care aproape că n-a existat o confruntare cu științele „exacte” și cu „rațiunea critică” modernă. Fără a trece cu vederea veșmântul apologetic neoscolastic caracterizat de metoda arguens și de respondens; în Insight B. Lonergan se va confrunta pe față cu cuceririle de până atunci ale revoluției științifice și ale criticismului lui Immanuel Kant4, după părerea sa două exemple dintre cele mai accesibile în ce privește limitele la care se poate implica conștiința umană și în același timp cu întârzierile acumulate de reflexia teologică în cadrul catolicismului.
În orice caz, examenul acestor puncte de vedere este împlinit cu scopul de a ajunge în mod efectiv la un punct de vedere real, care nu este cel care se poate vedea sau ceva care se poate imagina, ci ceea ce este, unde ceea ce este trebuie înțeles în sensul a ceea ce poate fi cunoscut prin intermediul unei înțelegeri conștiente și a-l unei afirmări raționale.5
Acel este ne apare totodată tot mai greu de justificat deoarece, așa cum se știe, nu este suficient ca cercetătorul să arunce numai o privire sau să surprindă o esență ușor de înțeles, cum ar fi cazul „figurilor triunghiulare”. Lonergan, scrie Pasquale Giustiniani, n-a cedat tentației de a abandona întregul orizont metafisic pentru a se dedica limbajului, ajungând la noțiunea de necondiționat virtual, ce presupune ca o condiție, în sensul că orice teorie a cunoașterii, condusă ținând cont de instanțele critice moderne, să fie deschisă transcendenței. Adică că trebuie admisă prezența în ființa umană, în ciuda criticilor modernității, a unei dorințe naturale, videndi Deum (aceea de a-L „vedea” pe Dumnezeu).
Cercetarea proprie actului cognitiv uman ce se poate interesa de realitate presupune o propoziție condiționată și care însă n-a fost găsită de Kant:
„Printre nenumăratele diferențe dintre teoria cunoașterii a lui Kant și cea care aparține teologului canadian, există una esențială, care face diferența între cei doi, și anume că Lonergan acceptă ceea ce este în mod virtual necondiționatul.”6
Referitor la această relevantă temă a necondiționatului virtual, bază constitutivă a așa-numitei judecăți de intelecție, B. Lonergan ne dă o lămurire suplimentară:
Dar ce se înțelege prin necondiționat? Necondiționatul este de două feluri: cel în mod formal necondiționat și cel în mod virtual necondiționat.
Pasquale Giustiniani sintetizează astfel raționamentul lui Lonergan: Necondiționatul formal nu are impusă nicio condiție pentru destinul lui, cum este cazul Divinității, astfel tendința conștiinței raționale în ce privește necondiționatul, cum este cazul necondiționatului care este Dumnezeu; se poate vedea astfel cât de profundă este în lumina care iluminează fiecare ființă umană ce vine în această lume, sau noțiunea de Dumnezeu. La fel este și necondiționatul virtual, în sensul că orice judecată umană în această viață depinde nu de viziunea lui Dumnezeu, ci de capacitatea de a ajunge un necondiționat virtual. Un virtual necondiționat, scrie Lonergan este un condiționat ale cărui condiții sunt realizate. Expresia sa formală este silogismul. Raționamentul este o operație logică prin care pornind de la două sau mai multe judecăți se obține o judecată concluzie. Distingem, ne spune Aristotel, două categorii fundamentale de raționament: inducția și deducția. Raționamentul inductiv operează dinspre lucrurile individuale și concrete, fizice înspre concepte.
Inducția este mijlocul principal de construire a noțiunilor cu funcție conceptualizantă. Noțiunea exprimă esența. La nivelul lucrurilor esența este difuză, de aceea se impune o selectare a însușirilor esențiale; în acest proces de selecție se pot obține însușirile esențiale, deci necesare. Ca atare orice inducție, cu excepția inducției matematice, este riscantă, nu posedă necesitate intrinsecă.
Deducția operează în strict plan conceptual, conceptele exprimă esența, atributul esenței este necesitatea. Deducția posedă necesitate intrinsecă, puse fiind premisele, concluzia decurge printr-o fatalitate logică. O specie a raționamentului deductiv este silogismul, care se întemeiază pe un principiu indemonstrabil, „dictum de omni, dictum de nulla” (ceea ce afirmăm despre toți, afirmăm și despre fiecare în parte). Însușirea însușirii unui lucru este însușirea lucrului însuși (nota notae est nota rei ipsius).
Orice demonstrație este un silogism. Silogismul se întemeiază pe indemonstrabil, deci fundamentul demonstrabilității este indemonstrabil. În această demonstrație aristotelică stă logica necondiționatului virtual.
În mod sigur insistența cu care și-a susținut ideile și în același timp dificultățile discursului lonerganian despre intelecție, care multora le-ar putea apărea ca un limbaj particular, nu ne dă posibilitate să vedem imediat valoarea sa teologică, dar care pentru cei avizați de o asemenea terminologie poate să apară ca fiind implicit unui discurs metafisic relevant și profund novator.
Nu ne rămâne decât să aprofundăm un asemenea discurs, să vedem limitele și condițiile de posibilitate ale cunoașterii umane, ce ne deschide un câmp larg unor corelații între certitudinile rațiunii și certitudinile credinței:
„Gânditorul creștin trebuie să facă față unei cerințe duble. Pe de o parte, el crede că Isus Hristos ar fi semnul unei contradicții și acceptă aserțiunea lui Hristos că „cine nu este cu mine este împotriva mea” și că „cine nu adună, risipește”; din această credință și din acceptarea ei rezultă că teologia are o relevanță universală. Pe de altă parte trebuie să recunoaștem că pentru starea naturală a rațiunii umane, omul poate cunoaște cu siguranță existența lui Dumnezeu; din această recunoaștere poate rezulta că pot să existe și există o serie de cercetări independente, care pot să ajungă la concluzii valide, dincolo de propriile capacități omenești.”7
Vedem în continuare sinteza exemplară a lui Pasquale Giustiniani, care ne prezintă teoretizat la cel mai înalt nivel problema diferenței de nivel între ratio naturalis care întrucât este creată, este în măsură să ajungă propriul adevăr și chiar adevărul religios în ce privește existența lui Dumnezeu și ratio theologica, care își ia inspirația din adevărurile revelate în Isus Hristos, cu relevanța sa universală și cu implicațiile sale asupra raționalității umane.
O problemă care va avea nevoie la sfârșitul secolului al XX-lea de clarificările pe care le-a făcut Papa Ioan Paul al II-lea, în ce privește raporturile dintre fides et ratio, dar care în Lonergan a generat mai ales o modalitate specială de abordare: punerea în practică a unui examen direct de propoziții și contra-propoziții proprii unui examen critic, recunoscând o independență și o autonomie a rațiunii, chiar în acele sectoare ale cercetării care se inspiră dintr-o continuă cercetare, fără a uita așa cum face Lonergan în cap 18 din Inteligența, că poate fi realizată în lumina intelecțiunii și a rațiunii în specificitatea ei8.
Lonergan este convins că cu o sinceră acceptare a preceptelor rațiunii științifice poate fi pusă în evidență existența în ființa umană a unei naturale deschideri spre lumea religioasă, spre un transcendental religios, adică o lume la care să aspire și rațiunea naturală. De aici va fi ușor pentru Lonergan să înțeleagă necesitatea căutării credinței, până la recunoașterea necesității unei reconcilieri între teologie și diversele domenii proprii cunoașterii umane, care vor fi obiectul ultimelor capitole din Insight.
Un îndemn care nu este suficient să-l facă numai școala, ci este necesar să vină și din partea Bisericii, a teologilor. A considera și analiza rezultatele geometriei, ale matematicii, fizicii, biologiei nu trebuie să ne prindă nepregătiți în fața unor evenimente cum a fost pandemia, care i-a prins pe mulți nepregătiți în fața rezultatelor benefice ale cercetării științifice, producând în mintea multora fantasmagorii și aberații contraproductive pentru secolul al XXI-lea.
De multe ori, B. Lonergan a devenit promotorul unui nou mod de acțiune în vederea unei capacități de a evalua cu propria minte întreaga problematică gnoseologico-teologică: configurarea unei căi, a unei metode deschise în măsură să poată trece în revistă la modul critic noile descoperiri științifice și filosofice, de care umanitatea să se poată servi la nevoie; de multe ori aceste descoperiri rămân necunoscute publicului larg, dar la nevoie apar ca vitale; de aici nevoia de a le aduce în contemporaneitate, fără a abandona matricea lor funcțională.
Este ceea ce propune Insight, prin nevoia atingerii tendințelor factuale, operaționale care exprimă ele însele o serie de idealuri pe care le are știința, filosofia, iar în ce ne privește teologia, de aceea toate aceste își au importanța lor.9
Întorcându-ne la conceptul necondiționatului virtual, observăm că judecățile proprii minții umane și mai ales refuzul de a judeca, de a lua o poziție clară în fața evenimentelor catastrofice oscilează totdeauna în jurul unei medii, pentru care avem o formă generală a certitudinii ignoranței, (pentru care unii se pronunță fără necesara reflexie) și a unei certitudini a cunoașterii (despre care nici măcar cei care nu se pot decide n-au dubii).
“Care este deci forma generală a unei asemenea certitudini a ignoranței sau o asemenea certitudine a cunoașterii?, se-ntreabă Lonergan10. Răspunsul nostru este în termenii necondiționatului virtual. Se verifică astfel o intelecție reflexivă în care se poate surprinde împreună: un condiționat, adică judecata prospectivă că o anumită intelecție sau raționament introspectiv este corect; o legătură între condiționat și condițiile sale, ca rezultat al unei analize introspective, ce ne arată că o intelecție este corectă dacă este invulnerabilă; este invulnerabilă numai dacă sunt în curs anumite chestiuni pertinente, ce merită o reevaluare. În al treilea rând, îndeplinirea condițiilor, adică faptul că intelecția vine dintr-o minte sănătoasă și vie, familiară cu o situație concretă și din punct de vedere intelectual, stăpână pe sine însăși.”
Cu acest bagaj intelectual Lonergan trece la cea de-a doua parte a lucrării sale Insight, acolo unde se trece, așa cum am spus, de la teorie la practică, adică de la examenul judecății11 și de la bazele sale, la verificarea existenței judecăților corecte. Acum, primul domeniu în care se poate exercita verificarea nu poate fi dat de autoafirmarea celui care cunoaște, ca cunoaștere de sine sau conștiință de sine, sau o conștientizare imanentă în actele de cunoaștere. Această cercetare conduce, după Lonergan, la examenul noțiunii de ființă care depășește simplul act de gândire, mai mult este chiar precedent actului de gândire, constituindu-se într-un orientament imanent și dinamic al procesului de cunoaștere.12
Noțiunea de ființă, nucleu teoretic de nuanță neotomistă, în definitiv ne arată că este în măsură să susțină și să pătrundă conținuturile gândite în actul de intelecție, întrucât sunt constituite ca un ceva cunoscut, ce devine un centru cu semnificații multiple. Putem observa totodată, continuă Lonergan, că acestea sunt o rezultantă a cercetărilor succesive afirmațiilor din prima parte a lucrării Insight, și care după aceea devin secundare, față de teoria cunoașterii de sine.13
Am putea parafraza în mod sintetic intenția profundă a lui Lonergan astfel: intenția de a ajunge la condițiile transcendentale care consimt cunoașterii omenești să judece, să elaboreze concepte, să formuleze idei; „acum pentru a face acest lucru este nevoie de un proces de auto apropriere (o luare în posesie a propriilor capacități cognitive); a ajunge ceva care este pre-predicativ, pre-conceptual, pre-asertiv (…), a trece de la ontologic, care se referă la logos, de la conceptul de ființă la o judecată despre ființă, la ontic, care se referă la ceea ce unu este14”.
Nu este vorba de o cercetare a stărilor propriei conștiințe dintr-o perioadă trecută, întrucât ceea ce contează, ne spune Lonergan, este propria sa conștiință actuală, cu toate prejudecățile sale. Este vorba de a experimenta pe propria piele întreaga gamă de adevăruri deconspirate și judecăți necesare.
A surprinde intelecția sau propria inteligență înseamnă să fim atenți și să plecăm de la presupoziția că o figură geometrică ca cercul este perfect rotundă atunci când razele sunt egale, și deformată dacă razele sunt inegale. Asta înseamnă să păstrăm o adecvată măsură în acțiunile noastre.
Bineînțeles, alta este intelecția ce privește științele și matematica în special și alta ceea ce privește sensul comun și cu totul alta cea care privește teologia:
Omul de știință construiește o lume care este cu totul diferită de lumea care se referă la sensul comun și face această diferență deoarece el urmărește un ideal în care cunoașterea este universală, în care participă folosindu-se de toate deducțiile logice, rezultat al enunțurilor cu caracter de validitate.15
De aceea, anumite intelecțiuni nu pot fi subsumate unor categorii logice, făcând imposibilă asumarea unei filosofii de viață, deoarece baza de la care se pleacă este una de sorginte speculativă.
Totodată, studiul detaliat, scrie Lonergan, al diverselor tipuri de judecăți proprii minții umane conduce la înțelegerea cunoașterii ca ceva care intră propriu-zis în interioritatea persoanei. Într-o primă aproximare vedem că prezența obiectelor în cameră este una reală, în a doua ipostază persoana este prezentă pentru sine însăși, altul este momentul conștientizării prezenței ideilor în propria conștiință. În procesul de auto-apropriere la cea de-a treia persoană apare nevoia de a satisface interesul nostru major, acela al conștientizării depline16.
Întrucât prin această metodă suntem puși în fața unei prezențe date, deci implicite, dar încă necunoscute și explicite. Conștiința este deci ceea ce este prezent în cel de-al treilea sens al prezenței, adică al adevărului transcendental, al unui mod neschimbător de cercetare la care a țintit Insight:
Aceasta ar putea fi o probă că pentru a avea o cunoștință despre acel determinat tip trebuie postulată o idee unitară. Trebuie postulat cel puțin un ego transcendental, care să ducă la bun sfârșit toate aceste activități, chiar dacă nu sunt un dat al propriei conștiințe. Chiar dacă propria conștiință nu era decât cea a propriilor acțiuni și nu una a unei persoane singulare, tocmai de aceea este nevoie să fie postulat un subiect cunoscător, ego-ul transcendental, ca o condiție a posibilităților de cunoaștere17. Cunoașterea, după întregul excurs analitic propriu Insight-ului, pe bună dreptate nu poate fi concepută ca o privire din afară, nici măcar ca o adecvare la o realitate externă a persoanei ce cunoaște; procedeul trebuie gândit ca un itinerariu spre perfecțiune, ca o capacitate de a dobândi necondiționatul virtual, independent de experiență.
Mai înainte de a ne întreba ce ne vine din afară și ce este o acțiune a priori, este vorba de a cunoaște prin natura lucrurilor și mai ales de ceea ce cunoaștem prin schema ipotetico-deductivă, care conferă discursului științific capacitatea de a opera în mod critic, în sensul că experimentele dau posibilitatea verificării unui tot mai mare număr de informații și de fapte. Examenul procesului cognitiv are să-i permită lui Lonergan să ajungă la o explicitare a noțiunii de obiectivitate pe de-a-ntregul definită pe baza unui studiu al procesului cognitiv. Este ca și cum ființa și inteligența sunt în corelație, prin actul cognitiv suntem puși în condiția de a ajunge la structura euristică care conduce ființa la matricea sa culturală autentică.

 

 

Note
1 Programul enunțat de Papa Leon al XIII-lea a fost o invitație continuă de a nu uita adevăratul sens al Enciclicii Aeterni Patris ce s-a referit la raportul antichitate-modernitate, cu toate revelațiile pe care le aduce la lumină.
2 Bernard Lonergan, Conoscenza e interiorità, Il Verbum nel pensiero di S. Tommaso (a cura di Natalino Spaccapelo), EDB, Bologna,1984, p. 233.
3 Iată o sinteză a conținuturilor pe care o face F.E. Crowe, în lucrarea sa derspre Bernard Lonergan: Ce se întâmplă atunci când participăm la un act de cunoaștere?, în cap. I analizează actul de inteligență în domeniul matematicii ; în cap. 2-5 analizează actul de inteligență în domeniul ștințelor empirice; cap 6-7 analizează actul de inteligență în sensul comun al vieții cotidiene; cap. 8, în cazul chestiunilor comune a științelor și a sensului comun. După aceste 8 cap. dedicate intelecțiunii sau înțelegerii în forma sa directă, urmează cap. 9-10 dedicate formei reflexive, cea care stă la baza judecății. A doua parte a lucrării, cu alte 10 cap. Se referă la intelecțiune ca formă de cunoaștere și răspunde la o ulterioară întrebare: Ce este cunoscut, când cunoaștem?
4 Cel de-al doilea pas va fi Metoda în teologie, fruct al confruntărilor cu concluziile științelor umane și cu dobândirea conștiinței istorice, datorită căreia se poate realiza un examen al metodelor în general.
5 Cf. F. E. Crowe, Bernard Lonergan, 86.
6 Ibid p. 86 și urm.
7 Insight (Intelecția, Inteligența), Un studiu despre înțelegerea umană, ed. italiană îngrijită de Saturnino Muratore și Natalino Spaccapelo, Città nuova, Roma 2007, cit. p. 791.
8 Cf. Pasquale Giustiniani, op. cit., pp. 38-39.
9 Cf. Comprendere e Essere, op cit. p. 37
10 Ibid. pp. 42-43
11 Judecata este definită de Aristotel ca logos apophantikos, adică enunț declarativ. Judecata este o idee care afirmă sau neagă ceva despre ceva. Întrucât afirmă sau neagă doar la nivelul actului predicațional se poate constitui adevărul. Noțiunea nu este nici adevărată, nici falsă, ci poate fi clară sau obscură. Adevărată sau falsă poate fi doar judecata, întrucât numai ea asertează.
12 Inteligența, p. 395.
13 Ibid., p. 415.
14 Comprendere e Essere, ivi, 35.
15 Ibid. p. 117
16 Cf. Lonergan , op. cit. p. 169
17 Ibid. 176