Metoda în teologie

 

Odată lăsată în urmă teoria intenționalității descrisă în opera sa monumentală Insight, B.Lonergan, se uită la prezentul său de Profesor de Teologie dogmatică la Gregoriana din Roma interesat să pregătească viitorul metodologic al doctrinelor propuse studenților: de methodo universim inquisitio theoretica; de intellectu et methodo; de methodo et historia și la sfârșit din anul 1961 până în 1964 de methodo theologiae1, „cu convingerea că această descoperire este decisivă pentru viitorul gândirii sale filosofico-teologice, care să fie bine înțeleasă ca metodă în teologie și care să fie recunoscut în mod universal, de aceea este nevoie să fie evitate neînțelegerile, interpretările eronate, expunerile răstălmăcite”2.
Chiar dacă idealul exprimat aici este acela al unității credinței creștine, nu se poate cere ca toți să subscrie formulelor doctrinare reținute corecte de Lonergan. De aceea este nevoie, scrie Lonergan, să existe o deschidere spre un pluralism sănătos de idei, prin valorizarea unor ramuri ale teologiei care erau trecute cu vederea sau considerate auxiliare, toate în sensul unei convertiri și deschideri spre mesajul divin.
Lonergan a configurat astfel o teologie doctrinară menită să-i ajute pe cei implicați în răspândirea mesajului creștin: „să poată distinge între o adevărată înțelegere a mesajului religios și o înțelegere teologică a aceleași doctrine teologice, în sensul introducerii acelei medieri culturale proprie creștinismului: înțelegerea teologică a doctrinei, scrie Lonerga, este istorică și în același timp dialectică. Este istorică întrucât încearcă să surprindă mesajul creștin din diferitele doctrine, chiar dacă limbajul lor era exprimat într-un mod diferit. Dialectică, deoarece avertizează în ce privește diferența dintre pozițiile și contrapozițiile proprii unor doctrine teologice, afirmând pozițiile progresiste și eliminându-le pe cele contradictorii.3”
Cu multe asemănări în ce privește conținutul analizelor făcute în Insight, în lucrarea despre metodă avem de-a face cu idei și modele care ne trimit la o practică a cunoașterii, pe linia unei intuiții fundamentale, aceea a înțelegerii corecte a datele și a faptului că cunoașterea este o structură a experienței, a inteligenței și a judecății; momentul cheie al cunoașterii este acela al înțelegerii4.
Conceptul de model sau de metodă implică de fapt o sumă de inteligibili interconectați prin termeni și relații pe care este bine ca cercetătorul să-i aibă la dispoziție, atunci când este vorba de a descrie realități sau formula ipoteze, cu rol funcțional în cadrul cunoașterii naturii și a religiilor:
Există deci o metodă pentru a pune în evidență operații distincte, unde fiecare operație este în relație cu celelalte, unde structura relațiilor formează o schemă, iar schema este descrisă ca un model bine făcut pentru a pune în practică o idee bine gândită, care poate fi pusă în aplicare, repetându-se, până când ceva nou și progrsiv iese în evidență5. O structură adevărată în măsură să ne ducă spre cunoștințe noi și spre decizii în măsură să ne reapropie de esență, pornind de la faptele singulare până la discipline noi de interes major.
Prima trimitere lonerganiană la metoda teologică o prezintă ca o schemă normativă de operații ricorente și legate înre ele, care sunt în măsură să ducă la rezultate cumulative și progresive.6
Nu este vorba de un cumul de reguli, ci de o schemă de operații, fie logice cât și non logice, care sunt enumerate ca aparținând: „vederii, auzului, pipăitului, mirosului, gustului, cercetării, imaginarului, înțelegerii, concepției, formulării, reflectării, punerii în ordine, judecății, liberei alegeri, a deciziei și redactării rezultatelor”7.
Operații ce sunt puse în practică de anumiți subiecți, dar care apar trazitive în raport cu obiectele; ele presupun diferite nivele de intenționalitate, cu un grad înalt de conștientizare în ce-i privește pe cei care le pun în practică. În momentul în care există o diferență fundamentală în ce privește modalitatea de înțelegere între nivelul categorial și cel transcendental, este nevoie să fie pus accentul pe aspectul transcendental al metodei de lucru.
În acest sens, Lonergan precizează că, în timp ce categoriile sun determinări, adică faptul că au o extensiune și o denotație limitată, sunt varibile în funcție de mediul cultural unde acționează, sunt posibil de cunoscut în manieră reflexivă și, deci, dau naștere la diferite tipuri de cunoaștere sau sunt atribute ale non cunoaterii; transcendentalii în schimb sunt posibil de cunoscut întrucât conținutul lor, nelimitat în ce privește denotarea, adică extensiunea lor, rămân neschimbați în ce privește schimbările mdiului cultural”8.
Este vorba aici de o înțelegere radicală, una a priori care merge mai departe de starea actuală a cunoașterii, în încercarea de a căuta ceea ce încă trebuie cunoscut, proprie dinamismului însuși al cunoașterii, condiție a progresului cultural.
Metoda transcendentală poate fi definită după B.Lonergan, ca o schemă fundamentală a tuturor operațiilor, adică o schemă normativă de operații ce se repetă în mod periodic și care se leagă între ele și care sunt în măsură să ducă la rezultate cumulative și progresive. Este o metodă transcendentală, deoarece „rezultatele la care se ajunge nu sunt din punct de vedere categorial limitate față de un câmp de acțiune sau față de un subiect particular, ci se referă la orice rezultat care ar putea fi înțeles făcând referire la noțiunile transcendentale pe de-a-ntrgul deschise unui orizont ontologic”9.
Pentru a găsi o anumită familiaritate cu o asemenea metodă, este nevoie de o îmbogățire continuă a propriilor cunoștințe, obiectivându-le, aplicându-le operații așa zis intenționale, întrucât sunt obiecte de cunoscut, asupra cărora este nevoie să fie experimentate propriile operații intenționale, de exemplu propria experiență, inteligență, capacitate judicativă și decizională, care pentru Lonergan constituie elementele principale ale celor patru nivele ale intenționalității umane, a înțelegerii unității și relațiilor, în sensul luării unei decizii în ce privește posibilitatea de a acționa în conformitate cu normele imanente pe care le manifestă relațiile de acest tip.
Asemenea operații există și se verifică conform unei scheme deliniate în Insight, alta este însă schema normativă imanentă a operațiilor noastre intenționale și conștientizate, altceva obiectivarea unor asemenea scheme de concepte, propoziții și cuvinte. Obiectivările (sau punerea în valoare) pot fi la rândul lor revăzute de toți întrucât pot fi descoprite schemele normative originare, cu un mai mare grad de repetiție, în măsură să ducă la rezultatele progresive de care am vorbit mai sus.
Astfel, fiecărui cercetător îi este oferită o metodă transcendentală de bază care să-i pună la dispoziție elementele necesare desfășurării unei activitatăți în care funcțiile normative să fie valorizate (observarea diferenței între atenție și neatenție, inteligență și stupiditate, raționalitate și iraționalitate, responsabilitate și iresponsabilitate); critica ( șă pună de acord interesele umane din jurul acelor activități care sunt necesare cunoașterii cu relațiile ce configurează o anumită realitate (sistematică, euristică, de la mijloc la scop, de la necunoscut la cunoscut, până la cele fondatoare, prin recunoașterea normelor comune, proprii tuturor științelor10.
În definitiv, comentează Pasquale Giustiniani, ne apare vădită intenția lui Lonergan de a configura o adevărată mathesis universale, poate prea asemănătoare paradigmei moderne, prin care odată câștigat un nivel de bază, poate capăta rolul de parte constitutivă pentru o analiză mult mai largă a domeniilor proprii teologiei sau științelor umane.
Chiar dacă este adevărat că în cadrul științelor naturale se judecă într-un mod diferit față de științele umane sau teologice, oricum această diferență nu presupune o trecere de la atenție la neatentenție, de la inteligență la stupiditate, de la raționalitate la chestiuni fără însemnătate. Obiectele teologiei, nu se regăsesc în afara unui câmp fără conotații semnificative, de care poate fi făcută abstracție, deoarece noțiunile transcendentale implică totul, sunt cuprinzătoare pentru întreg spectrul uman și spiritual pe care-l cuprind11.
Adevărata cheie pentru unificare tuturor științelor este metoda de cercetare, întrucât presupune o intensificare a gradului de conștientizare, consimte să fie depășită vechea paradigmă a statutului filosofiei față de teologie.
Teologia, chiar dacă coincide cu o parte importantă din filosofie„este” și ne conduce la posibilitatea de a răspunde la trei întrebări fundamentale, proprii cercetării filosofice: „Ce fac atunci când cunosc? (teoria cunoașterii), De ce dacă fac acest lucru, acesta este un act de cunoaștere? (epistemologia), Ce cunosc, atunci când particip la actul de cunoaștere (metafisica)? sau integrarea transcedentală a structurilor euristice și nu a speculațiunii categoriale care ne face să spunem că totul este, de exemplu apă, sau devenire sau ființă…)”12
Atenția lui Lonergan se-ndreaptă spre studiul binelui și semnificațiilor care acesta le poate avea pentru oameni, el examinează de aceea diferitele componente care intră în Binele uman, capacități, sentimente, valori, credințe, cooperare, progres, declin, nu fără trimiteri la Jean Piaget în domeniul psihologiei educative și la Dietrich von Hildebrand în analiza procesului istoric. Abordează de asemenea chestiuni ce privesc semnificația, cu trimitere la funcții și elemente ce privesc viața umană, cu deschideri spre intersubiectivitate, spre artă și simboluri. Lonergan face distincție între izvoarele semnificațiilor și actele semnificante, analizând atent funcțiile cognitive, eficiente, costitutive, comunicative și intersubiective obținând astfel trei noțiuni bazilare, cele de comunitate, de existență și de istorie: dacă fiecare ființă umană s-a născut, acesta este motivul unor întrebări cu caracter existențial, în timp ce tradițiile nu sunt decât un rezultat a ceea ce odată era viață; hermeneutica și studiul istoriei au devenit de aceea fundamentale pentru știința umană.
Deoarece exigențe diferite au dat naștere la diferite modalități de a opera în plan social, acestea la rândul lor dau naștere la habitus-uri de principii, cu diverse semnificații. S. Toma n-avea niciun dubiu că principiile sunt dobândite și nu înnăscute, în sensul că întregul lor conținut provine din experiență ca rezultat al unui process de abstracție. Geneza lor a fost expusă în textul Metafizicii lui Aristotel, care le-a declarat cunoscute prin natură și nu prin dobândire (achiziție). Adică faptul că ceea ce este înnăscut, nu este un principiu, ci un habitus al principiilor, adică o atitudine a inteligenței de a vedea adevărul, imediat ce acesta s-a format, mai profund cu lumina intelectului agent, care permite formarea lui și mai ales înțelegerea lui.
În ce privește habitus-ul, Lonergan distinge între o exigență sistematică, care separă habitus-ul de sensul comun al cunoașterii teoretice; exigența critică care caută să cuantifice, să-și intensifice conștiința intențională, să atragă atenția nu numai asupra obiectelor, ci și asupra agentului cunoscător și a actelor acestuia și nu este în ultimă instanță o exigența transcendentă.
Ampla reflexie lonerganiană asupra binelui și răului, asupra progresului sau declinului, cu relativele sale semnificații, ridică nu puține întrebări, puse în multe feluri, cu posibile și multiple răspunsuri, despre sensul universului nostru și destinul omului: dar dincolo de această multiplicitate, există o unitate de bază care vine la lumină atunci când se aplică metoda trenscendentală. Nu putem cerceta în jurul posibilității unei cercetări cu mai multe șanse de reușită. Putem în schimb reflecta asupra naturii reflexiei. Putem delibera dacă puterea noastră de analiză are sorți de izbândă. În fiecare din aceste cazuri iese în evidență întrebarea despre Dumnezeu”13.
Lonergan este un foarte bun cunoscător a tot ceea ce înseamnă religie și fenomene religioase, întrucât a văzut necesitatea unei metode riguroase pentru a le cercetă. Aceeptând că universul este inteligibil, în sensul că subiectul cunoscător este în măsură să pună întrebări și să-i cerceteze misterul; de aici întrebările inevitabile asupra inteligibilității universului, fără un fundament inteligent, adică cele privindu-L pe Dumnezeu. Sunt întrebări care riscă să rămână fără răspuns. Întrebări care pleacă, scrie Lonergan, din acel impuls structurat a priori, care pleacă de la experiență până la efortul de a înțelege și judeca conform justiției. În măsura în care suntem atenți la propriile noastre întrebări și ne întrebăm pe noi înșine, se naște întrebarea esențială, aceea despre Dumnezeu14.
De aici este foarte ușor să tragem o concluzie în ce privește orientamentul înnăscut al ființei umane spre Dumnezeu, dincolo de răspunsurile diferite, apărute ca rezultat al unui proces istoric, care i-a cuprins pe atei, pe agnostici și pe umaniști. În cele ce urmează vom vedea caracteristile unui asemenea orientament, deliniate de Lonergan: a) datorită lui ființa umană ajunge la autenticitate, deschizându-se spre un discurs exigent, ce cuprinde o relație de iubire cu Absolutul, prin intermediul noțiunilor transcendentale situate la diversele nivele cunoscătoare: la primul nivel sunt întrebările adresate inteligenței, ce, pentru ce și cu ce scop?; întrebări adresate reflexiei (ceea ce vizează dincolo de subiectul care întreabă) ; la un nivel ulterior, întrebări ce privesc capacitatea de a lua decizii; merită sau nu merită acest lucru?
Asemenea noțiuni transcendentale constituie deci capacitatea de auto-transcendență, care devine realitate numai printr-un act de iubire : ființa capabilă de iubire actualizează în mod fundamental intenționalitatea noastră conștientă b) ființa iubitoare de Dumnezeu fără limite se configurează în mod conștient ca o actualizare a capacității și potențialității umane: este vorba de o stare dinamică și conștientă, o conștiință la cel de-al patrulea nivel al conștiinței intenționale, adică conștiința faptului că putem lua decizii, că putem emite judecăți de valoare, că putem decide și lua decizii în mod responsabil.
Din comuniunea cu Dumnezeu se naște comunitatea religioasă, care se exprimă în mod diferit, care are o durată, care este istorică în sensul că își pune întrebări nu cu caracter metodologic, ci teologic, despre revelație, despre inspirație, scriitură, tradiție, dezvoltare, autoritate, schisme, erezii…
Ca urmare a concepției conform căreia ar exista o situație în care iubirea precede cunoaștere, prin care se poate face o distincție între credința creștină și credința religioasă în general, în sensul că harul este unul din elementele ce stau la baza credinței creștine; reluată după clasica temă a lui lumen gratiae sau lumen fidei sau înțelepciunea manifestă.( Distincția dintre credința creștină și credințele religioase așa cum le-a văzut și interpretat Mircea Eliade, poate constitui o bază pentru întâlnirile ecumenice și o întâlnire între toate religiile care se bazează pe o experiență religioasă.)
În concluzie, ne spune Lonergan, se poate foarte bine spune că aspectele platformei puse în discuție își au caracteristicile sale bine definite. În primul rând Lonergan s-a gândit la o metodă validă, în liniile sale esențiale, pentru oricare din științele umane, care sunt menite să cerceteze un trecut cultural în vederea construcției viitorului. În al doilea rând, o asemenea metodă, în teologie, trebuie să facă posibilă o asociere, cu tradiționala sa amprentă teoretică și metafisică, luându-și chiar riscul unui raționalism teologic, să pună accentul pe aspectele sale esențiale, morale și religioase în ce privește expansiunea conștiinței omenești. În ultimă instanță ea trebuie să permită trecerea de la un sistem teologic cu categorii metafisice și abstracte la o metodologie teologică ale cărui categorii să fie desprinse din analiza intenționalității umane.15
Cele patru specializări funcționale rezultate din cercetarea lui Lonergan au avt un impact enorm asupra discursului teologic în sensul că au dat un imbold cercetării prin studiul științelor umane, adică sunt studii privind anumite date referitoare la teologia creștină. Apoi Interpretarea și Hemeneutica ce privesc înțelegerea textului, înțelegerea obiectului de studiu, prin înțelegerea conceptelor în scopul de a-l înțelege pe un autor, o cultură, o altă forma mentis, până la posibilitatea de a judeca corectitudinea propriei comprensiuni a textului. O altă specializare funcțională vizează istoria, și anume capacitatea de a surprinde diferențele dintre istoria propriu-zisă și știința naturii, adică a diferenței între obiecte și modurile de exprimare și respectivele descoperiri. A avea o bună imagine în ce privește dialectica sau dinamica fenomenelor; a raporturilor contradictorii dintre ele sau a rapotului de contrarietate, în sensul că două evenimente nu pot fi adevărate împreună, dar pot fi false împreună. Găsită o bază unică putem merge până la rațiunile unui conflict, adică la cauzele care l-au determinat. În plan semantic cele două nivele de înțelegere se referă în primul rând la interpretarea care înțelege, cealaltă, cea care poate valoriza, accepta și oferă o bază pentru adevărul crezut și demonstrat.
Odată înregistrată abandonarea sintezei teologice scolastice, în primul rând datorită inadecvării finalităților pe care teologii medievali și le-au propus, în parte datorită lipsurilor cuprinse în corpus-ul aristotelic datorită traducerilor târzii și pe filieră arabă, Lonergan va proceda la reconstruirea unui fundament pentru aceste specializări necesare pentru a trece de la un discurs indirect, în care sunt expuse convingerile și opiniile altora la un discurs direct în care se poate afirma cu adevărat ceea ce este. În ce privește doctrina, ea se exprimă în judecăți de fapt și de valoare, enunțate într-un orizont constitutiv, care își are definiția sa exactă plecând de la dialectică, cu toată bogăția sa istorică. Doctrinele își au varietatea lor în izvoare primare, doctrine ale bisericii, doctrine metodologice, fără o cotitură relativistă. În acest sens scrie Lonergan:
„Noi nu suntem relativiști, de aceea recunoaștem ceva substanțial și comun naturii umane și activității umane. Dar aceasta o punem nu în propoziții valide în mod etern, ci în structura pe deplin deschisă a spiritului omenesc, în preceptele transcendentale tot timpul imanente și operative, cu toate că sunt încă neexprimate: fii atent, fii inteligent, fii rațional, fii responsabil”16
Există deci schimbări fundamentale în ce privește doctrina religioasă, desfășurată de-a lungul secolelor, căreia oamenii Bisericii i-au opus rezistență din două rațiuni. Prima rațiune comună a fost aceea că oamenii Bisericii nu aveau nici cea mai mică capacitate de înțelegere a acestor schimbări. Cea de-a doua rațiune a fost aceea că aceste schimbări care în general erau însoțite de o lipsă de conversiune intelectuală, fiind de aceea de multe ori ostile creștinismului17.
La acest punct apare inevitabilă întrebarea despre cum se pot pune de acord pluralismul cu permanența dogmelor. Ceea ce este permanentă este semnificația dogmelor, ne spune Lonergan: Aceasta este, după părerea mea, doctrina Conciliului Vatican I despre permanența semnificației dogmelor. Ea presupune (1) că există mistere ascunse în Dumnezeu pe care omul nu le-ar putea cunoaște dacă n-ar fi revelate, (2) faptul că au fost revelate, și (3) că Biserica a proclamat în mod infailibil semnificația a ceea ce a fost revelat. Aceste presupoziții la rândul lor sunt doctrine ale Bisericii. Expunerea lor și apărarea lor îi aparține nu expertului de metodologie, ci teologului18.
Celelalte specializări se referă la sistematicitate, la doctrină și la comunicare, care se ocupă în mod plural de teologie în relațiile sale externe sau interdisciplinare, de transpoziții și de adaptări necesare. Proiectul unei revizuiri globale a gnoseologiei, întreprins cu Insight, s-a bazat pe necesitatea unei reînnoiri radicale a metodei teologice în Method in Theology, care încă trebuie aplicată.

 

 

Note
1 Cf. G.B. Sala, Il metodo in teologia, Civiltà cattolica, pp. 468-477.
2 B.J.F. Lonergan, Il metodo in teologia , Presentare și tr. it. de G.B. Sala, Quieriniana, Brescia 1975, (Bibl. di teologia contemp. 24), p. 157
3 Ibid. p. 351
4 Cf. G.B. Sala, „Il metodo in teologia”, cit. p. 469
5 Ivi , p. 26
6 Ivi , p. 27
7 Ivi, 29
8 Ibidem
9 Ivi, p. 37
10 Ivi, 45
11 Ibidem.
12 Ivi 48
13 Ivi, 121
14 Cfr. Lonergan , op. cit. p. 123
15 Cf. G.B. Sala, Il metodo in teologia, p. 470
16 Il metodo in teologia, p. 320
17 Ibid. p. 335
18 Ivi, p. 341