În mai 2022 pandemia Coronavirusului 19 nu este încă încheiată, dar un prag s-a trecut. Unele măsuri profilactice au fost internalizate, există vaccinuri prevenitoare și antivirale performante, iar efectivul îmbolnăvirilor și al deceselor a scăzut. Pericolul nu este de subestimat, dar un bilanț se poate face.
Îmi propun să fac acest bilanț la solicitarea cuiva cu care am colaborat fără rezerve, ca cetățeni integri și responsabili de cauze publice. Nu vreau să substitui bilanțul precumpănitor terapeutic, respectiv statistic al epidemiologilor, economiștilor, administratorilor, pe care îl iau însă în considerare tacit, ca bază. Dar pot să fac bilanțul conceptual, cum distinsul coleg mi-a cerut, din punctul de vedere puțin uzitat al filosofiei.
În concepția mea, filosofia are menirea să exprime conceptual de ce se petrec crize și cum se poate ieși din ele. Filosofia este „gândire mai departe” – acea gândire ce merge din treaptă în treaptă atât de departe încât captează temeiurile ultime. Filosofia este destul de departe dusă dacă interoghează sensul. Ideologiilor tot mai abundente din jurul nostru, filosofia le opune argumentul că nici o problemă nu se rezolvă fără perspectiva omului întreg și că, în orice situație, este de apelat la mintea și conștiința oamenilor. Filosofia are de defrișat și de modelat raționalizări, dar și de anticipat și de evaluat evoluții.
Din capul locului propun să se distingă între „filosofia în pandemie”, prin care înțeleg filosofiile diverse pe care pandemia le-a găsit pe scenă, și „filosofia pandemiei”. Primele sunt de interogat cu privire la eventuala anticipare a pandemiei, la explicarea ei, la reacția la pandemie și la soluțiile de depășire a acesteia. „Filosofia pandemiei” are de asumat pandemia așa cum s-a petrecut, de explicat emergența ei și de orientat oamenii spre ieșirea din pandemie. Primele iau pandemia ca fapt istoric, alături de atâtea altele, abordându-l din unghiul lor de vedere inevitabil particularizat. „Filosofia pandemiei” caută să stabilească ce poate scoate oamenii din pandemie. Și „filosofiile din pandemie” pot să-și adauge „filosofia pandemiei”, dar aceasta rămâne chestiunea deschisă a fiecăreia. Și „filosofia pandemiei” folosește achiziții istorice ale filosofiei.
„Filosofia pandemiei” pe care o articulez aici trece dincoace de geografia consacrată a curentelor filosofice, asumându-și, însă, optici și acum fecunde din contribuțiile acestora. Ea caută să facă față unui eveniment în multe privințe nou în istorie și este deschisă inițiativelor de gândire reclamate de obiectul însuși de investigație.
Cât de importantă este această distincție ne dăm seama observând scena filosofică. În mass media s-a acuzat faptul că filosofii nu ar avea o opinie privind pandemia, cu toate că se publicaseră deja în 2020 primele articole pe subiect, care au fost ale unor filosofi. În această situație, plecând de la premisa după care Covid 19 va fi o „cezură în istorie”, Deutsche Gesellschaft fur Analytische Philosophie a lansat în 2020 competiția pentru elaborarea de analize filosofice. Subiectele indicate au fost pe o gamă largă: alegerea valorilor între sănătate, libertate, bunăstare; interferența statului în drepturile fundamentale ale persoanei; etica medicală în fața împărțirii resurselor și triajului; solidaritatea cu grupurile de risc; posibilitatea de fi afectat drept conditio humana; capacitatea de randament a statului în vremuri de crize; rolul expertizei științifice în politică și știință; decizie în condiții de nesiguranță; prognoză, model și realitate; fake news și teoriile conspirației; teoriile sociale ale cunoașterii și comunicarea în științe; criza ca șansă de reflecta asupra muncii, mobilității, globalizării; economia și problemele de distribuție.
Luând în seamă ceea ce s-a petrecut, sunt de părere că filosofia pandemiei mai trebuie să-și adauge subiecte. De exemplu, chestiunea originii coronavirusului 19 cade în sarcina istoriei, dar filosofia pandemiei are de extras din date o modelare pentru viitor, care să instruiască unde sunt pericolele și vulnerabilitățile. Ea are de interogat validitatea măsurilor de bază ce s-au adoptat în societățile noastre pentru a face față pandemiei. Această filosofie are de dat seama de încadrarea socială a pandemiei și de întrebat asupra distribuției îmbolnăvirilor, poverilor și sacrificiilor pe diferiți umeri. Filosofia pandemiei are de formulat propuneri de soluții ce duc în afara pandemiei.
Spus simplu, dacă luăm în seamă întregul fenomenului, atunci paleta subiectelor ce revin filosofiei pandemiei trebuie lărgită dincolo de elucidările de natura celor propuse de analiticieni. Filosofia pandemiei nu se oprește la date statistice, ci le interpretează și interoghează, nici la postulate interpretative, ci le pune la probă. Din capul locului ea știe că ideologiile și propaganda sunt parte a realității pe care o interpretează și de care ia distanță.
În plus, rămânând filosofie, filosofia pandemiei are de dat răspuns și la întrebări privind relația dintre viața umană, viața în general, acțiunile oamenilor, societatea, istoria și lumea. Întrebările ce țin de încadrarea întreagă în lume a vieții unei ființe ce trăiește conștient viața de care dispune au sens și sunt de pus ca atare.
Primul volum rezultat din competiția organizată de societatea germană de filosofie analitică (Geehrt Keil, Romy Jaster, Hrsg., Nachdenken uber Corona. Philosophische Essays über die Pandemie und ihre Folgen, Reclam, Ditzingen, 2021) confirmă nevoia de a lărgi spre întreg lista subiectelor filosofiei pandemiei. Teza autorilor este, desigur, cum era de așteptat din partea analitismului, că nu ar exista filosofie a pandemiei, evenimentele lumii interesând filosofia mai degrabă în ceea ce au uniform. Argumentul adus de ei este acela că ceea ce ei numesc „Corona Krise” nu ne-a impus o lecție, ci multiple lecții (p.9). Este adevărat, dar aici nu este un argument suficient pentru a nu păși în filosofia pandemiei. În definitiv, de ce nu ar fi aptă filosofia să-și asume multiple lecții? Și de ce nu ar înainta spre întreg, care este chiar misiunea ei?
Firește, autorii amintiți își asumă orizontul de interes și opțiunile filosofiei analitice. Ei și spun că „filosofia analitică își are tăria ei în abordarea de probleme prozaică, care face sortări, de clarificare conceptuală și argumentativă” (p.9). Opțiunea este de respectat, firește, numai că întrebarea dacă dăm seama sau nu de pandemie cu restricțiile prealabile ale filosofiei analitice este inevitabilă. Din ceea ce am arătat deja rezultă clar că din opțiunile sesizabile ale acestei filosofii – considerarea a ceea ce este dat în experiența individuală, reductibilitatea vieții sociale la suma acestor experiențe și restrângerea formulărilor la ceea ce poate avea semnificație empirică – rezultă nu numai avantajul plierii la ceea ce atinge nemijlocit viața oamenilor, dar și constrângerea la a lăsa la o parte ceea ce este mai puțin perceptibil, dar eficace. În orice caz, o filosofie orientată spre cuprinderea întregului antrenat de pandemie în viața oamenilor nu are cum să fie exclusă, ba este chiar reclamată.
Vine de fapt filosofia unui fenomen abia după încheierea fenomenului? Întrebarea este veche. Hegel a răspuns clasic, amintind că bufnița lui Minerva își întinde aripile numai odată cu căderea amurgului. Este adevărat, dar se poate adăuga observația că filosofii nu fac neapărat jurnalistică și nu redau obligatoriu ceea ce se petrece cotidian. Ei sunt, însă, interesați de viața cotidiană, pe care caută să o și încadreze în scenarii largi. Uneori ei ajung să renoveze scenariile luând distanță în adâncime de ceea ce este dat nemijlocit. Vorbim, desigur, de profesioniștii filosofiei! Ei nu ignoră ceea ce se petrece, dar încadrarea, eventual renovarea, iau timp.
Acestea iau timp mai ales atunci când este vorba de o experiență de viață nouă, șocantă, cum este pandemia începută în 2020. Prin ce sunt noi Coronavirus 19 și pandemia? Ni se spune că „niciodată nu a fost în vremuri de pace o așa limitare a vieții publice”(Geehrt Keil, Romy Jaster, Hrsg., Nachdenken uber Corona. Philosophische Essays über die Pandemie und ihre Folgen,p.7). Și se adaugă: „Pandemia și repercusiunile sale oferă ocazia ca aproape toate domeniile conviețuirii noastre să fie negociate din nou” (p.9). Afirmații adevărate, neîndoielnic, dar cred că nu prind destul noutatea pandemiei.
Noutatea a fost înainte de orice virusul însuși (nici astăzi decriptat suficient!), viteza lui fără precedent de răspândire (desigur și pe fondul celei mai mari mobilități internaționale) și dificultatea încă neînvinsă (chiar dacă atenuată prin vaccinuri de consolidare prealabilă a organismului și antivirale). Consecințele sociale sunt, desigur, cele mai ample.
Ținând cont de toate acestea, interpretarea pandemiei ca o „criză” este, cu siguranță, adecvată. Când vorbim de criză avem în vedere situația în care un sistem sau organism întâmpină dificultăți care-i pun în primejdie existența. Se poate discuta a cui criză este pandemia. Candidații sunt sistemul naturii, societatea mondială în care suntem cuprinși astăzi, societățile concrete în care ne desfășurăm viața.
Nu cunoaștem încă procesele naturii care au generat coronavirusul 19. Nu cunoaștem suficient nici cum a ajuns epidemia să cuprindă inclusiv insule în care trăiesc oameni izolați de lume sau locuri aflate în afara circulației. Știm bine, din păcate pe propriul cost, ce a însemnat criza în societățile noastre. Oricum, criza legată de pandemia din 2020 nu mai poate fi redusă la criza societăților concrete în care trăim.
Se amintesc, pe drept, trei caracteristici ale crizei acestor societăți: o criză care atinge direct viața și sănătatea tuturor cetățenilor; o criză ce nu se poate rezolva de un grup de decidenți, ci presupune cooperarea tuturor cetățenilor; o criză ce nu se poate rezolva fără cercetarea medical-epidemiologică (pp.20-23). Aș mai adăuga, însă, trei trăsături. Această criză nu a fost anticipată decât ficțional; ea s-a putut manipula de decidenți, cum s-au și petrecut lucrurile (vezi justificatul Apel Vigano, 2020); criza nu se poate rezolva decât prin cooperare organizată de stat – în interior și în exterior. Criza este eminamente internațională, fiind pandemie la propriu. De aceea, discuția asupra pandemiei coronavirusului 19 ar trebui deschisă spre dimensiuni noi. Ea nu se poate depăși altfel.
Deschiderea nu este convențională, căci plecând de la ea se configurează și antidotul. Dacă se rămâne la descrierea noutății crizei citată mai sus, atunci este logic ca autorii să se concentreze asupra dobândirii și cultivării încrederii (Vertrauen) în soluțiile ce se adoptă, evident după cântărirea lor critică. A acționa plini de încredere este socotită soluția.
Numai că se poate acționa cu încredere desăvârșită în ceea ce se decide în societățile de acum și criza să continue. Cum se și petrec lucrurile! Au fost multe decizii care, dacă nu erau privite mai critic, ci doar cu încredere, ar fi generat rău pe scară mare. De pildă, legat de vaccinuri s-au promis vindecări, or acestea fac o consolidare a organismului, esențială, desigur, dar atât. S-a declarat că pandemia este depășită, or ea nu este oprită.
Se spune justificat că spațiul de răsfrângere a crizei este neobișnuit de mare: global, mental, economic, social. Căci criza pandemică este multidimensională. „Ea prinde cu radicale schimbări direct viața noastră cotidiană, comunicarea, relația noastră cu politica și statul. Ea privește economia și o disrupe și duce cu siguranță la schimbări în sistemul de putere globală” (Matthias Horx, Die Zukunft nach Corona. Wie eine Krise der Gesellschaft, unser Denken und unser Handeln verändert, Econ, Berlin, 2020, p.21). Mai mult, ea a antrenat scoaterea din viața curentă a multor obișnuințe – privind alergarea, vorbirea, comunicarea fără limite, ca și confirmarea în viața de zi cu zi a importanței comunicării digitale și recunoașterea importanței medicamentelor, după cum a schimbat hotărâtor formele de comportament în societate (p.32-36).Viața și-a schimbat până și direcția, chiar dacă este încă de stabilit dacă este direcția complet dorită sau nu.
În pandemie s-a manifestat cu forță, într-adevăr, un alarmism propagandistic, al mass media și al autorităților. Acesta a fost luat justificat ca indiciu al voinței de utilizare a stării de urgență ca mijloc de a limita drepturi și libertăți și de a crea panică în populație, ce duc împreună la un rezultat inacceptabil: o slăbire a democrației sub aparențele unui stat de drept (Georgio Agamben, L’Inventione di un’epidemia, “Quodlibet”, 20 febbraio 2020). În reacție au fost reafirmate tezele lui Michel Foucault privind “algoritmii” marcării sistemelor vii de către procesele istorice și ale “genealogiei” cunoașterii și a cadrului instituțional al lumii moderne în termeni de „relație a corpului și istoriei” (La Volonte du savoir, 1976). Teoria „bioputerii”, ca impact al puterii din societate asupra corpului individului și asupra populației, a inspirat abordări care au acuzat folosirea pandemie ca pretext pentru măsuri restrictive față de drepturi și libertăți.
Nu se pot ignora folosiri ideologice ale pandemiei, dar nici nu avem cum să reducem pandemia la o acțiune ideologică pe scară mare. Eu sunt de părere (detaliat în Andrei Marga, Lecțiile pandemiei, Tribuna, Cluj-Napoca,2020) că putem pleca cu mai mult profit pentru cunoaștere dintr-un alt loc al societăților concrete. Bunăoară de la faptul că cea mai dezvoltată tehnologic și economic și cea mai complexă societate a istoriei moderne a fost paralizată și redusă brusc la activități simple. Știm prea bine că au mai fost epidemii extinse în istorie. Primul război s-a încheiat cu o întinsă epidemie și nenumărate milioane de morți. Dar pandemia începută în 2020 a antrenat moartea a peste șase milioane de oameni și a afectat întreaga activitate din societățile noastre. A fost destul ca virusul să se răspândească – probabil grație schimburilor intense și marilor „sugative” turistice ale lumii și țărilor care sunt în centrul schimburilor mondiale – ca să paralizeze activitățile. Tema pandemiei a devenit astfel inevitabil și eminamente politică – de politică internațională – și ajunge să modifice ordinea lumii.
Se putea prevedea o criză precum Coronavirusul 19? După părerea mea sunt de distins dintru început două planuri majore de discuție: mondogenetic – planul a ceea ce lumea generează, în care includ și planul cosmogenetic, adică ceea ce este generat de cosmosul cunoscut; și antropogenetic – planul a ceea ce este generat de oameni în organizările lor culturale. Cât se poate prevedea în cele două planuri de discuție depinde de cunoștințele acumulate. Diferența planurilor constă sub acest aspect în aceea că al doilea plan, cel antropogenetic este în bună măsură în mâinile umanității.
Dacă aruncăm privirea în reviste de epidemiologie, de specialitate în sens larg, atunci se poate că spune că, după epidemiile care au fost în ultimii ca zece ani, nu au lipsit semnalările că o pandemie este în grad înalt probabilă. Nu doar literatura de ficțiune, ci și reviste de specialitate au dat semnale. Dar de la semnalarea posibilității la prevedere este distanță mare.
Desigur, matematicile actuale ne permit să se prevadă, prin calcul, evenimente cu mare probabilitate. Nu se poate preciza data petrecerii lor. Cum și remarcă unii analiști, dacă s-ar putea prevedea cu precizie evenimente atunci s-ar intra în „paradoxul contrazicerii propriei profeții”: a catastrofă profețită se combate și nu mai este catastrofă. La drept vorbind, Chestiunea nu este doar de prevedere prin calcul, ci și de localizare în timp și spațiu. Așa cum stau lucrurile, nu mai este greu să prevezi, dar sunt foarte grele localizarea și organizarea reacției. Și dacă cunoaștem în mare viitorul, el ne poate surprinde.
Dacă aruncăm privirea în studiile de mediu care urcă până la a capta situația globală, atunci se poate spune nu numai că nu au lipsit semnalările că natura, în puterile ei enorme, ce scapă controlului nostru, poate fi suprinzătoare. Un istoric (John McNeil, Something new under the sun. An environmental history of the twentieth century , Penguin Books, New York, London, 2000) ne-a spus că trăim cea mai adâncă schimbare de climă din ultimii 10000 de ani.Este contrazisă generalizarea acceptată secole la rând din Eclesiastul (1:9-11), conform căreia „nimic nu este nou sub Soare”. În fapt, în ceea ce priveşte raportul umanității cu mediul înconjurător natural, totul s-a schimbat din temelii. Din 1760 creşterea populației, rămasă secole la rând oarecum constantă, a început să se accelereze. S-a accelerat şi activitatea economică. În ultima sută de ani populația lumii a crescut de patru ori, economia de paisprezece ori, consumul de energie de şaisprezece ori, producția industrială de patruzeci de ori, emisia de bioxid de carbon de treisprezece ori, apa uzată de nouă ori.
Aceste creşteri au adus schimbări ale sferelor în care se desfăşoară viața oamenilor. Litosfera, încă nu pune probleme acute, dar pedosfera, sau membrana dintre litosferă şi atmosferă, ce susține de fapt viața plantelor şi a organismelor, este alterată de fertilizatori artificiali, care îşi lasă urmele în compoziția apei, a hranei şi se regăsesc până la urmă în organismul uman. Atmosfera este afectată de „poluare” şi, de asemenea, de anihilarea de microbi ce asigurau viața. Ca urmare a sporirii emisiilor de bioxid de carbon, metan şi ozon, se produce o „schimbare de climat” şi, până la urmă, o „încălzire globală”, ale cărei cauze nu se cunosc precis. Hidrosfera este deja afectată de „poluare” în aşa măsură încât s-a produs „schimbarea ciclului hidrologic”, asigurarea stocului de apă potabilă devenind dificilă. Biosfera se resimte de pe urma ofensivei antimicrobiene, dar şi ca urmare a reemergenței de boli vechi, socotite lichidate, şi a profilării de noi maladii.
Dacă aruncăm privirea în reflecțiile filosofice avem dovada că gândirea sistematică a filosofiei a prevenit asupra pericolelor. Abordarea naturii doar ca obiect de stăpânit implică înstăpânirea asupra oamenilor (Horkheimer, Adorno, Dialektik der Aufklärung, 1947), iar prelucrarea în devălmășie a naturii, facerea cu orice risc, va antrena uitarea ființei și, la limită, prelucrarea oamenilor (Heidegger,Beiträge zur Philosophie, 1989). Astăzi acestea sunt evidențe factuale. Filosofia nu anunță, nici ea, data producerii evenimentelor, dar teoremele ei semnalează ceea ce poate surveni.