Cel care scrie rîndurile de față experimentează o stare asemenea sevrajului, după trei zile de festival și la două de cînd expediția bistrițeană s-a încheiat: muțenie (deși abia a așteptat întoarcerea la Cluj ca să vă povestească), nostalgie (pentru microclimatul ce funcționează acolo – pare-se – nu doar în perioada de sărbătoare), o teribilă oboseală acumulată în oase și articulații (după orele de șezut pe scaun, discuții, expoziții, promenadă).
S-a întîmplat să fiu invitat la a opta ediție a Festivalului Internațional de Poezie și Muzică de Cameră „Poezia e la Bistrița” / 14-17 iulie 2016. Asta după ce participasem la alte trei ediții. Cel mai recent, în 2013. Așadar, cunoșteam profilul și anvergura manifestării care privilegiază poezia (cea mai persecutată dintre arte, expusă umilinței și dizidenței și din 1990 încoace) fără a neglija nici suratele: muzica, fotografia, teatrul, proza. Mă consideram printre prietenii grupului bistrițean, pe deplin familiarizat cu trucurile și atuurile sale.
Cu toate acestea „oferta” din 2016 m-a uluit. M-a bucurat și m-a sedus mai mult decît precedentele. Ajuns la a opta ediție, festivalul bistrițean își celebrează și etalează maturitatea sub directoratul domnului Gavril Țărmure. Publicul a fost regalat cu experiențe artistice memorabile: practic, am picat de oboseală și am regretat că a trebuit să sar peste două (!) evenimente organizate unul dimineața și altul după-amiaza – deși mi-aș fi dorit enorm să le „bifez”. Au reușit să elimine timpii morți și clipele de lîncezeală, să improvizeze și să șarjeze fără cusur – moderatorii: Radu Vancu, Claudiu Komartin, Marin Mălaicu-Hondrari și Dan Coman (ultimii doi fiind și „responsabilii de proiect”).
Impresia mea, la final, este că toți cei implicați în crearea, susținerea și promovarea FIPMC s-au coordonat – am mai văzut asta la TIFF – ca o echipă de neurochirurgi. De la selecția muzicienilor, poeților, performerilor la grafica materialelor promoționale (semne de carte, caiet-program, trailer, fotografii & filme din timpul Festivalului, urcate imediat pe facebook etc., etc.) semnată de artistul vizual Ana Toma; de la intercalarea celor două vernisaje dublate de lansări de carte (albumul Sticle pentru minte, inimă și literatură + vernisajul fotografiilor realizate de Mihai A. Barbu și Ion Barbu și vernisajul Arta fricii și alte arte cu desene realizate de Aurel Vald pentru volumul Arta fricii de Ioan Es. Pop) la intervențiile always smart ale moderatorilor; de la lansarea proiectului Poetic Skin al Karinei Wechter Ciuruș la intercalarea momentelor de „teatru” regizate de Camelia Toma.
Practic întreg orașul (cu Sinagoga, galerii, Biserica Evanghelică, terase, cafenele) a fost colonizat de comunitatea festivalului – care atrage spectatori și jurnaliști, an de an, din toate zonele țării.
Dincolo de evenimentele culturale propriu-zise, îți rămîn întîlnirile – minunate pentru că fortuite – cu artiști, scriitori, editori, oameni care împărtășesc același entuziasm, aceeași convingere că poezia e necesară ca orice neurostimulent, balsam al inimii, filtru al dumnezeirii.
Nu plusez: cum altfel să scriu după seara de jazz (+ poezie + experiență sacră) propusă de Duo Mikutz, adică de muzicienii israelieni Daniel Zamir (saxofon și voce) și Nitzan Bar (chitară)? Cum să scriu după ce l-am auzit pe belgianul Andy Fierens, printre cei mai ironici, strălucitori și macabri predicatori ai poeziei-slam? Sau după ce am ascultat și citit poemele din Arta fricii de Ioan Es. Pop (unele dintre cele mai puternice texte scrise ever de autorul Ieudului fără ieșire)? Sau după lectura torturantă – investigînd fără menajamente europenismul și capcanele lumii contemporane – a Lidijei Dimkovska? Sau, cum aș putea scrie, la reîntîlnirea cu baladele nebunești, cu feeriile dezaxate ale irlandezului Matthew Sweeney și ale „celtului” autohhton, Ion Mureșan? Sau după ce am ascultat poemele Nadjei Küchenmeister, versuri care eliberează – cu pasiunea unui arheolog – lucrurile și cuvintele de sub straturile de praf ale istoriei? Și după tulburătoarea experiență de jazz-poetry recontextualizată de Virgil Mihaiu? Sau după lectura electrică a thoreau-ristului Alex Văsieș? Și după poemele narcotice scandate de Andrei Doboș sau Teodor Dună?
Am fost la Bistrița, un oraș care își afirmă – tot mai puternic – identitatea culturală (dincolo de toate protezele din mere și struți plastifiați). Am discutat cu oameni faini, am ascultat/ văzut operele lor minunate. Am ținut în mîini, printre primii, ediția a doua a volumului-cult Poemul care nu poate fi înțeles.
Și îmi pare rău că nu-i pot pomeni pe toți – eroii și martorii acestui entuziast festival – în, fatalmente, scurtissimul, incompletul meu raport.
19 iulie 2016