Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Boethius – Ultimul dintre Romani și primul dintre Scolastici (I)

Boethius – Ultimul  dintre Romani și primul dintre Scolastici (I)

În anul 524 d.I.Hr. Anicius Manlius Torquatus Severinus Boethius a fost justițiat într-un mod înfiorător de către regele ostrogot Teodoric, după o lungă perioadă în închisoarea din Pavia, iar execuția a fost pusă în aplicare în ager Calventianus într-o modalitate rapidă greu de imaginat.
Cu un an înainte a murit Papa Ormisda, care a știut să mențină o atitudine diplomatică în ce privește raporturile cu regatul goților și cu Imperiul de Răsărit. I-a urmat Papa Ioan I, care se pare că era același diacon Ioan căruia Boethius îi dedicase două din Tratatele sale teologice. Cu ocazia alegerii noului Papă Senatul din Roma a trimis câteva Scrisori la Constantinopol, unele dintre ele fiind interceptate de către autoritățile goților, care au avut suspiciuni în ce privește anumite mișcări secrete împotriva puterii goților între Patrițiul Albinus și Împărat.
Aceste acuzații au fost susținute în 523 la Verona de către magistratul Ciprian, care a profitat de ocazie pentru a încerca să pună mâna pe bunurile lui Albinus.
Boethius a intervenit, luându-i apărarea lui Albinus și susținând printre altele că, dacă Albinus ar fi vinovat, sunt în aceeași măsură vinovați întregul Senat și Boethius însuși. Faptul că l-a apărat pe Albinus l-a făcut pe Boethius suspect în fața lui Ciprian, iar în capitolul I din Consolarea filosofiei va sublinia pe larg lipsa de temei a acuzațiilor împotriva sa și lipsa oricăror dovezi invocate în mod fals de către martori. Acuzațiile erau bazate pe două Scrisori, care se vor dovedi contrafăcute, în care Boethius „ar fi sperat să restaureze libertatea la Roma” împotriva puterii instaurate de goți, cu acordul Împăratului (Flavius Iustinus Augustus I), în frunte cu Teodoric (Flavius Theodoricus, 454-526, de religie ariană). În plus, acuzatorii au recurs la o altă acuzație, aceea că Boethius ar fi practicat magia (indicată cu termenul de „sacrilegiu”), o acuzație care era frecventă în epoca antichității târzii și care în general era pedepsită cu moartea.
Ca urmare a acestor acuzații, între august 523 și septembrie 524 filosofului i se iau toate demnitățile și este închis la Pavia. O închisoare care era numai relativ severă cu el, unde și-a putut permite să se dedice filosofiei și scrisului, perioadă în care a scris Consolarea filosofiei.
Boethius a fost judecat în absența sa de un Colegiu format din cinci Senatori, condus de Prefectul Romei, așa cum era prevăzut de lege. Aceasta era practica față de cei care erau acuzați de magie și pentru cei care erau membri ai Senatului. Astfel, așa cum scrie Boethius însuși, (Consolarea filosofiei I, 4, 36), același Senat pe care el l-a apărat nu s-a dat la o parte de la condamnarea sa la moarte și de la confiscarea tuturor bunurilor sale.
Boethius a fost ultimul adevărat reprezentant al culturii antice latine, în sensul că filosoful a fost ultimul care a avut o clară conștiință a propriei funcții și a propriei poziții, ce se lega de tradiția clasică; în acea tradiție cultura greacă era pusă la același nivel cu cea latină și Boethius a fost ultimul care a crezut că o poate organiza și continua.
A fost, de asemenea, considerat primul dintre scolastici în sensul că a precizat că cercetarea trebuie realizată într-un mod foarte precis, bazată pe comentariul filosofic, în sensul introducerii pentru prima dată, într-un mod organic, în cultura latină a filosofiei aristotelice în toată complexitatea sa (dar mai ales a logicii), în sensul că trebuie făcut apel la filosofie pentru a justifica și explica credința, considerând-o ca pe o parte integrantă pentru cea de-a doua.
„Boethius, scrie Claudio Moreschini1, era în mod sigur un filosof, mai mult decât un literat, pentru care filosofia greacă era, fără îndoială, mai familiară, la fel ca latina, chiar dacă într-un fel oarecum schematizat și retorizat, așa cum se prezenta ea în epoca antichității târzii.”
Acest lucru se vede foarte bine în Consolarea filosofiei, care se poate regăsi în cultura sa, în principal cea filosofică, care face apel și la alte discipline ale tradiției clasice.
Boethius este considerat ultimul dintre Romani și primul om al Evului Mediu, sau un creștin în togă. Cu el se sfârșește lumea antică, din care încă făcea parte ca Senator roman și bun cunoscător al limbilor clasice, latină și greacă. Cu el se deschide epoca care după aceea a fost numită cea de Mijloc, care prin opera sa a reușit să traducă și să comenteze pentru generațiile de după el opere de importanță capitală pentru cultura filosofică clasică.
S-a bucurat de o imensă popularitate pentru cel puțin o mie de ani datorită acelei capodopere care este Consolarea filosofiei, scrisă în închisoare înainte de moartea sa.
În realitate, ambiția lui Boethius era mult mai mare: aspira să traducă în latină toată opera lui Platon și pe cea a lui Aristotel, încercând să-i pună de acord. Filosoful neoplatonic Porfir a încercat înaintea lui Boethius să realizeze prin opera sa o mediere între platonism și aristotelism, din punct de vedere metafisic. Gândirea puternică a lui Porfir a avut o mare rezonanță, în primul rând în cadrul logicii scolastice, în mod determinant în teologia patristică, plecând de la traducerile lui Marius Victorinus până la teologia Sfântului Augustin.
Din păcate niciuna din dorințele lui Boethius nu a fost dusă până la capăt. A reușit să traducă numai puține opere, printre care Categoriile și Despre interpretare din Organonul aristotelic și Isagoge de Porfir. Au rămas de la el și Comentariile la Aristotel și la Cicero și câteva texte teologice. Apoi s-a ocupat de logică (faimosul pătrat al lui Boethius), de aritmetică și de muzică.
Lucrearea sa De institutione musica este până azi cea mai bună introducere în muzica Antichității târzii și medievale împreună cu De musica a Sfântului Augustin.
În mod sigur Consolarea filosofiei este opera care și-a dobândit imediat un public enorm, și care a fost comentată de unii din cei mai mari intelectuali ai Evului Mediu, printre care Johannes Scotus Eriugena, Guillaume de Conches și Pierre d’Ailly.
Această operă a fost tradusă în toate limbile vulgare din Europa, chiar și în ebraică. În anumite cazuri, de o importanță majoră a fost traducerea ei în germană de către Notker din San Gallo în jurul anului 1000 și cea în engleză. Pentru o lungă perioadă de timp, între secolele al IX-lea și al XVII-lea, a văzut printre protagoniști personaje de excepție: regele Alfred de Wessex în perioada anglo-saxonă și pe Geoffrey Chaucer, „tatăl” literaturii engleze de la sfârșitul secolului al XIV-lea și chiar pe regina Elisabeta I, care l-a tradus pe Boethius tocmai pentru a-și consolida poziția; aceasta datorită faptului că Henric al IV-lea al Franței renunțase la credința protestantă pentru a se converti la catolicism în 1593 în Biserica Saint-Denis, unde a pronunțat fraza: „la Paris este bună o slujbă catolică”.
În Italia Dante a confesat în lucrarea Convivio de a fi trecut de la „rimele ce exaltau iubirea” la poezia filosofică datorită literaturii lui Cicero și a Consolării filosofiei lui Boethius.
De unde a venit tot acest interes? În mod sigur acesta s-a datorat modalității de prezentare a argumentului operei, unde proza alternează cu versurile, fiind amândouă surprinzătoare datorită caracterului lor metafisic.
În mod sigur, datorită împrejurărilor în care a fost scrisă și în care un condamnat la moarte încearcă să fie consolat de Filosofie, care apare ca un Personaj cu care dialoghează tot timpul despre problemele care-l preocupă cel mai mult: situația sa particulară, moartea care-l așteaptă, răul, Providența, fericirea cea adevărată în ceruri. În mod indubitabil dialoghează cu miturile care evocă cu mult interes chestiuni de ordin moral: bătălia Giganților, coborârea lui Orfeu în Infern, Ulise și Circe.
Textul acesta vorbește sufletului tuturor prin intermediul unor imagini foarte frumoase, care îi atinge pe toți prin sensibilitatea lor.
Puțini sunt cei care vor rezista la paginile pline de durere de la începutul cărții: „versuri pe care într-o vreme le-a compus cu tinerească candoare (pe care trebuie acum să le recite plângând)”2
Scopul pe care și-l propune Filosofia este acela de a-i aduce scriitorului serenitatea, indicând toate acele momente și lucruri prin care universul își arată propriul său echilibru.
Un alt episod important este cel legat de prima sa perioadă a studiilor când avea clar în minte finalitatea propriului său demers: el se îngrijea de răspândirea filosofiei grecești în cultura latină, așa cum am spus și mai sus, care s-a hrănit dintotdeauna din învățătura marilor scriitori greci. O asemenea convingere Boethius a expus-o în lucrarea De institutione arithmetica (scrisă la 25 de ani). El i-a dedicat-o lui Simmacus (tatăl soției sale). Boethius vorbește de necesitatea îmbogățirii culturii romane cu tezaurul culturii grecești care era o practică încă de pe vremea lui Cicero. Romanii care se vor îmbogăți cu cultura și filosofia greacă nu vor rămâne în condiția de inferioritate și într-o atitudine de dependență, ci vor fi în măsură să reelaboreze în mod autonom o asemenea învățătură și să continue învățătura grecilor și să ajungă la rezultate originale.
Boethius a propus în această lucrare tranziția necesară de la științele din quadrivio, care erau legate într-o unitate organică încă de Porfir, dar care în cultura latină le lipsea fundamentul. În principal știința matematică, cu care ea era legată (de exemplu de muzică), care încă nu fusese obiect al unei reflexii adecvate din partea Romanilor, mai ales că știința numerelor posedă o funcție catarctică de primă importanță.
Boethius atribuie matematicii funcția de bază pentru toate științele, în vederea ascensiunii sufletului la contemplarea adevăratei realități. O asemenea afirmație îl pune pe Boethius, încă de la începutul activității sale de scriitor și de filosof, în tradiția platoniciană.
Lucrarea De institutione arthmetica reia în mare măsură conținutul operei unui mare matematician (mai bine spus aritmetolog) din epoca imperială, Nikomachos de Gerasa. Această interesantă personalitate a matematicianului grec, despre care lipsește încă un studiu adecvat, care a trăit în cel de-al doilea secol d.I.Hr. și care a scris o Introducere la aritmetică, în afara altor opere cu un conținut asemănător, ca Aritmetica teologica, pe care Boethius le-a tradus în latină, cu intenția de a cerceta numerele și combinațiile lor. În opera lui Nikomachos apare și figura lui Pitagora, considerat ca find un maestru nu numai de aritmetologie, ci și de viață filosofică, cu un sever comportament moral. Această idealizare a lui Pitagora (de altfel comună pentru întregul medio-platonism și neoplatonism) a fost profesată și de Porfir și de Iamblichos.
Odată terminată tratarea aritmeticii cu lucrarea Theologumena arithmetica, o compilație dedicată cercetării misterului conținut în numere și în combinațiile dintre ele, Boethius se dedică cu o sistematică și specifică formațiune culturală și mintală, muzicii. Această disciplină era considerată de platonicieni un instrument apropiat matematicii. Este cunoscut interesul lui Platon pentru armonia pe care Sferele cerești o produc prin mișcarea lor, la care se referă și mitul lui Er din partea concluzivă a dialogului Republica (cfr. 617b), doctrină care a rămas un punct de referință în învățătura platoniciană a epocii ce a urmat, nu numai în mediile păgâne, ci chiar la scriitorii creștini, cum au fost Ambrozie și Augustin, care erau interesați de platonism. Și neoplatonicul Macrobius, pe care Boethius se pare că l-a cunoscut, a dedicat numeroase capitole în Comentarii la Somnium Scipionis a lui Cicero problemelor de teorie muzicală (muzica sferelor, ce provine din mișcarea orbitelor cerești și faptul că mișcarea lor nu se poate realiza în liniște ci produce o muzică divină; sunt șapte tonalități diverse proprii sunetelor, un număr care este ca „un punct de întâlnire (nod) al tuturor lucrurilor”).
Deci, fie opera lui Macrobius, fie cea a lui Boethius au avut o mare răspândire în Evul Mediu, în primul rând pentru lucrarea De istitutione musica pentru care Boethius s-a bucurat de o recunoaștere din partea tuturor celor interesați de cultura umanistă a timpului și de chestiuni astrologice.
„Muzica cosmică, scrie Chadwick3, este o temă dominantă a speculației platoniciene și pitagoreice: adică dispunerea reciprocă a Cerului, raporturile armonice și intervalele constituie principiul ce reglează distanțele dintre planete. Dialogul Timaios a furnizat expunerea clasică și autoritară a acestei teorii. Conform Comentariului la Timaios al lui Porfir (text folosit de Macrobius, pe care l-a cunoscut și Boethius) platonicienii considerau că Universul fizic fusese construit după modelul acordurilor muzicale, în baza raporturilor armonice care sunt parte a structurii ce constituie Sufletul lumii.”
Făcând o sinteză în câteva cuvinte, se poate spune că teoriile muzicale, de multe ori foarte bine studiate, ca cele care se referă la problemele raporturilor armonice ale acordurilor între ele, au un loc de mare importanță în speculațiile proprii platonismului din epoca imperială, la fel ca teoriile matematice, chiar dacă, din cauza tehnicismului lor, nu se bucură din partea savanților de considerația pe care ar merita-o.
După primele trimiteri la tradiția platonico-pitagoreică, Boethius se ocupă de tradiția aristotelică. Prezența lui Aristotel și a școlii peripatetice în lumea latină este încă puțin cunoscută și studiată într-un mod organic și complesiv în cel de-al patrulea secol d.I.Hr. Se poate recurge la studiile lui P. Hadot, care s-a dedicat în cercetările sale de fundamentală importanță, în ce privește logica, la Marius Victorinus4, dar un studiu integral despre aristotelism în lumea latină nu este până azi disponibil.
Cunoașterea filosofiei grecești la Roma, începută în epoca lui Cicero, nu a cuprins operele de logică ale lui Aristotel, care, la fel ca și celelalte, erau ascunse în cadrul scrierilor esoterice ale Stagiritului, care au avut până în secolul al IV-lea o prezență foarte modestă în lumea occidentală, limitată în mod exclusiv la Topica, de care Cicero s-a servit pentru configurarea gândirii sale.
În epoca elenistică s-a stabilit împărțirea filosofiei în logică, fizică, etică. Tradiția platoniciană a preferat să numească logica cu numele de dialectică. Lumea latină nu era interesată de chestiuni terminologice, fapt pentru care s-a îndreptat spre studiul logicii mai târziu, până când împărțirea științelor în trivio (gramatică, dialectică, retorică) și mai târziu în quadrivio (aritmetică, astronomie, geometrie și muzică) a introdus-o pe deplin în ansamblul culturii antichității târzii.
O să vedem în continuare impactul pe care neoplatonicul Porfir l-a avut asupra filosofiei lui Boethius. Porfir a scris o Isagoge la logica aristotelică, mai precis la Categorii. Aristotel era studiat începând cu școala lui Plotin, așa cum ne-a făcut cunoscut Porfir (Viața lui Plotin, capit. 14), și în aceeași măsură în cadrul medioplatonismului din secolul al II-lea în care s-a dezvoltat un curent de gândire care tindea spre concilierea dintre gândirea lui Platon și cea a lui Aristotel. Porfir a scris în afară de amintita Isagoge și o operă Despre diferențele dintre Platon și Aristotel, două comentarii la Categorii și una la De interpretatione.
„Doctrina porfiriană stă în mod sigur la baza distincției făcute de Severinus Boethius5 între esse (ființă) și id quod est (ceea ce este), în care nu există o opoziție între esență și existență, deoarece Ființa pură nu este o existență pură și Ființa determinată nu se reduce la ordinea esenței. De fapt în esse, așa cum o descrie Boethius, pot fi recunoscute anumite trăsături care corespund lui einai (este, ființa singulară). Nu participă la nimic și nu se amestecă cu nimic, este deci ființa singulară (esse solum), nici subiect, nici predicat6. „Nu este încă”, adică nu este încă substanță. Din contră Ființa determinată participă la Ființă, prin Ființa însăși, adică prin subzistență, la fel cum ființa determinată subzistă și este substanța, atunci când într-o formă particulară este adăugată ființei pentru a o determina: ființa determinată este subiect-a-ceea-ce-este-calificat de accidens.”7
Pe de altă parte, ființa lucrurilor este derivată din ființa divină, scrie Giuseppe Girgenti, adică există o identitate originară între ființa lucrurilor și ființa divină8: ființa entităților, primul moment al substanței lor, coincide cu ființa pură care este Dumnezeu. Se poate deci conclude că ființa-lucrului, ființa entității este ideea entității, „existența” sau preexistența sa, dacă înțelegem prin aceasta ființa sa pură, unitatea și indeterminarea sa originară, de la care plecând se dezvoltă propria sa substanță.
Boethius introduce distincția între esse și quod est9 pentru a rezolva problema bunătății ființei care nu este Binele în sine. În mod clar se instaurează această corespondență: Ființa = Binele – Ființa determinată = orice lucru care este bun.
Entitățile sunt bune în ființa lor, adică în partea lor originară și transcendentă, care este derivată din Ființa divină, adică din Binele în sine. Dar ele nu sunt Binele, deoarece sunt distincte de ființa lor originară, adică de forma de ființă care le particularizează și le face să existe în mod concret.
După Hadot, Boethius a înțeles această disticție probabil prin intermediul neoplatonismului posterior și a transmis-o Evului Mediu. Dar Boethius, oricum, a făcut trimitere la această problematică comentând Isagoge-le lui Porfir. Iată un text care ne face să înțelegem acest lucru, și care tratează despre tema universalilor, adică despre genuri și specii, care sunt subzistente sau nu:
„Cineva să ne spună dacă toate aceste genuri sunt cu adevărat subzistente, și în ce fel pot ele să fie definite entități. Acest concept este de fapt derivat din conceptul de ființă, și a fost desemnat prin participiu datorită lipsei de corespondență cu conceptul exprimat în limba latină. Aceste realități, deci, așa cum am spus, au putut fi denumite entități (enti), iar ființa lor determinată pare să fi fost și genul lor, adică Ființa. Dar acest lucru pare să fie exprimat greșit.”10
Distincția dintre esse și ens este formulată în mod clar pe baza textului porfirian. Această opoziție între ființă și ființa determinată se așază în ordinea determinării: Ființa este în mod absolut indeterminată, deci o acțiune absolută, Ființa este prima determinare, deci prima limitare a acțiunii. Pentru Porfir și pentru Boethius esse (to einai) este transcendent și universal, quod est sau ens (to on) este determinat și concret.
Pentru Porfir, însă, distincția își are adevărata sa semnificație în optică enologică, adică considerând că Ființa este primul Unu, și că prima Ființă determinată este al doilea Unu, așa cum am văzut.
Boethius este, în schimb, responsabil de a fi început acel proces care va situa această distincție într-o optică exclusiv ontologică, în particular aristotelică, punând în umbră originea neoplatonică.11
În lucrarea sa, Porfir și Victorinus, Pierre Hadot a semnalat că anumite aspecte ale acestei distincții ar putea corespunde distincției aristotelice dintre ființa lucrului (quiddità) și lucrul însuși, așa cum arată asemănarea dintre textul lui Boethius și un text din Comentariul la Categorii a lui Simplicius (In Categ., p. 129, 19-24 Kalbfleisch).
Dar această distincție este transpusă într-o prospectivă platoniciană și, după părerea noastră, tocmai, în acest fel, va fi preluată de Sfântul Toma din Aquino, care a făcut să coincidă esse cu actus essendi, și care deci a recuperat doctrina platonico-porfiriană a participării. Este vorba de un platonism ascuns sub veșminte ontologice-aristotelice. Sub acest aspect diferențele dintre Platon și Aristotel sunt aproape non existente, doctrină care a fost însușită pe deplin de creștinism.

 

 

Note
1 Severino Boezio, La consolazione della filosofia, Introducere, Utet, Torino, 2006.
2 Boezio, La consolazione della filosofia, UTET, Torino, 1994.
3 Cfr. lui Chadwick, Boezio, La consolazione della musica, della teologia e della filosofia, Bologna, pp. 113’114.
4 Indicăm numai două opere: Porphyre et Victorinus I-II, Paris 1968 și Marius Victorinus, Paris 1971.
5 Cfr. lui Pierre Hadot, La distinction de l’etre et de l’etant dans le “De Hebdomadibus” de Boèce, Miscellanea Mediaevalia, 2, Berlin, 1963, pp. 147-153.
6 Boethius, De Hebd., 31-32 și 36-37; Esse primum la Victorinus în textul porfirian n. 70, Adv. Arium, IV, 19, 10. este imparticipatum și fără predicat: „Ut nec unum dici possit, nec solum”.
7 Giuseppe Girgenti, Distincția porfiriană în Severinus Boethius, în Il pensiero forte di Porfirio, Vita e Pensiero, Milano, 1996, pp. 221-224
8 Este afirmat explicit în Boethius, De Hebd., 126-127.
9 Ibid., De Hebd. 28-30
10 Boethius, In Isagogen Porphyrii, I, XXIV, ed. Brandt, CSEL, vol XLVIII, Viena 1906.
11 Cfr. Comentariului lui Giuseppe Girgenti, op. cit., p. 223.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg