1. Psiholog și filosof, om de cultură și acțiune, Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) este una dintre personalitățile marcante care, continuând linia tradițiilor culturii române, îndeosebi a spiritului critic încetățenit de Titu Maiorescu și Mihai Eminescu în înțelegerea afirmării modernității în cultura noastră, a fost, vreme de peste o jumătate de veac, unul dintre principalii participanți, cu scrisul și cu fapta, la acest proces de înnoire în istoria noastră.
Această preocupare pentru destinul culturii române se oglindește în opera lui științifică și filosofică, în texte ce exprimă veritabile programe de înnoire a societății românești. „Înainte de 1927 (anul apariției lucrării Personalismul energetic – n.n.) activitatea mea era condusă de spirit curat didactic, constând în expunerea obiectivă a cunoștințelor filosofice împrumutate din cultura Europei de Apus, iar după 1927, cu vârsta bătrâneții, activitatea mea a evoluat, luând caracterul unui apostolat în spiritul etnicului românesc” (C. Rădulescu-Motru, Despre bătrânețe (1952) în vol.: Din tradițiile medicinei și ale educației sanitare, Editura Medicală, București, 1978, p. 537).
Din întreaga operă a lui Rădulescu-Motru emană spiritul realist, de discernământ în orientarea în epocă, în societatea românească îndeosebi, conștiința unei înalte responsabilități sociale: „Sunt dator – scria el – să predau posterității un document, din care să poată scoate informații precise asupra nenorocitei epoci în care România a căzut sub influența Rusiei, pentru ca să poată avea pe viitor mai multă prevedere în judecata minții și mai mult patriotism în pornirile inimii. Peste cincizeci de ani, nu mai târziu, cele publicate și crezute de mine și de oamenii din timpul meu vor deștepta din nou interesul publicului român… și atunci, când publicul românesc va respira din nou într-o atmosferă, va răsări în el dorința de a continua cele începute de noi, și mă va citi cu aceeași bunăvoință cu care am fost citit în cursul vieții mele, timp de peste patruzeci de ani. Atunci vocația mea pe pământ va fi împlinită. Aștept împlinirea vocației, dăruită mie de energiile naturii, cu încrederea cu care așteaptă consătenii mei din Butoiești să rodească semănăturile lor acoperite astăzi de zăpada lui februarie” (Revizuiri și Adăugiri, 1944, vol. II, București, 1996, p. 250).
De fapt, prin concepția „personalismului energetic” în armonizare cu o teorie a vocației, Rădulescu-Motru explica totodată geneza și evoluția personalității omenești, care „duce mai departe pe plan industrial și cultural combinarea diferitelor forme de energii, continuând astfel prin muncă opera pe care natura o desăvârșește pe planul material în virtutea propriilor legi” (Revizuiri și Adăugiri 1946, IV, 1998, p. 154).
2. Câteva date privind viața și opera marelui cărturar facilitează, credem, înțelegerea concepției sale despre lume și viață, ca un preludiu la prezentarea acesteia în derularea scrierilor și a epocilor în care au fost gândite și elaborate.
Născut la 2 februarie 1868, în localitatea Butoiești (județul Mehedinți), Constantin-Rădulescu Motru a urmat clasele primare în satul natal și la Craiova între 1875-78, apoi studiile liceale, între 1878-1885, iar între 1885-1889 cursurile Facultății de Drept și de Filosofie și Litere la Universitatea din București unde a absolvit în 1888 Facultatea de Drept (cu teza Despre contracte), iar, în 1889, a susținut (cu Titu Maiorescu) teza de licență (cu tema: Realitatea empirică și condițiile conștiinței).
A făcut apoi studii de filosofie și psihologie, la început la Paris, unde în 1890, a audiat cursurile unor profesori celebri (J. Soury, Th. Ribot, J.-M. Charchot) și a lucrat în laboratorul de psihologie experimentală al lui H. Beaunis. A plecat apoi (1890-1892) în Germania pentru specializare în psihologie, mai întâi la München (cu Carl Stumpf), apoi la Leipzig (unde a lucrat în Laboratorul lui W. Wundt, și a audiat și diverse cursuri de fizică, fiziologie, chimie, psihiatrie ș.a.). În 1893, la Leipzig, sub îndrumarea lui W. Wundt a susținut doctoratul în filosofie cu tema: Zur Entwicklung von Kants Theorie der Naturcausalität (Despre dezvoltarea teoriei lui Kant privind cauzalitatea naturală); aprecieri asupra acestei teze, publicată în „Philosophische Studien”, (revistă editată de W. Wundt), întâlnim la: H. Bergson (în studiul Introduction à la Métaphysique, 1903); Th. Ribot (în cartea: L’évolution des idées générales, 1919, ed. I-a).
Întors în țară în toamna anului 1893, funcționează la început ca judecător, în București, continuându-și totodată colaborarea la „Convorbiri literare” și după ce a fost numit (1895) bibliotecar la Fundația Universitară „Carol I” din București. În 1897 este numit conferențiar la Facultatea de Filosofie și Litere din București, începând astfel o îndelungată carieră didactică; predă cursuri: de istoria filosofiei și estetică, de psihologie și psihologie experimentală; de logică și etică; conduce un laborator de psihologie experimentală (creat de el, în 1906), după modelul celui de la Leipzig), în același timp desfășurând o bogată activitate de cercetare, publicistică și culturală, înființând și îndrumând reviste („Noua Revistă Română”, „Studii Filosofice”, „Revista de filosofie” ș.a.), în 1910 înființând Societatea de Studii Filosofice care (după războiul mondial) se transformă (1923) în Societatea Română de Filosofie, având ca organ periodicul trimestrial „Revista de Filosofie”. A înființat apoi „Analele de psihologie” (1934) și „Jurnal de psihotehnică” (1937).
În iunie 1923 este primit membru titular al Academiei Române, al cărei președinte a devenit în 1938 (și reales în 1941). Din 1948 nu mai figurează printre membrii „Academiei R.S.R.”, iar din 1949 urmează pentru el o viață grea (domiciliu forțat, confiscarea averii). Moare la București, la 6 martie 1957 (la Institutul de Geriatrie).
Opere principale: Valoarea silogismului (1897); Fr.W. Nietzsche. Viața și filosofia sa (1897); Problemele psihologiei (1898); Rolul social al filosofiei (1899); Știință și energie. Introducere
(1902); Cultura română și politicianismul (1904); Știință și energie (1907); Puterea sufletească (1908); Elemente de metafizică (1912); Curs de psihologie (1923); Personalismul energetic (1927); Elemente de metafizică. Pe baza filosofiei kantiene (1928); Curs de psihologie (ed. a II-a, 1929); Elemente de psihologie (1929, 1932); Vocația. Factor hotărâtor în cultura popoarelor (1923, ed. definitivă 1935); Românismul. Catehismul unei noi spiritualități (1936, ed. revăzută în 1939); Psihologia poporului român (1937); Timp și destin (1940); Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă și destin (1942); Lecții de logică (1943); Rolul educativ al filosofiei (1944); Morala personalismului energetic (1946); Materialismul și personalismul în filosofie (1947); Cercetări experimentală asupra inteligenței la români (1948); Revizuiri și adăugiri, vol. I-VIII, 1943-1952.
Din Studii și articole: Cultura și importanța ei în viața popoarelor (1904); Eminescu sau căutarea de sine a culturii române (1909); Studiul logicii în învățământul secundar (1919); Mentalitatea profesională (1927); Filosofia și istoria filosofiei (1937); Ființa și menirea Academiei Române (1941); Conștiința etnicului și conștiința națională (1942); Despre bătrânețe (1978).

3. Psihologie și filosofie; Concepția filosofică.
Proiectul unei reconstrucţii moderne a metafizicii este pentru C. Rădulescu-Motru structural legat de înnoirea adusă de Kant în filosofie. „Cititorul va găsi aici (în Elemente de metafizică, ed. 1928, p. 131) discuţia marilor probleme ridicate de filosoful Immanuel Kant, şi care mai toate se grupează în jurul fundamentului metafizic dat de Kant ştiinţei omeneşti”.
„Spre o mai bună înţelegere a filosofiei kantiene” – aşa îşi intitulează autorul capitolul principal consacrat lui Kant în Elemente de metafizică, pentru a ajunge la o încheiere semnificativă: în lumina perspectivei kantiene, „determinismul ştiinţific îşi câştigă unitatea, fără de care el nu se putea susţine… Înlănţuirea fenomenală a universului stă pe o bază sigură: pe baza unităţii conştiinţei oamenilor. Orişice filosofie care primeşte postulatul determinismului ştiinţific se va găsi înaintea aceleiaşi probleme, şi prin urmare va fi ţinută să judece perspectiva kantiană” (p. 132).
Numai că această perspectivă, continuă autorul, înseamnă „o renunţare tacită la cercetarea ştiinţifică asupra originii şi evoluţiei conştiinţei”; aşa cum au arătat continuatorii lui Kant, „problema raportului dintre conştiinţă şi univers se răscoleşte continuu”, întrucât „definiţia eterică dată de Kant conştiinţei în genere” nu satisface.
În alţi termeni, ar fi necesară depăşirea atât a „metafizicii raţionaliste”, care „întemeia adevărul ştiinţei pe realităţi din întreg universul”, cât şi a „metafizicii critice”, care înlocuia unitatea universului cu unitatea conştiinţei; unitatea de conştiinţă nu trebuie concepută „nici ca o unitate pur formală, nici ca o unitate ce intră ca parte în realitatea universului, fiindcă, în primul caz, ne tăiem orişice comunicaţie cu realul, iar, în al doilea caz, micşorăm noi înşine valoarea ştiinţei, făcând-o să înlocuiască unitatea universului întreg, prin una din unităţile parţiale ale acestui univers, şi care nu poate asigura ştiinţei decât valoarea pe care o poate avea faţă de tot”.
Rămâne – continuă Rădulescu-Motru – o singură soluţie, anume: „trebuie dovedit că unitatea conştiinţei omeneşti cuprinde în sine aceeaşi realitate, pe care o are şi restul universului; trebuie dovedit că între conştiinţa omenească şi între univers nu există raportul de la parte la tot, ci raportul de corelaţiune, care există între aspectele uneia şi aceleiaşi realităţi. Numai identificând, în genere, realitatea din conştiinţă cu realitatea din univers, se poate găsi ştiinţei un fundament solid în unitatea conştiinţei; altfel nu. Vorbind deocamdată de raportul de identificare în genere, lăsând pentru mai târziu precizarea acestui raport prin ideea personalităţii” (p. 147).
E vorba de trecerea pe terenul mai fertil al ideii evoluţiei, a cărei asimilare îi permite autorului să depăşească formula „conştiinţei în genere” a lui Kant (reţinând ideea că „unitatea de conştiinţă” este hotărâtoare pentru unitatea ştiinţei şi a cunoaşterii) şi totodată soluţia identităţii din metafizicile postkantiene (Schelling, Hegel). El recunoaşte însă că singura formulă care se impune este, totuşi, aceea a identităţii pe care a sesizat-o Kant, dar a susţinut-o pe terenul transcendentalismului.
„Între unitatea conştiinţei şi unitatea universului – preciza Rădulescu- Motru – trebuie să fie o identitate, pentru ca cea dintâi să poată fi substituită celei de a doua, trebuie ca între aceste două unităţi să fie numai o deosebire de puncte de vedere (subl. n.) şi nu de natură, pentru ca ştiinţa izvorâtă din una să poată fi aplicată în cealaltă” (p. 154). „Trebuie, ca faptul fundamental, pe care se sprijină unitatea universului, să se regăsescă în unitatea conştiinţei omeneşti, căci numai astfel deducţiunile scoase din aceasta din urmă să fie aplicabile şi la fenomenele universului… Acest «trebuie» l-a recunoscut şi Kant, dar prin altă argumentare”.
Soluţia „personalismului energetic” (Personalismul energetic, București, 1927) ar constitui-o, după autor, reazemul pe conştiinţa reală. Prin urmare: dincolo de restricţia impusă de Kant metafizicii prin conceptul de „lucru în sine”, precum şi de ceea ce, la începutul secolului al XX-lea, se numea „filosofie imanentă sau conştienţialistă”, ţinând seama de „faptul evoluţiei”, indispensabil „pentru orişice filosofie care se ocupă cu explicarea raportului dintre conştiinţă şi realitatea externă”.
În acest context, autorul oferă câteva teze de bază ale „personalismului energetic”: personalitatea „indică direcţia totală a evoluţiei”; „întrucât se concepe ca o energie care evoluează”, realitatea „îşi confundă evoluţia sa cu procesul de formaţiune al personalităţii în care se rezumă toate corelaţiunile organice: realitatea este în personalism energetic” (Elemente de metafizică, p. 202-203).
Este formulată aici o nouă concepţie despre om, dincolo de cea venită prin idealul clasic al omului (omul ca valoare, dar în genere, abstract) şi pe terenul noilor cuceriri ale psihologiei şi antropologiei. „Energetic”, „personalitate”, „muncă”, „vocaţie” devin aci concepte cardinale. „În om – preciza Rădulescu-Motru – este atâta realitate, câtă este în el energie de muncă”; de fapt, „se constată că prin apariţia omului natura îşi serveşte propria sa finalitate”, determinismul fiind „nu un obstacol, ci un sprijin” (Personalismul energetic, ed. 1927, p. 220, 261).
Pentru noul „personalism”, creaţia spirituală şi vocaţia sunt de nedespărţit. Căci „vocaţia” sau „chemarea”, scria autorul în: Vocația. Factor hotărâtor în cultura popoarelor (București, 1932) – constituie „realizarea idealului oricărei filosofii personaliste, dar îndeosebi a «personalismului energetic»”; „omul de vocaţie” este cel care „îşi înţelege chemarea”, are „un puternic sentiment de răspundere personală” (p. 84, 85, 89).
Disputa dintre psihologism şi transcendentalism în filosofia europeană din vremea lui Rădulescu-Motru avea un sens mai profund decât cel adus prin simpla lor opoziţie. Schimbarea de mentalitate în contextul dominaţiei modelului biologico-psihologist al ştiinţei, îndreptat, în primul rând, împotriva modului newtonian, atrăgea atenţia asupra faptului că dominaţia acestui model în veacul „luminilor” nu echivalează cu părăsirea preferinţei pentru fundamente (temeiuri şi întemeiere).
Este aci o inversare cu consecinţe mai puţin bănuite: nu opoziţia imanentului faţă de transcendent (ceea ce e dincolo de experienţa-cunoaştere), ci opoziţia imanentului faţă de transcendental, întrucât acesta îşi asimilează temeiurile, vrea să fie condiţie absolută de posibilitate (a tot ceea ce este cunoaştere şi valoare), printr-o nouă semnificare a imanentului, prin asocierea lui cu planul evoluţiei cosmice purtătoare a intenţiei de producere a personalităţii.

4. Conceptul de metafizică
Atunci când în prefaţa la ediţia I (1912) a Elementelor de metafizică scria: „prezint publicului românesc o carte îndrăzneaţă, atât prin cuprinsul ei, cât şi prin metoda cu care e scrisă” (ed. definitivă, 1928, p. V), Rădulescu-Motru îşi anunţa, de fapt, programul angajării sale pe o direcţie de gândire proprie, în centrul căreia se află valorile durabile ale ştiinţei şi raţiunii şi, ceea ce sporeşte şi mai mult valenţele demersului său teoretic, ideea semnificaţiei umane a metafizicii şi, în genere, a menirii sociale a filosofiei. „De la origine – scria el în alt context (Rolul educativ al filosofiei, comunicare în ședința publică din 18 februarie 1944, în: Analele Academiei Române, Seria III, Tomul XII, Mem. 20, București, 1944, p. 1) – gândirea filosofică a fost îndreptată spre perfectarea omului, sub raportul conduitei şi al mentalităţii. Filosofia a fost şi este, în primul rând, înţelepciune; adică: gând şi faptă cumpănite”.
De fapt, prin întreaga sa activitate teoretică şi practică, Rădulescu-Motru a luat atitudine faţă de problemele epocii, a promovat iniţiativa şi a grupat energiile creatoare în jurul unor veritabile programe de cercetare şi organizare ce vizau afirmarea identităţii spiritualităţii româneşti şi modernizarea ei în contextul culturii europene.
Definiţia „personalismului energetic” este edificatoare în acest sens, relevând totodată unitatea dintre tradiţia kantiană a metafizicii şi mediul ştiinţific al afirmării metafizicii în modelările „metafizicii inductive” (Lotze, Fechner, Wundt ş.a.): „Personalismul energetic”, scria autorul în Personalismul energetic (ed. 1927), este un raţionalism pus la punct cu progresul ştiinţei contemporane. În locul denumirii de raţionalism el are denumirea de personalism fiindcă persoana omenească este pentru dânsul realitatea cea mai generală dobândită prin experienţă şi inducţiune. Personalismul energetic este, prin urmare, un realism fondat pe extensiunea legii energiei pe întreg câmpul experienţei omeneşti atât materiale, cât şi sufleteşti. În sistemul lui persoana omenească ocupă locul central fiindcă în viaţa acesteia se face îmbinarea diferitelor concretizări pe care le studiază un mare număr de ştiinţe speciale” (p. 239-240).
Mediul psihologiei experimentale rămâne, incontestabil, una dintre condiţiile motivării nevoii de metafizică, aşa cum o arată următoarea formulare: „între undele de reacţiuni cu care omul răspunde impresiunilor lumii externe – se spune în Elemente de metafizică (ed. cit., p. 17) – şi care constituiesc perspectivele ştiinţelor speciale există şi o undă de reacţiune fundamentală care este determinată de totalitatea fiinţei omeneşti şi care constituie punctul de vedere al metafizicii. În această reacţiune totală pătrunde ceva mai mult din eternul omenesc decât în toate celelalte reacţiuni. Ea determină amplitudinea tuturor celorlalte acţiuni. Ea este gestul supremului interes omenesc; ea dă valoare lucrurilor cu care omul vine în contact. În reacţiunea aceasta totală îşi găseşte un loc şi adevărul ştiinţei speciale, dar ea, reacţiunea aceasta, este la limita adevărului; este poate adevărul relativ al tuturor celorlalte ştiinţe speciale”.
Desigur, formularea nu poate să nu amintească de Wundt, care scria (în: System der Philosophie, I, ed. 1919, p. 9, 10): „oricât de multiform şi contradictoriu ar fi tabloul pe care ni-1 oferă conţinutul filosofiei după condiţiile dezvoltării ei istorice, pe atât de concordant apare totuşi scopul spre care a năzuit filosofia; şi aceasta când în mod expres, când tacit. El constă pretutindeni în strângerea cunoştinţelor noastre particulare într-o concepţie despre lume şi viaţă care să satisfacă exigenţele intelectului şi nevoile inimii”.
Însăşi logica, de care se servesc arta şi religia este una a sentimentului, ceea ce potenţează diferit şi idealul şi finalitatea lor. În termenii Elementelor de metafizică ideea sună în felul următor: „idealul metafizicii este sugerat de experienţă şi el aşteaptă ca să existe confirmarea experienţei, pe când idealul artei şi idealul religiei pot fi sugerate din experienţă, dar ele nu aşteaptă confirmarea experienţei” (ed. cit., p. 19).
Mai mult, metafizica, arta şi religia se deosebesc în atitudinea lor privind raportul dintre cunoscut şi necunoscut, în modul de a înţelege curiozitatea umană şi satisfacerea ei. „Metafizicianul – scrie Rădulescu-Motru – caută să înţeleagă experienţa întregind-o, artistul şi omul religios caută să înţeleagă aceeaşi experienţă simplificând-o… Câteştrele au ca ţintă aflarea absolutului, dar arta şi religia găsesc absolutul lor prin înfrumuseţare şi prin îndumnezeire, în ambele cazuri, prin simplificarea actualităţii, pe când metafizica găseşte absolutul său prin adâncirea şi extinderea actualităţii” (Ibidem, p. 19).
Nu este de neglijat faptul că metafizica „personalismului energetic” reia această punere a problemei atât prin nominalizarea (identificarea) Absolutului, a obiectului metafizicii, cât şi prin conceperea finalităţilor acesteia. Şi aceasta prin resemnificarea metafizică a teoriei psihologice a personalităţii şi a teoriei energiei, în funcţie, bineînţeles, de ceea ce trebuie să fie metafizica întrucât aduce o explicare a lumii şi o luare de atitudine a omului faţă de aceasta.
Pentru „personalismul energetic” personalitatea, scria autorul în Personalismul enegretic, „este energia în actul ei cel mai desăvârşit”, în ea îmbinându-se „sufletul cu corpul, valoarea cu indiferentul, anticiparea cu invariabilul”; „pentru energetism, personalitatea este o direcție a energiei,
Pentru personalismul energetic, personalitatea este un moment al energiei. Cel dintâi este o filosofie monistă pe baza abstracţiilor mecaniciste; cel de-al doilea este o filosofie monistă pe baza realului trăit de personalitate” (ed. cit., p. 86).
Dacă adăugăm aci teoria vocaţiei, într-un fel, finalizarea metafizicii „personalismului energetic”, dubla motivaţie – „exigenţele intelectului şi nevoile inimii” (Wundt) – devine şi mai evidentă, aducând totodată în atenţie unitatea dintre o concepţie despre menirea metafizicii şi modelarea ei intr-o concepţie (într-o metafizică luată ca soluţie).
Prin ideea de bază, ca şi prin configuraţia sa, demersul lui Rădulescu- Motru în conceperea esenţei şi funcţiilor metafizicii se circumscrie unei gândiri moderne de sorginte criticistă, dar resemnificată în contextul diferenţierii şi al afirmării ştiinţelor umane (începând cu psihologia şi mergând pe întreg palierul disciplinelor privind omul, istoria, cultura şi creaţia umană). El preia ideea din stadiul în care au adus-o metafizicile postkantiene, îndeosebi „metafizica critică” şi „metafizica inductivă” şi o resemnifică în funcţie de noua explicare a omului şi a culturii propusă de instituirea „ştiinţelor spiritului” (Dilthey) şi de nevoile personalizării şi afirmării noilor culturi.
Acesta este contextul în care devine inteligibilă metafizica lui Rădulescu-Motru. Tocmai în acest sens își află deplina îndreptățire marca specifică a cuprinderii ideii de metafizică (și a problematicii ei) în metafizica „personalismului energetic” într-o concepție cu semnificație în contextul genezei și proiectării idealului major al culturii naționale.
Depăşirea transcendentalismului are loc astfel prin trecerea de la concepţia despre om ca Vernunftsperson, la om cu personalitate, „om de vocaţie”, cu rost de centrare în universul devenirii cosmice, nu doar de organizare şi discernere în sfera cunoaşterii şi valorizării, ceea ce aflăm de la autorul noului personalism prin cuvintele: „Omul, dacă n-ar fi apărut, evoluţia naturii ar fi suferit un hiatus, şi este cazul de a zice că el ar fi trebuit inventat, pentru a completa unitatea” (ed. cit., p. 99).