Ei (maeştrii cabalei, n.n.) încep prin a-l face pe om atent la misterul pe care-l poartă în el însuşi şi la cel care-l înconjoară. Ei îl luminează asupra caracterului superficial al cunoştinţelor, al observaţiilor sale, apoi, îl invită să-şi întoarcă privirile către interiorul lucrurilor… Alexandru Şafran

…omul este adevăratul laborator al artei hermetice; viaţa lui reprezintă subiectul, marele alambic, cel care distilează şi lucrul distilat; iar cunoaşterea de Sine se află la rădăcina tuturor tradiţiilor alchimice. A. E. Waite

…iluminismul rozicrucian a fost cu adevărat, […], doctrina unei iluminări, dând primatul, înăuntrul propriului său straniu cadru de referinţă, plin de intervenţii magice şi angelice, de profeţie şi de apocalipsă, unei mişcări care, […] nu poate fi descrisă decât (ca fiind, n/n.) iluminată. Frances A. Yates

 

 

O revizitare a originilor tradiţiei iniţiatice europene nu poate fi definitivă şi completă dacă nu aminteşte, fie chiar şi în treacăt, despre cabală, alchimie şi rozacrucianism. Cu toate că în formula sa actuală tradiţia iniţiatică se manifestă, mai degrabă, ca acţiune speculativă şi interpretativă şi mai puţin ca demers calificat în a susţine procesul cunoaşterii de Sine, se pot totuşi constata unele rudimente de metodă şi, mai mult decât atât, se poate identifica un tezaur nealterat de termeni şi expresii provenite din trecut operativ al iniţierilor autentice. De aceea, în cele ce urmează vom trece succint în revistă formele tradiţionale menţionate mai sus insistând asupra specificului inerent şi asupra mijloacelor de ascensionare spirituală, atât cât mai pot fi acestea vizibile în simbolistică şi ritualuri.
Cabala, de pildă, reprezintă, în esenţa ei, tradiţia mistică iudaică, demersul său ezoteric presupunând cu necesitate o doctrină metafizică, practicarea cu asiduitate a unor metode consacrate şi, ca urmare, obţinerea de rezultate concrete privind realizarea spirituală şi atingerea unor stări de conştiinţă non-ordinară. Uneori, se introduce o distincţie între curentul extatic1 şi cel teozofico-teurgic2, această diferenţiere nefiind, însă, de natură să genereze o separare a planurilor ci, mai ales, o nuanţare privind tipurile de religiozitate şi tehnicile utilizate pentru atingerea stărilor preconizate (Idel, pp. 9-11). Mai târziu, ca o sinteză a celor două curente cabalistice, este specificată ultima şcoală importantă a misticii iudaice, respectiv, hasidismul apărut în Galiţia secolului al XVIII-lea, acesta având meritul de a fi soluţionat, în mare parte, concurenţa acerbă dintre cele două curente menţionate mai sus (Idel, p. 17). În fapt, însă, nu poate fi operată o distincţie fermă între planul extatic şi cel teozofico-teurgic pentru că cele două curente sunt, pur şi simplu, unul în prelungirea celuilalt. Altfel spus, spectrul conştiinţei cuprinde atât dimensiunea luminică (extatică), având ca apogeu iluminarea trăită fiinţial, cât şi dimensiunea factuală, de exercitare în mundan a unor puteri spirituale evidente ce se circumscriu fenomenului în sine şi, din afară, par a fi miraculoase şi inexplicabile sub aspect raţional.
Originile misticii ebraice se pierd în negura timpurilor dar, aşa cum susţine Gershom Scholem3, adevărata naștere a cabalei se va fi produs în sud-vestul Franței, la finele secolului al XII-lea, iar propagarea sa ca atare se va fi realizat îndeosebi după publicarea Zohar-ului de către Moses de León.4 Din perspectiva adepţilor, adevăratul scop al vieții constă în revelarea sacrului; mesajul cabalei se arată a fi mult mai abstract și mai încifrat decât în alte tradiții spirituale, acesta fiind sugerat cu subtilitate pentru ca, astfel, aspirantul să facă un efort intelectual considerabil şi o alocare de timp semnificativă întru decriptarea şi înţelegerea exactă a fondului problemei. Prin urmare, în cabală, cunoaşterea Sinelui nu este considerată a fi o funcţiune aflată la îndemâna omului, ci un dar divin pe care alesul îl va primi, în final, ca pe o Lumină lăuntrică însoţită de o pace interioară profundă şi de o imensă bucurie indicibilă în cuvinte omeneşti.
Teozofia cabalistică se distinge prin evidenţierea unei remarcabile viziuni despre anatomia spiritului prezentată sub forma unui concept (arborele sefirotic) ce sugerează o gradualitate a conştiinţei de la grosier la subtil şi o metodologie originală presupunând utilizatea unor tehnici mistice anume destinate pentru a determina ascensiunea sufletului. Doctrina sefirot-urilor face referire la zece esenţe divine care, cumva, marchează treptele înălţării spirituale; împreună, toate acestea alcătuiesc o potecă şerpuitoare de la om la Dumnezeu şi fac posibilă o teologie sofisticată ce se transmite aspirantului prin mituri, simbolistică şi ritual spre ai servi acestuia ca îndrumar în efortul său de a-şi depăşi condiţia (Idel, pp. 162-216). În paralel şi în mod gradual, îi erau dezvăluite căutătorului de Lumină unele tehnici mistice speciale, anume concepute pentru a produce efecte în planul elevării şi al desăvârşirii spirituale (unio mistica). Dintre toate aceste instrumente pot fi menţionate tehnicile nomice şi anomice, plânsul mistic, vizualizarea culorilor şi, nu în ultimul rând, rugăciunea cabalistică (Idel, pp.114-161).
Începând cu perioada renascentistă, cabala va exercita o fascinaţie constantă asupra mediilor iniţiatice şi, astfel, numeroşi intelectuali vor lua contact, sub o formă sau alta, cu universul spiritual iudaic5. Mari artişti, savanţi şi filozofi vor intra, rând pe rând în acest veritabil athanor menit să producă salturi semnificative în ceea ce generic am putea denumi cunoaşterea sacrului şi a stărilor paranormale de conştiinţă. Mai târziu, numeroase mituri şi ritualuri cabalistice vor fi asimilate de către masoneria speculativă a gradelor înalte sau de ocultismul occidental atât de avid în a prelua sincretic, din diverse spiritualităţi, tehnici şi istrumente ce păreau a fi adecvate unor scopuri ascensionale imediate.
*
Referitor la alchimie, trebuie spus, de la bun început, că diversitatea concepţiilor şi a reprezentărilor nu poate fi egalată decât de multitudinea şi varietatea prejudecăţilor circumscrise acestui domeniu. De aceea, numeroşi cercetători susţin că există puţine obiecte de cercetare care, asemenea alchimiei, să genereze atâta incertitudine, atunci când se încearcă definirea sa. În timp, s-a decantat o veritabilă inflaţie de explicaţii şi de interpretări, atribuindu-se astfel termenului o reliefare polisemantică specială. Pe fundalul existenţei unui evantai larg de teorii şi concepte, ne aflăm totuşi într-un punct critic, relevat cu pregnanţă de faptul că pe măsură ce dezbaterile cresc în amploare şi nuanţare, în mediul omului obişnuit, termenul este aproape inexistent, ceea ce face utilizarea sa imprecisă şi ambiguă în vorbirea curentă. Totuşi, în mod concret, concluziile celor care au studiat fenomenul converg către o reprezentare a alchimiei ca fiind o formă de cunoaștere tradiţională, dublată de o măiestrie ascunsă publicului larg, ce vizează o transmutaţie fundamentală a: (i) metalului inferior în aur și argint; (ii) omului comun în om superior (îndumnezeit); (iii) substanţei obişnuite în piatră filosofală (panaceul alchimic universal care vindecă toate bolile şi astfel poate conferi omului nemurirea).
Cu toate aceste dificultăţi inerente, pot fi menţionate totuşi câteva teze principale care se bucură de o susţinere mai consistentă din partea cunoscătorilor; astfel, se acceptă aproape în unanimitate că alchimia este: (i) secretă; învăţătura este revelată, sub jurământ, doar celor aleşi, fiind exclusă trasmiterea publică a cunoaşterii; (ii) tradiţională; la baza alchimiei stau câteva principii imuabile; (iii) iniţiatică; măiestria alchimică se poate dobândi numai de la un iniţiat autentic, orice altă abordare fiind exclusă (Sadoul, p. 48). De altfel, cele trei caracteristici pot fi atribuite tuturor formelor tradiţional-ezoterice; se acceptă, de asemenea, că doctrina alchimică, aşa cum s-a dezvoltat în Evul mediu şi în epoca modernă, îşi are origine în hermetismul alexandrin din perioada precreştină fiind o aplicaţie a acestuia din moment ce Hermes Trismegistos este tatăl tuturor acestor căutători de lumină.
Din perspectivă strict istorică, s-a acreditat ipoteza că alchimia ar fi pătruns în Europa prin intermediul arabilor. În fine, există credinţa că alchimia de înrudeşte cu gnosticismul şi cabala şi că premerge rozacrucianismul şi masoneria speculativă (Messadié, G., 2008). Părintele (prinţul) alchimiei, aşa cum aceasta s-a răspândit treptat în Occident, este considerat a fi Jabir ibn Hayyan6 (721-815), cel care nominalizează proprietăţile de bază (cald, rece, uscat şi umed) ale elementelor fundamentale (Foc, Apă, Aer, Pământ).
Unele alegorii şi metafore pe care le găsim, astăzi, în ritualurile masonice7 par a fi preluate ad literam din mitologia alchimică. Referitor la misterioşii alchimişti au rămas numeroase legende, cărţi şi chiar unele rezultate palpabile de pe urma căutărilor întreprinse de ei (medicamente, parfumuri, vopsele etc.). Un adept trebuia să posede un laborator propriu (cabinet de reflecţie) unde să se retragă în linişte pentru a lucra la transformarea plumbul în aur. Mai apoi, s-a sugerat că aceasta ar fi doar o legendă, şi că, în realitate, alchimistul lucrează la devenirea sa pe care trebuia s-o parcurgă în tăcere, izolare şi în întunericul laboratorului, unde să înfăptuiască în sine, nunta alchimică (unirea intelectului cu emoţionalul pe care o va explica mai târziu Carl Gustav Jung). Toată simbolistica alchimică oculta această lucrare sacră consumată la propriu în interiorul fiinţei. Rebis-ul, cel cu două capete, unul de femeie8 şi unul de bărbat9 este un simbol alchimic, atribuit lui Basile Valentin un călugăr alchimist din secolul al XV-lea. Mai târziu, peste cele două capete (Regele şi Regina) va fi aşezată o coroană unică întruchipând unitatea, dar şi faptul că într-un singur trup sălăşluiesc două instanţe, una feminină, cealaltă masculină; partea feminină are legătură cu inima, cea masculină cu intelectul, exact ca la caduceul lui Hermes cu cei doi şerpi încolăcindu-se în jurul pilarului central, toiagul magic (tyrsus) din vechime.
*
În fine, în calitate de exponent al tradiţiei ezoterice occidentale, rozacrucianismul va fi categorisit, cel mai adesea, ca important curent socio-cultural născut la început de secolului al XVII-lea după publicarea celor trei texte fundamentale10 care anunțau cu emfază existența unui venerabil ordin ezoteric necunoscut lumii până la acel moment. Misterioasa doctrină rozacruciană era prezentată, în acei ani, ca fiind întemeiată pe adevăruri îndelung rafinate de către misteriile antichităţii care, prin ele însele, asigurau o comprehensiune garantată a universului fizic și a celui spiritual, deopotrivă. Manifestele rozacruciene nu dau prea multe detalii asupra doctrinei ci doar sugerează, cu oarece abilitate propagandistică, un ansamblu difuz de credo-uri misteriosofice; ele excelează, totodată, prin faptul că alcătuiesc un întreg cvasi-eclectic prin combinarea de referințe cabalistice şi alchimice pe fondul unui misticism creștin evident. Dintr-o altă perspectivă, cele trei texte menţionate prefigurau o reformă universală iminentă a întregului climat socio-uman şi anticipau că aceasta urma să fie condusă de către Ordinul rozacrucian.
Primul manifest, Fama, prezintă viaţa legendară a lui Cristian Rozenkreutz (născut în anul 1378) – fondatorul Ordinului – care, după multe peripeţii se stabileşte în Germania unde îşi întocmeşte o casă bine rânduită şi se dedică filozofiei, matematicii şi fizicii. După îndelungi meditaţii asupra lumii, Cristian înfiinţează Fraternitatea rozacruciană şi stabileşte un plan de reformă care să fie pus în aplicare în veacurile ce vor urma. Confessio, cel de-al doilea manifest, se adresează tuturor învăţaţilor Europei şi propovăduieşte despre filozofia şi misiunea fraţilor; viziunea promovată este una profetică (preconizând preluarea guvernării Europei de către Ordin) şi apocaliptică (vestind sfârşitul unei lumi bazată pe nedreptate şi abuz). În fine, Nunta alchimică părăseşte tonul reformator şi relatează cu lux de amănunte devenirea spirituală pe care Cristian Rozenkreutz o va fi trăit la propriu, aceasta constituind prin ea însăşi o garanţie a sacralităţii Ordinului şi a înţelepciunii fondatorului său. Fabuloasa nuntă alchimică nu este altceva decât o legendă a iluminării ca experienţă iniţiatică profund fiinţială, o alegorie privind unirea lăuntrică a celor doi miri (Sponsus, Animus, Regele – Intelectul conştient şi Sponsa, Anima, Regina –Inconştienul emoţional), acest proces asigurând o remarcabilă regenerare a fiinţei umane, un salt pe o altă spiră a cunoaşterii (Yates, pp. 56-88).
Agitaţia rozacruciană nu a durat prea mult în spaţiul german ci doar până pe la 1620 când aceasta s-a extins rapid în Franţa unde a produs un veritabil şi intens uragan în rândul intelighenţiei. Astfel, venind din Germania la Paris în anul 1623, Descartes este nevoit să-şi convingă prietenii apropiaţi că nu este un Invizibil şi, ca atare, nu este nici membru în Fraţia rozacruciană. La scurt timp, fenomenul se va manifesta cu aceeaşi intensitate şi la Londra, unde Francis Bacon, de pildă, care tocmai lucra intens la celebra sa carte rămasă neterminată New Atlantis va pleda convingător, aici, pentru o societate viitoare bazată pe ştiinţă şi condusă de către o elită competentă; el foloseşte, în cartea sa, un veritabil şi nedisimulat limbaj rozacrucian. (Yates, pp. 114-152).
La originea mişcării rozacruciene pot fi citate, cu nume şi prenume, trei personaje care au produs propagarea ideilor respective şi au făcut ca nimbul de mister să dăinuie benefic asupra lucrării în sine. Primul dintre aceştia, Johannes Valentin Andreae (1586-1654), este bănuit a fi chiar autorul broşurilor deşi el neagă cu înverşunare aceasta; într-un târziu va recunoaşte, totuşi, că este autorul Nunţii alchimice şi prezintă acest episod ca fiind un simplu amuzament al vremurilor de tinereţe. Cel de-al doilea personaj, nimeni altul decât cunoscutul alchimist Michael Maier (1568-1622), fostul medic şi confident al împăratului Rudolf al II-lea, publică două lucrări (Silentium post clamores şi Themis aureea) în care îi apără pe fraţii rozacrucieni împotriva calomniilor şi încearcă (fără succes) să prezinte structura Ordinului. În fine, cel de-al treilea protagonist este medicul londonez Robert Fludd (1574-1637), un alchimist de factură paracelsiană, matematician, cabalist şi astrolog care îşi exprimă şi el admiraţia şi susţinerea faţă de rozacrucianism şi faţă de scopurile proclamate ale acestei autoproclamate Fraternităţii universale.
Chiar dacă istoriografia nu vine cu o susţinere consistentă privind statutul tradiţional al rozacrucianismului, în fapt ceea ce s-a întâmplat în secolele următoare acreditează, cumva, ipoteza potrivit căreia acest curent misteriosofic a avut un rol important în ezoterismul occidental. Iată un citat semnificativ în acest sens: Numeroşi sunt şi susţinătorii tradiţiei occidentale înţelese ca esoterism în sens larg, care se referă la acest rozicrucianism de la începutul secolului al XVII-lea; ei văd în el un nou punct de plecare întemeietor sau, în orice caz, una dintre manifestările privilegiate ale unei philosophia perennis, adică a unei gândiri tradiţionale la fel de vechi ca şi omenirea (Faivre, vol. 2, p. 282). Aşadar, în esenţa sa, rozacrucianismul a avut meritul de a prezenta o ingenioasă şi seducătoare sinteză asupra temelor ezoterice medievale şi renascentiste şi, în egală măsură, de a prefigura o imagine mobilizatoare asupra unei societăţi viitoare mai în acord cu ordinea universală preexistentă.
*
Cosmologia iniţiatică speculativă s-a format, în timp, prin preluarea, din diferitele forme tradiţionale, a unor elemente specifice şi astfel a luat fiinţă un ansamblu de credo-uri călăuzitoare prin conservarea şi rafinarea unui conţinut ideatic originar. Pe parcurs, la toate acestea se vor adăuga inclusiv unele reprezentări provenite din domeniul ştiinţific şi din filozofie şi astfel se va naşte o ideologie specifică ce se transmite aspirantului prin ritual şi simbolistică.
Este dificil, dacă nu chiar imposibil de stabilit cu exactitate care au fost contribuţiile concrete ale cabalei, alchimiei şi rozacrucianismului la alcătuirea doctrinei iniţiatice actuale. Se poate spune însă că alchimia şi cabala au contribuit într-o mai mare măsură la soluţionarea necesităţii de sacru a omului, în timp ce rozacrucianismul a adus unele reprezentări mai consistente în ceea ce priveşte problematica socio-politică prin prefigurarea doctrinei masonice privind Templu ideal al umanităţii. Împreună, cele trei curente ezoterice menţionate au întregit o viziune filozofică de factură universalistă şi au formulat premise pentru o teologie profund laică şi personală care să pună într-o lumină nouă fenomenul religios în general şi, cu deosebire, pe cel de natură spirituală.

 

 

Bibliografie
Bălăceanu-Stolnici, Constantin – Kabbala între gnoză şi magie, Ed. Vremea XXI, 2004.
Dunn, James David – Fereastra sufletului. Cabala rabinului Isaac Luria (1534-1572), Ed. Herald, 2020.
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007.
Idel, Moshe – Cabala. Noi perspective, Ed. Nemira, 2000
Kűng, Hans – Iudaismul, Ed. Hasefer, 2005.
Messadié, Gerald – Patruzeci de secole de ezoterism, Ed. Nemira, 2008.
Sadoul, Jacques – Comoara alchimiştilor, Ed. Vremea, 1997.
Şafran, Alexandru – Înţelepciunea cabalei, Ed. Hasefer, 1997.
Waite, Artur Edward – Alchimiştii de-a lungul secolelor, Ed. Herald, 2019.
Yates, Frances A. – Iluminismul rozicrucian, Ed. Humanitas, 1998.

 

 

Note
1 Treapta luminică a conştiinţei este marcată prin trei atribute fundamentale: (i) vederea luminii interioare; (ii) pacea lăuntrică; (iii) beatitudinea ca stare profundă, copleşitoare.
2 Treapta acţională a conştiinţei vizând, pe de o parte, dimensiunea teozofică (cunoaşterea sacrului şi a înţelepciunii divine prin dezvoltarea intuiţiei intelective sui-generis) şi, pe de altă parte, latura teurgică, magică, prin care aspirantul poate interveni spre a determina rezultate concrete în planul fizic.
3 Gershom Scholem (1897-1982) – profesor la Universitatea naţională ebraică, preşedinte al Academiei de ştiinţe din Israel începând cu 1968 – este cel mai important savant în probleme de cabala din secolul al XX-lea.
4 A se vedea Zoharul. Cartea splendorii, Ed. Herald, 2021; traducere din latină – S. L. MacGregor Mathers; traducere din engleză – Ilie Iliescu.
5 Cu titlu exemplificativ amintim aici pe Pico della Mirandola (1463-1494), autor al lucrării Conclusiones psihosophicae, cabalisticae et teologicae (1486), Johannes Reuchlin (1455-1522), autor al lucrărilor De verbo Mirifico (1494) şi De arte cabalistica (1517), Cornelius Agrippa von Nettesheim (1486-1535), autor al lucrării De Orculta Pihlosophia (1533) şi Christian Knorr von Rosenroth (1631-1689) cu a sa Kabbala Denundata (1677).
6 Este cunoscut în literatura alchimică europeană ca Geber (Geberus, în latină) şi este creditat a fi cel care a descoperit acidul clorhidric și acidul azotic; a se vedea White, pp. 51-53.
7 Piatra şlefuită, piatra brută, V.I.T.R.I.O.L., arta regală, marea operă, mitul celor patru elemente primordiale etc.
8 Cu echer în mâna stângă, pe partea inimii.
9 Cu compas în mâna dreaptă.
10 Cunoscute şi sub denumirea de Manifestele rozacruciene, aceste trei texte sunt: Fama fraternitatis (1614), Confessio fraternitatis (1615) şi Nunta alchimica a lui Cristian Rozenkreutz (1616).