Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cafeneaua literar-intelectuală – creuzet al inovațiilor

Cafeneaua  literar-intelectuală – creuzet al inovațiilor

Lumea literară modernă, – vorbim în special de a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX – democratizată şi într-o anumită măsură proletarizată, şi-a creat propria-i formă de socialitate disruptivă: cafeneaua literară. Lucrurile nu se mai desfășoară în lumea mare, numele nu mai răsună, cadrul este modest, public şi nu privat ca în cazul saloanelor, iar porţile sunt deschise în principiu tuturor. Participanții se autoinvită, nu mai sunt invitați. Rigoarea orelor de venire şi de plecare a dispărut înlocuită de obiceiuri de ore, amfitrioana casei, moderatoarea cultivată şi plină de tact idem, lăsând discuţiilor libertatea unei vesele anarhii. Tichetul de intrare era talentul, spontaneitatea, cultura, originalitatea. Rangul social nu mai contează. Ca fenomen endemic cariera cafenelei literare este mai recentă decât cea a salonului, deşi în epoca lui Villon sau a grupului de la Shoreditch mugurii ei existau deja. Am putea-o califica, pentru specificităţile ei, drept forma cea mai modernă a socialităţii literar-intelectuale. O democraţie a talentelor, a şanselor, o rampă de lansare relațională.
Ar fi interesant de stabilit felul în care cafenele au devenit poli de atracţie, cum s-a produs agregarea unui cerc care se reunea într-o cafenea, care a fost elementul amorsant, liant, stabilizant în timp. Apoi care erau scenariile şedinţelor, dinamica lor, comportamentul protagoniştilor, cine și ce a putut să impacteze genezele operelor participanţilor? Există naturi umane agregante şi naturi dizolvante, care prin orgoliul lor deplasat, prin criticile devastatoare pot ucide un cerc de cafenea. Pentru a răspunde la toate aceste întrebări ar trebui să dispunem de relatări detaliate ale reuniunilor (memorii), de un fel de procese verbale, ceea ce, după cunoştinţa noastră, nu este cazul.
Începută somptuos socialmente cu Procope (Paris), cafeneaua îşi atinge apogeul în secolul XX. Cafeaua, băutură exotică, rară, se degusta la începuturile introducerii în Franţa numai la Versailles. Procope este semnalul începutului democratizării ei, cu deosebirea că în vreme ce vechile hanuri atrăgeau mai degrabă beţivani și oameni de joasă condiţie, cafeneaua, loc unde se consuma o băutură nealcoolică, elimină această franjă indezirabilă de lumpenindivizi, atrage în principal o clientelă de notabili, oameni de robă, intelectuali, aristocraţi de mentalitate egalitaristă. Motivaţia şi felul în care îşi petreceau timpul la cafenea era radical diferită de cea a clientelei care frecventa vechile bastringues, estaminets sau cabarets, ceea ce modifică radical rolul social al cafenelei.
După Procope, cafenelele se multiplică în locurile luminoase ale Europei: Veneţia, Florenţa, Praga, Moscova, Paris, Lisabona, Bucureşti. Ne-am întrebat consecutiv acestei constatări de ce în aceste oraşe şi nu aiurea? Cum se face că aceste locuri mitice au generat post factum o întreagă mitografie în care reuniunile de artişti şi intelectuali au jucat un rol important? Din păcate, nu vom putea răspunde la aceste interogaţii din acelaşi motiv, evocat de manieră recurentă: nu dispunem de informaţii directe privind scenariile reuniunilor şi în consecinţă de minimul necesar de studii aplicative pentru a ne putea plasa la o înălţime epistemică, menită să depăşească constatul brut, epidermic, descriptivismul istoric. Ne vom limita deci la a schiţa o geografie europeană şi americană a fenomenului, a releva constanţa lor în timp, forţa genetică, cerebralitatea ascuţită, competiţia mentală permanentă.
În aproape toate „vortexurile” europene, cafenelele intelectuale s-au instituit în focare de înnoire a mentalităților în decursul ultimilor trei sute de ani. Într-o cafenea, libertatea este mai mare decât într-un salon: aici nu mai există un „moderator” care să dea impulsuri sau să regleze fluxul conversaţiei, ora de venire, tematica, iar majoritatea convivilor sunt tineri. Din aceste sanctuare au plecat mişcări, tendinţe, simple grupări sau curente literare: naturalismul la Café de la Paix, suprarealismul la Deux Magots şi Certà din Paris, existenţialismul la Café de Flore… La Coupole pentru suprarealişti, L’Hôtel des Etrangers din Paris unde se reuneau poeţii zutişti (les Zutistes), Lipp, Les Deux Magots, Café de Flore pentru epoca germanopratină de după al Doilea Război Mondial – au rămas gravate ca o marcă de fabrică în memoria istorico-literară. Salut de Stéphane Mallarmé nu este el o secreţie integrală a unui asemenea cadru? Câmpul şantierelor intelectuale lansate în cafenele este vast: lucrări ştiinţifice, literare, filosofice, politice de importanţă istorică – precum Constituţia Statelor Unite, Enciclopedia – au fost iniţiate, fasonate sau redactate pe mesele de la Procope, premii literare au fost create (Goncourt la Café de la Paix), curente filosofice au fost iniţiate sau dezvoltate. Motiv care l-a făcut pe Unamuno, în mod poate exagerat, să se îndoiască că ceva major s-a creat vreodată în afara cafenelei. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, o singură cafenea, Zoppi din Paris, atrăsese o concentrare de creiere excepțională: Danton, Camille Desmoulins, Robespierre, Benjamin Franklin… Garanţia ancrajului în realitate şi ascuţimea spiritului analitic se formează printre oameni, în lume, – reamintim voltaireianul „înainte de a fi om e litere trebuie să fii om de lume” – dar nu de orice lume ci o lume de oameni de spirit, cultivați și spontani fără să fie lipsiți de reflecție. În momentul în care aceste concentrări ating un prag critic, dificil de definit, producția intelectuală evaluată în termeni de cantitate, calitate, originalitate și fecunditate a creaţiilor marchează istoria culturală.
Cafeneua Procope din Paris, înființată în 1686, la numai douăzeci de ani de la introducerea cafelei la Curtea de la Versailles, vede lumina zilei mai întâi pe rue Tournon pentru a migra câțiva ani mai târziu pe rue des Fossés-Saint-Germain unde există şi astăzi. Procope este foarte probabil capul de listă al cafenelelor intelectuale din lume atât prin numărul, diversitatea naţională şi intelectuală a obişnuitilor casei – oameni politici, literaţi, oameni de ştiinţă, diplomaţi francezi, americani, belgieni… – dar și prin producţia intelectuală efectivă. Procope a fost frecventată de o ilustră galerie de figuri ale epocii: d’Alembert, Voltaire, Rousseau, Talleyrand, Crébillon, Benjamin Franklin, Beaumarchais, Danton, Marat, Robespierre, Napoleon însuşi, o generaţie sau două mai târziu Alfred de Musset, Mallarmé, Coppée, Verlaine, José-Maria de Hérédia, Anatole France. Iar mai recent, Georges Bernanos, Sartre, Cioran. Benjamin Franklin și Diderot au redactat unele dintre capitolele Constituţiei viitoarelor State Unite ale Americii şi un „proiect de alianţă între Ludovic al XVI-lea și noua Republică”, Diderot își scria în rumoarea animată a tavernei articolele Enciclopediei, jacobinii şi membrii Clubului cordelierilor se întâlneau pentru a forja viitorul politic al ţării, iar politicieni ca Vermorel şi Gambetta și-au schiţat planurile lor de reforme pe mesele ei. Procope a fost mult timp un strălucit focar intelectual informal, umbrind multe dintre cele mai ilustre academii europene. Există şi fenomene răzleţe: Racine ar fi scris Les Plaideurs pe o masă a restaurantului parizian Oaia albă.
Odată Procope căzut în desuetudine, vor emerge Café de la Paix, mai târziu Deux Magots, Flore, Lipp la Paris, iar aiurea moda cafenelelor intelectuale se răspândeşte: Central şi Griensteidl la Viena, Savoy la Praga, Florian la Veneţia, Greco la Roma, Capşa la Bucureşti, La Fleur en papier doré pentru suprarealiştii din Bruxelles. Toate au funcţionat în chip de prodigioase creuzete intelectuale (Pârvulesco 2007). La cafeneaua Central din Viena puteau fi văzuţi la masă Hugo von Hofmanstahl, Arthur Schnitzler, Robert Musil, Freud. Saint-Exupéry îşi avea tabieturile la Café Lafayette din Toulouse, Fernando Pessoa la A Brasileira din cartierul Chiado din Lisabona. Florian, într-o Veneţie devenită loc de pelerinaj, a văzut între pereţii ei pentru perioade de timp aleatorii un ilustru panteon european de creatori: Goethe, Casanova, Byron, Stendhal, Alfred de Musset, George Sand, Giuseppe Verdi, apropiindu-se în calitate și anvergură de salonul baronului d’Holbach la Paris.
Poncifa comună a cafenelei recente tip café du commerce frecventată de lumea ordinară, loc de conversaţii banale şi beţii, nu corespunde deloc cu realitatea cafenelei intelectuale. Pornind de la o vogă care ţinea mai mult sau mai puțin de snobism, degustarea noii băuturi, „cafeaua”, venită din orient în secolul XVII, privilegiu al elitelor (intelectuale), cafenelele devin repede locuri de dezbatere ştiinţifică, agitaţie filosofică, contestaţie politică, inovaţie literară şi artistică după Gérard Letailleur (2011) şi Constantin Pârvulescu (2007). Descendente pe dimensiunea anticultură a vechilor hanuri medievale populate majoritar de clasele de jos și de lumea interlopă – cei care, în epocă, aveau mijloacele necesare primeau cu pompa necesară la ei acasă, fără a risca să bea vinul botezat pe care îl serveau adesea hangiii şi să fie înjunghiați la ieşire – cafenelele moştenesc vocația lor contestatară. Adevărate rampe de lansare a noilor talente, accesibile oricui, o francheţe şi o democraţie sans faille domină cafenelele literare. Modelul de referinţă este Le Chat noir unde obiceiul era ca fiecare să ia cuvântul pe o temă liberă în faţa unei asistenţe ultrareactive. Consecinţa a fost că un număr de scriitori de primă mână s-au lansat ascuțindu-și facultățile în aburii alcoolizați ai cafenelei moderne.
După Léon Daudet (Souvenirs littéraires), cafeneaua intelectuală se situează la antipodul saloanelor şi mai ales al academiilor. Instituţii elitiste, închise şi moderate, saloanele ca şi academiile rămân prin însăși condiția lor întrucâtva izolate de societate. Pe când în saloane vocea amfitrioanei impunea o anumită ținută și o anumită disciplină iar academiile erau populate şi sunt încă de oameni „aşezaţi”, îmburgheziţi, la crepusculul carierelor lor, de la care nu mai era nimic de aşteptat, cafenelele sunt mai cu seamă cluburi spontane de tineret, cu „o clientelă cu puţină dare de mână, foarte îndatorată, consumă puţin dar scrie mult” (Letailleur 2011). Nici o glorie vană, nici o falsă reputaţie nu durează în incinta lor: complezenţa şi interesele de culise nu au drept de cetate. Sub râsetele şi ironiile convivilor se prăbuşeşte orice impostură: „Spiritul veritabil este reclamat la cafenea şi plătit imediat cu râsete răsunătoare” (Daudet 2009). În cafenele, nu atât în saloane şi cu atât mai puţin în academii, s-au forjat marile schimbări sociale, politice, filosofice şi literare între secolele al XVIII-lea și anii 1960. Aşa se face că dacă din saloane a ieșit literatura clasică franceză și europeană, expresie a establishment-ului, în cafenele s-au urzit schimbările revoluţionare din şi de după 1789, documentele fondatoare ale Statelor Unite, vehementa mişcare naţionalistă Acţiunea franceză condusă de Charles Maurras, curente literare şi filosofice moderne: romantismul, naturalismul, suprarealismul, zutismul, existenţialismul…
În jurul acestor ateliere intelectuale şi a rolului lor în dinamicile artistico-literare gravitează un nor de probleme: care era felul în care funcţionau aceste grupuri, care sunt practicile creative pe care le promovează, care este raportul între aceste practici şi cadrul spaţial sub raport tematic sau formal. Sunt ele limitate la formele scurte de genul sketchurilor, epigramelor, cântecelor, pantomimelor, poeziilor? În cazul cabareturilor şi café-concerturilor producţia literară se adaptează specificităţii locului aşa cum se întâmplau lucrurile la Chat Noir. În acest sens cineva se întreba: se poate imagina o dimensiune spaţială în geneza „cadavrului distins” suprarealist, sau opere precum Salut a lui Mallarmé pot fi considerate din unghiul locului unde invenţia se pune în scenă aşa cum un articol sugerează? Când toate aceste întrebări vor găsi un răspuns, câteva principii de creativitate de grup vor fi fost puse în lumină.
Până atunci nu putem decât să admitem o evidență: că locurile moderne de socialitate intelectuală de tipul cafenelei au jucat un rol important în înnoirea literelor și a spiritului european de la nivelul punctual al creaţiei unei opere până la asocierea spiritelor care creează un curent şi desenează o tendință de fond, o schimbare de sensibilitate. Mai general, ele şi-au pus marca pe modernizarea intelectuală, socială şi politică a Europei şi Americii. Cafenelele erau locurile în care statele majore ale elitelor intelectuale creatoare se reuneau pentru a se consulta, a face schimburi de idei, iar finalmentre a schimba ceva în însăși starea lucrurilor în literatură, politică, ştiinţe, filosofie…
Astăzi cafenelele intelectuale au dispărut. La Brasilera doar statuia în bronz a lui Pessoa așezat la o masă mai veghează locurile. Procope, Café de la Paix, La Coupole nu mai sunt decât locuri de vulgară consumație, iar la Berlin terasa și sala de la Literaturhaus sunt populate de riverani veniți exclusiv să deguste o ceașcă de cacao sau o prăjitură. Spiritul sacru al literelor a încetat să sufle asupra Europei. Viața literară a revenit la starea primordială de atomizare din vremurile primilor aezi.

 

 

Referințe bibliografice
Daudet, Léon (2009), Souvenirs littéraires. Paris: Grasset.
Letailleur, Gérard (2011), Histoire insolite des cafés parisiens. Paris: Perrin.
Parvulesco, Constantin (2007), Cafés littéraires de France et d’Europe, Paris: Stock.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg