(un studiu asupra volumului de poezie Călăul harnic al lui Alexandru Petria, Herg Benet, 2012)

Poezia lui Alexandru Petria, în volumul Călăul harnic, debutează printr-o funcție împrumutată din proza realistă a lui George Eliot și anume, cochetând permanent cu ideea (cu necesitatea) unui tip aparte de zero: “Realismul introduce un zero infinit drept înmulțitor sau divizor în circuitul ecuației care se îndepărtează de realitate pentru a se apropia din nou de ea. Acest zero este ceva fără temei și substanță care, cu toate acestea, are puterea de a face ca ceva să se întâmple. Eficacitatea lui îl face periculos, o forță poate a binelui, poate a răului. (…) [A]ceeași energie imprevizibilă [n.a. creează] (…) o echivalență secretă [n.a. în toate măsurătorile] (…) care poate fi definită spunând că orice număr înmulțit cu zero este zero, [n.a. dar] orice număr împărțit la zero este infinit.” (Hillis Miller, 2007, pp. 117-118): a) “te-am iubit cu trupul pe cuvinte / m-ai iubit cu umbra / am băut numai cafele tari / în căni de apă / ai băut numai ceai verde şi apă plată / am înjurat şi am dat din mâini revoltat / ai zis că perturb liniştea.” (Petria, 2012, p. 5); b) “în dimineața în care a intrat trenul / în gară / moartea a rămas în urmă ca aerul din anvelopa spartă.” (Petria, 2012, p. 6); c) “gheața se retrage în paharul cu whisky / înseamnă că / azi n-am treabă?” (Petria, 2012, p. 9); d) “să intru prin uterul şi mintea ta / precum în gară / în aburul cu miros de cărbune al vechii locomotive” (Petria, 2012, p. 10); e) “viața ne adună în acidul lactic din muşchii, / în radicalii liberi, / în imperceptibilele rupturi celulare, / în obnubilantul bioxid de carbon, / urme de tăceri şi spaime (…) / ne rugăm nouă / când oboseala rupe ritmul / privindu-se cu îngăduință / dumnezeu are febră musculară.” (Petria, 2012, p. 14); f) “pauza a căzut / ca fisele din automatul de cafea,” (Petria, 2012, p. 20); g) “țigările cu urme de ruj strivite în scrumieră, fumate pe sfert (…) → pe loburile urechilor fără cercei, / pe laşitățile ca stinghereala de după masturbație,” (Petria, 2012, pp. 26-27)
A-ți păsa de acest zero cu aceeași dorință adânc trădată cu care îngrijorează drag-insidios acel număr de telefon la care îți petreci seara sunând zadarnic (de acest zero sub toate formele sale: a1) de apă calchiată în / cu care umbra strămutată refuză să se mai topească / con-topească; b1) de brize inconștiente ca vârfurile buzelor
ce-și arată, ascuțindu-se, pătrunzător, vanitatea, ca pe niște colți exobucali; c1) de otium cald-sfidător, suplimentar colorat și distilat pe logica unei distanțe sigure; d1) de căldură intim-transmisă prin mirosuri post-ambientale lăsată în urmă de un cazan atrăgător ca un dormitor al evaluărilor deopotrivă a nervurilor dintre clipe și ciupituri și a explicațiilor sideral-incriminatoare ale revenirii; e1) de rochie cu spatele gol a cuvintelor ce pufnește pe ascuns dar deloc subtil în mușchii învinețiți și înveninați cu dezarmări ce nu pot decât să întărâte și să adune și mai strâns kilometri de acte / arte doveditoare din noi; f1) de pauză ce are rolul, relevanța și importanța funcțională a unei copule… a unor localizări motoare funcționale din măduva gândului; g1) de imagine a ridicolului vizitat, revizitat și ușor-vandalizat prin „excursii organizate” în tabieturi, în palme peste frunte și în absorbții de sine) e ca și cum ai reuși performanța să auzi frecvența încărcării și a absolvirii în vid (ca pe o aventură scurtă).

Din acest punct înainte și în mod cu totul neașteptat (spunem noi), volumul continuă printr-o serie de pigmentări arhaice ce vizează originea și rostul poeziei în existență, toposuri ale meditației unde poetul alege să opereze cu sensul meșteșugăresc primordial al “rostului”: “Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. (…) Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură.” [1]: „poezia e ca banda de prins muşte” (Petria, 2012, p. 54); „o femeie fără forme e ca o pereche de blugi fără buzunare” (Petria, 2012, p. 15). În acest sens precis și necruțător-practicist (simplist dar cu acroșeuri, “acoperiri” și pretenții metafizice) al poeticului, reînviat parcă direct din antichitatea greacă (a se revedea concepția lui Platon despre artă tradusă prin exemplul patului [idea de pat din mintea zeului – depozitarul însuși al firii patului, patul realizat de meșteșugar și patul reprezentat de artist]), ceea nu se leagă în mod natural, folositor, consistent-progresiv și lipsit de răspunsuri / reacții avantajoase în viața gânditorului devine o dâră post-cauzală steril eclatată (izbucnită) de aplauze furtunoase goale (cu o rezonanță și cu un ecou inexplicabil secătuite, prăbușite în sine sau astupate și îngropate prin propriul aplomb foarte puțin după momentul demarajului): “cs-444 sharp, / smart cam, / cameră video model pix cu detecție vocală 8 gb, / sistem de alarmă m3 gsm, / ceas cu cameră video 8 gb, / cameră model senzor pir, / cameră video model breloc 8 gb, / cameră video cu detecție de mişcare. / prețurile, aşa şi aşa; / mail-urile ofertelor picură cu ritmicitate, / nu mă interesează, / ce să spionez / când mi-e peste mână să-mi administrez umbra, / când inima e şirul de cutii de conserve / legate de şablonul cu maşina unor proaspăt căsătoriți.” (Petria, 2012, p. 32) În spirit post-platonician, artefactul (patul) care nu îmbogățește firea (nu o odihnește, nu o administrează, nu o acordează și nu o restituie ei înseși) dezaxează atât experiența (utilului ca întâlnire a frumosului cu spiritualul) cât și poezia (ca intensificare a momentul kairotic cu scopul supraviețuirii și al ispășirii) .
Reeditarea de sine depinde la Alexandru Petria într-o proporție decisivă de extragerea femeii din condiția de artefact gratuit-întârziat și strălucios-zvântat („bovarismul tău / ca apa în care mi-am spălat sexul după dragoste” [Petria, 2012, p. 71]), de “substanță de contrast” specios comodificabilă, cu o superficialitate
scandaloasă a entuziasmului, ce în acest context aduce mai degrabă a aplomb însărcinat (electrostatic) în cea mai animalică cu putință definiție a acestuia – iarăși un topos unde poetul Petria optează pentru valența visceral-arhaică a unui concept (“APLÓMB […] 1. Siguranță absolută sau îndrăzneală (adesea nejustificată) manifestate în comportarea cuiva. 2. Poziție și direcție a membrelor unor animale în raport cu pământul și cu planul median al corpului, care servește la alegerea animalelor în vederea selecției.” [2]): „eşti ca o scuză a respirației, umbrelă a umbrei / (…) unde poezia a murit / şi nu intră dragostea / cât un vibrator” (Petria, 2012, p. 75); „ sentimente la conservă, / cu mărar cu ceapă / cu pătrunjel / porționate atent / respiri şi eşti moartă / precum o cauză pierdută” (Petria, 2012, p. 76); „dacă femeile vor doar să fie iubite, / de ce se îmbracă de parcă ar vrea să fie pipăite? / e ultima ta nedumerire.” (Petria, 2012, p. 57)

Dezinvestirea invitațiilor, îmbierilor și a îmbăierilor poetice (a l’invitation au voyage-ului baudelairian, dar și a altor binecuvântări și bune-vestiri din aceeași familie) ale lui homo faber prin banalizarea și contr-escrocarea muzei se întrupează într-o intransigentă prefabricată și greoi-plictisitoare ce se așează lasciv-expirată la picioarele zeului (deus faber) pe chiar patul platonician în timp ce bărbatul ei (homo faber) rămâne cu privirea la ceva de afară, o privire nu neapărat absentă cât dezistorizantă: „tricoul e călcat, / îl îmbrac peste cuțitele din spate, / tot atâtea coşmaruri” (Petria, 2012, p. 62); „iubito tace-mă, / aşa păstrăm măcar aparențele, / am apă de mare în inimă” (Petria, 2012, p. 52); „îndeşi orele himen ca să nu ne mai amestecăm apele.” (Petria, 2012, p. 70)
Iar în acest punct ne aflăm deja la porțile post-poeziei – loc de unde începe o cu totul altă mecanică a examinărilor puseurilor și a acceselor, una exasperant-rectilinie (“zilele au acelaşi ritm / ca în jocul acela / cu bile atârnate / care se mişcă din inerție după un impuls” [Petria, 2012, p. 49]) ce proiectează dezgustul (deși, atenție, aici nu vorbim chiar de orice fel de dezgust ci în mod precis de ceea ce în literatura de specialitate este cunoscut drept “the yuck factor” – unde yuck reprezintă în limba engleză interjecția pentru dezgust, expresia în sine denotând ideea precisă de “înțelepciune a dezgustului”), din femeie, direct în viitorul ascuns în zenit (anterior contemplat realist-melancolic pe geam) pentru ca apoi să-l prăbușească de acolo în ceea ce este el de fapt, la nivelul Monstrului-Tuturor-Monștrilor, Pământul Răscolitor, Răvășitor Auto- și Atot-Îngurgitant, ca un buldozer turbat al lui însuși: “una din acele zile ca şi câinele care-şi mănâncă rahatul, / pământul se eviscerează, cu coji de semințe, mititei şi fudulie.” (Petria, 2012, p. 84)
Această din urmă idee (una amenințător-germinală) este transpusă cu un realism magistral în poezia “sediment”, cu siguranță ars poetica întregului volum și poate cea mai bine punctată descriere a irosirilor otrăvurilor și aversiunilor de orice fel în chiar materia primă a avertismentului ce le-a generat (hrana monștrilor e superfluul ce proliferează printre toate presupunerile marelui vis urât, înconjurând clădiri, sufocând sulete și macerând vise…cu înăbușirile și apăsările sale amorfe și imemoriale):
“sediment
ca reținerea femeilor pentru sexul anal
şi alcoolicul în fața berii,
ca râma în cârlig,
simplitatea
pământ într-un
lan de cânepă
nimic altceva
pe longitudinea verii.” (Petria, 2012, p. 56)
Pământul, receptaculul petrolului, adică a marelui suc de cadavre („Hidrocarbură din suc de cadavre: O entitate post-apocaliptică compusă din cadavre organice aplatizate, îngrămădite și lichidate în bazinele sedimentare (mega-cimitire)” [Negarestani, 2008, p. 27, traducerea noastră] [3]) știe să lege orice moleculă și orice atom refractar în marea lui cleială monstruoasă de dincoace și de dincolo de ființă: “suntem cruste / ale aceleiaşi melodii” (Petria, 2012, p. 31) – marele scrâșnet vibrat în diferite frecvențe al dezlipirilor (pielii de pe carne și a cărnii de pe oase); „puls / (…) / crezi că-ți aperi viitorul / renegându-ți globulele roşii din venele mele / ne plusăm unu’ prin altul / doar pierderile” (Petria, 2012, p. 68)

*

În final vom spune despre poezia lui Alexandru Petria că, deși, stă la cea mai mare distanță posibilă de tropii tenebroși (în sensul de intenționat-ezoterici, gratuit-eclectici și de aceea, adeseori, suprasimbolizați [sau forțați să suprasimbolizeze]), în vreme ce adoptă permenent (se răsfață permanent cu) o o viziune luminos-utilitară asupra vieții și a sensurilor ei…una cât se poate de anti-anorectică și de bonom-paternă (atât în ceea ce privește apetitul sexual cât și pasiunea [sau foamea! de-a dreptul din spatele] gestului și a actului – “„când mi-ai spus că putem rămâne prieteni, / că te sperie dragostea, / m-am simțit ca şi cum hemingway ar fi dat colțul, / dar i-aş duce apă încă zilnic la cuşcă, / şi mângâindu-i blana să-i zic că e un cățel tălâmb şi lacom, / ca şi cum aş povesti despre mărar şi varză / cu bunica moartă / şi apoi ne-am certa pe prețurile de la piață. / (…) nu vreau apă plată la pet, vreau izvorul [Petria, 2012, p. 63]”), ea nu este totuși o poezie lipsită de un ocultism păgân specific arhaismului nordic, trainic, de o claritate rece și cu o intuiție și o putere de redare pătrunzătoare.
Astfel, atunci când poetul Petria vorbește de vagin în termeni de peșteră („în interiorul peşterii / era frig, / peştera pulsa cu frigul ei” [Petria, 2012, p. 24]), de momentul de relaxare postcoital ca despre un desert exotic (“şi o să râdem şi-o să spunem ca altădată bancuri, / cum se ridică poezia din cuvinte sper, / după sufleul de căpşuni de după” [Petria, 2012, p. 46]), sau de vigoarea și de prospețimea sexuală în termeni de bucolisme zodiacale (de cicluri selenare și solare cu implicații în fertilitățile agrare – „carnea de martie / are alt termen de valabilitate” [Petria, 2012, p. 25]), el reânvie aproape nemijlocit saga islandeză sau kenningar-ul norvegian vechi: “Cine spune ‘ghimpe lingual’ în loc de ‘limbă’ (organul bucal), ‘pardoseala sălii vânturilor’ în loc de ‘pământ’, ‘lupul copacilor’ în loc de ‘vânt’ propune de fiecare data auditorilor săi o mica ghicitoare poetică, pe care ei o rezolvă tacit. (…)” (Huizinga, 2002, p. 212)

Tonul în care e scrisă cartea e unul hotărât neglazurat (și asta, deși, glumind, poetul mărturisește ori de câte ori are ocazia că îi plac prăjiturile mai mult decât orice altceva pe lume „învățătoarea ne certa (…) / aveam o slăbiciune şi atunci pentru dulciuri, / mă dădeam în vânt în special după ciocolată. / rupeam dimineața din batonul de ciocolată jumătate, / o înfulecam, iar restul îl puneam în pupitrul băncii. pentru mai târziu.” [Petria, 2012, p. 92]) exact din același motiv din care detectivul Ray Velcoro (interpretat de Colin Farrell) din serialul True Detective refuză băutura în momentele cu adevărat critice (decisive): “Booze tends to take the edge off, I want to stay angry.” („Băutura tinde să calmeze / tocească / rotunjească limita ascuțită a nervilor, iar eu vreau să rămân mânios”) În același stil, Alexandru Petria refuză să-și inducă (lui sau cititorilor săi) narcoze sub formă de producții de serotonină (de „hormonul fericirii”), și aceasta deoarece el dorește să-și dea seama de necesitate în exact ceea ce reprezintă ea: (femeia) “până una-alta / ea e învierea ta la purtător” (Petria, 2016, p. 40); „știu că dragostea are / ecou în sindromul stockholm” (Petria, 2016, p. 43); „nu pot să-mi văd viața nici de departe / ca pe un copil dintr-o altă căsătorie” (Petria, 2016, p. 77)

La sfârșit rămâne geaca de piele a fostului rocker ca mărturie de profil inerent făcută în stilul unei confesiuni de credință catolice: “s-o regulezi pe cinstite fără să îmbraci părerile de rău / ca geaca de piele veche şi trainică” (Petria, 2012, p. 100) Libertatea poate anula și / sau reinventa orice deficit ființial, ea poate păcăli creierul să creadă că ești din nou tânăr și puternic (tot așa cum realitatea virtuală a VR headset-ului păcălește creierul paraplegicilor că membrele sunt încă acolo și sunt funcționale [4]) și să-l facă să se comporte în consecință

Note:
1 Preluat de pe https://dexonline.ro/definitie/rost, consultat la data de 20 Ianuarie 2017, 12: 44 p.m.
2 Preluat de pe https://dexonline.ro/definitie/aplomb, consultat la data de 20 Ianuarie 2017, 13: 48 p.m.
3 ”Hydrocarbon Corpse Juice: A post-apocalyptic entity composed of organic corpses flattened, piled up and liquidated in sedimentary basins (mega-graveyards)” (Negarestani, 2008, p. 27)
4 Pentru a se înțelege mai bine transpunerea din fizică în metafizică a metodei, a se viziona în acest scop fabulosul material video de la adresa https://www.facebook.com/quartznews/videos/1247234775310222/?pnref=story, material intitulat “Scientists have found a way to make paraplegics move again” (Cercetătorii au găsit o modaitate de a-i face pe paraplegici să se miște din nou) și care, în esență, vorbește despre sublimările inimaginabile din ingineria medical venite pe filiera … video-game-urilor adolescenței!!!

Bibliografie:
Hillis Milles, Joseph. (2007). Etica lecturii. Traducere de Dinu Luca. Grupul Editorial Art: București
Huizinga Johan. (2002). Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii. Traducere din olandeză de H.R. Radian. Humanitas: București.
Negarestani, Reza. (2008). Cyclonopedia: Complicity with Anonymous Materials. Melbourne: re.press.
Petria, Alexandru. (2012). Călăul harnic. Herg Benet: București