Homer, maimuţa cheală

 

În din ce în ce mai cunoscuta şi mai jinduita colecţie „O sută şi una de poezii” a Editurii Academiei Române, colecţie care tinde să devină un veritabil corpus al poeziei româneşti (redactori principali, până acum, Magdalena Bedrosian şi Nicolae Iliescu), a apărut, la început de an 2021, şi volumul semnat de Dumitru Radu Popescu (al 95-lea din colecţie), în antologarea, prefaţarea şi selecţia reperelor critice de către Cornel Ungureanu. Comparativ cu anvergura operei de prozator, dramaturg şi publicist, poezia lui D.R. Popescu se restrânge la un singur volum autonom (Câinele de fosfor, 1982), extins, în ediţia de faţă, cu partea a doua a romanului Falca lui Cain (2001), care se constituie dintr-un amplu poem-jurnal, Calendarul nebunilor, descoperit, în anchetele sale, de procurorul Augustin Varză şi atribuit profesorului de desen Lohinski. Dar stau şi mă gândesc: tot un profesor de desen este implicat, simptomatic, în intriga şi în destinul elevului său anamorfozat în leul albastru din capodopera nuvelistică omonimă. Numai că în Falca lui Cain e invers: anamorfoza din pictura barocă, asumată de autoportretul elevului persecutat de dascăl (Leul albastru), se împrăştie în 91 de anamorfoze (zilele din jurnalul 1 ianuarie – 31 martie, 2000, plus încă un poem nedatat, Sârba Ignatovici Moartea mamei celor nouă jugovi), considerate de prefaţator, ca şi poemele din Câinele de fosfor, „ironice, sarcastice, cu decupaje jurnalistice”, care ar putea fi catalogate ca anti-literatură, contrapoezie (p. 9), încât geniul lui Lohinski însuşi este anamorfozat, fiind, de fapt, al marilor predecesori, de la Homer şi Shakespeare la Eminescu şi Nichita Stănescu, precum intuieşte Cornel Ungureanu.
Deocamdată, la nivelul realizării ediţiei, prefaţatorul se mai ciocneşte de o dificultate: din uriaşa cantitate de texte critice ale exegezei derepopesciene, se vede nevoit să se restrângă doar la patru fragmente, luate din Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Valentin Silvestru şi Laura Pavel. Cel puţin trei motive stau la baza neaşteptatei opţiuni: 1) foarte puţinele referinţe la poezia din Câinele de fosfor; 2) lirismul, cât există în scrierile lui D.R. Popescu, este disipat organic în întreaga operă; 3) oprirea la criticii importanţi ai generaţiei ’60 pare a fi una cu înţeles… calendaristic! Excepţie făcând Valentin Silvestru şi autoarea de comentarii literare, destinate elevilor, Laura Pavel (Dicţionar analitic de opere literare româneşti, ediţia a II-a, 2007, comentariu la nuvela Duios Anastasia trecea, un excepţional poem tragic).
Pe de altă parte, cititorul are a se confrunta cu „suceala” artistică a întregii opere derepopesciene, barocă în tradiţia a două singularităţi canonice din literatura română: Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir şi Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu1. În consecinţă, scriitorul contemporan ne atrage magnetic-fosforescent în capcana unei contradicţii oximoronice: ca poet (dar nu numai), este de o modernitate izbitoare, cu nimic mai prejos decât confraţii întru generaţie Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, configurându-se chiar un fel de împletire transdisciplinară de oglinzi concave şi convexe între cei doi, iar pe de altă parte, dominanta, la fel de izbitoare, a opţiunii pentru marea literatură clasică, de la Homer şi tragicii greci şi până la Shakespeare şi Eminescu, dincolo de trecătoarele curente şi şcoli literare2. Într-un interviu, mărturiseşte: „Îi iubesc foarte mult pe clasici, mai ales pe «bătrânii» greci şi am învăţat de la ei că nu există foarte multe soluţii de viaţă”.
Din acest punct de vedere, el este un întârziat, în sensul clasificării scriitorilor de către Baudelaire, în progresişti sau profeţi şi întârziaţi sau sintetizatori. E o compartimentare departe de a fi valabilă doar pentru scriitorime. În politică, acum bântuie rivalitatea dintre progresişti (liberalism radical, etichetat ca „neomarxist”) şi întârziaţi, numiţi, cu euforie ideologică, iliberali. Progresiştii sunt privilegiaţii zilei, inovatorii admiraţi în toate domeniile, inclusiv în poezie, pe când întârziaţii, ca vai de soarta lor. Primii stabilesc noile „table de valori”, pe când întârziaţii se văd aruncaţi la margine. Baudelaire se considera, cu mândrie, un întârziat, explicând că progresiştii sunt ca piloţii orbi din articolul interbelic al lui Mircea Eliade3, pe când întârziaţii au supremul atu de a privi mai departe şi mai bine decât toţi: „situaţia scriitorului care vine în urma tuturor, a scriitorului întârziat, are avantaje de care scriitorul profet (…) nu dispune. Mai liber, pentru că e singur ca unul rămas în urmă, are aerul celui care rezumă discuţiile şi, constrâns să evite vehemenţele acuzării şi apărării, se consideră dator să-şi deschidă o cale nouă, fără alt imbold decât dragostea pentru Frumos şi pentru dreptate” („Doamna Bovary” de Gustave Flaubert, 1857). Convingerea aceasta o găsim şi la D.R. Popescu, atunci când invocă pe „orbul” Homer, cel care eronat a fost cotat ca orb, având, în realitate, ochi numeroşi, văzând adevărul ca Oedip, abia după ce eroul lui Sofocle a ales auto-orbirea.
Poemul Homer este una dintre capodoperele lui D.R. Popescu. Începe polemic, kynic: „S-a spus: grecul era orb!/ Şi gata, s-au repezit pozarii/ Şi i-au făcut chipul fără vedere./ Doctorii docenţi au devenit aca-/ Demicieni, pe văzul său stins./ Şi-au primit câte o decoraţie şi-o aca-/ Dea./ Şi minciuna a învins./ Când, în realitate, totul a fost pe/ Dos”. (A se vedea că ultimul cuvânt pare a fi scos din locuţiune, prin majusculă, restituindu-i-se sensul crud, popular, sub aparenţe îndulcite!). Kynismul4 se insinuează aici în fragmentele de cuvinte Demicieni, Dea, Dos, cinism cvasieufemistic, căci provine de la un câine de fosfor, fratele criptic, fosforecent, de astă dată, al lui Diogene Câinele. Se ştie, fosforul este un element otrăvitor, dar aflat, în măsură potrivită, în creier, dă strălucire minţii, care fosforescenţă s-a manifestat, cu asupra de măsură, în filosofia lui Diogene Câinele. Homerul lui D.R. Popescu e ca surzenia lui Beethoven în căutare de sunete pierdute spre a le potrivi în orb, cu un chin de meşteşugar eminescian sau arghezian: „Aşa că el dimineaţa, când se/ Mijea de ziuă,/ Scotea cuvintele pe prispă la/ Aerisit,/ Le curăţa de purici şi le/ bătea cu coada măturii,/ Pe cele noduroase le trăgea/ La rindea./ Pe cele în care intrase ciu-/ Perca/ Şi putrezeau/ Le da cu sare şi le tăbă-/ Cea cu T.A.N.I.N./ De la o cooperativă ilicită /…/ Sigur, n-am să înşir aici/ Toată povestea acestui/ Grăjdar de cuvinte./ Ei! ce făcea el cu ce-/Le împăiate, îmbălsă-/ Mate, în-/ Mauzeolate, eleate?/ Mai lua cărămidă roşie,/ Le mai freca, le mai/ Ţesăla,/ Le mai da cu glaspapir/ Ca să iasă rugina din ele,/ Pe cele rebele, pline de ele,/ Pe cele freatice, alunecoase,/ Atice,/ Pe cele carnasiere?/ Lucra, lucra la ele!”, cu gândul „Să lase averea sa moştenire/ Grecilor”. Dar, pentru asta, „A început să-şi jupoaie pielea/ De pe el, întâi de pe spate/ Ca s-o poată scoate pe cap/ Ca pe o cămaşă de noapte…/ A băgat-o apoi în saramură/ Şi în zemuri de tăbăcit/ Şi-a început să scrie pe ea/ Ce avea de spus”. A lăsat, ce n-a putut isprăvi, sarcină grea fratelui său din secolul al XIX-lea, Eminescu: „Ah! atuncea ţi se pare/ Că pe cap îţi cade cerul:/ Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”
Homer este „maimuţa cheală”, figură demnă de confratele clasic Diogene pe care, simultan, îl „dez-anamorfizează”, trimiţând la eminesciana „Cât geniu, câtă putere – într-o mână de pământ” (Memento mori). La D.R. Popescu, toate iau aparenţa deriziunii, dar încuscrite cu seriozitatea cea mai adâncă: „Din somnul materiei moarte/ Ies oalele sparte/ Din maimuţa cheală s-a ivit, dară,/ Gândirea istorică exemplară./ Ştiinţele tipice ale exactităţii, matematicile,/ Ordinea din haos, bobul spumii,/ Lancea lui Achile,/ Elena, Troia şi Restul lumii,/ Şi chiar poezia, care este, se pare,/ Elocvenţa de a spune mai mult/ Decât minciunile necesare.// Pentru maimuţa cheală, Homer,/ Văzul era un simţ stingher/ Care-l cam enerva când mânca ostropel./ Cuvintele însă erau nişte oi deşarte/ Care păşteau oalele sparte” (Homer maimuţa cheală, Sâmbătă, 12 Februarie)5.
Cum bine se arată, ordinea din haos s-a ivit din eminescianul boaba spumii („Bobul spumii”, în textul derepopescian), punctul din care au răsărit toate, după ştiinţa bătrânului dascăl, care punct s-a insinuat şi-n matematică, şi-n poezie, şi-n creaţia divină. Este extraordinară imaginea aceasta a creaţiei din ceva care nu are nici o dimensiune, care închide în el Cuvântul dintâi din care au crescut toate cuvintele literaturii, ale culturii şi civilizaţiei. După Eminescu, D.R. Popescu aduce cel mai înalt elogiu Punctului, din care toate s-au făcut şi-n care toate se desfac, întorcându-se la nimicul primordial care este punctul înghiţitor a toate: „Punctul doarme între litera mică şi litera mare/ A încheiat o născare, oare?/ A deschis o poartă moartă?/ Toate literele sunt plecate la vânătoare/ Cu mic cu mare/ Punctul, spânzurat./ Ca visele de ele însele străine./ Prin coridorul de aer/ Propoziţia simplă palpită./ Într-o lume de virgule şi de semne de întrebare,/ De paranteze, de semne ale mirării,/ Într-o lume de ghilimele, vesele sau amare,/ Punctul rămâne singurul mort/ Care ştie adevărul cu literă mare” (Punctul, Sâmbătă, 29 Ianuarie).
Ciudat, în acelaşi punct mort, care pe toate le cunoaşte, se-ntoarce şi timpul, zice confratele Eminescu, devenind veşnicie. Nu e de mirare că moartea se arată autorului Luceafărul a fi enigma, runa naturii, a istoriei şi a tot, iar lui D.R. Popescu – chemarea punctul mort, întins în infinit, se arată ca de-a berbeleacul: „Dulceaţa lumii se sleieşte/ Ca apa din fântâni, când veacul/ Păros, bolând, ca un buhai,/ Se dă, se dă de-a berbeleacul” (Legenda punctului mort, Sâmbătă, 4 Martie). Şi dându-se de-a berbeleacul a nimerit în Pălăria cetăţeanului Samuel Beckett cu tot absurdul aşteptării noului Mesia: „Vă mai reamintesc, domnilor şi doamnelor,/ Că în timp ce lui i-a pus pe cap o pălărie-melon,/ Din bonton/ Lui Pozzo i-a pus în mână un bici./ Şi din această ciocnire de idei/ A ieşit aici o mare urdă,/ Gândirea absurdă”. Şi asta fiindcă Macarie Luţurgui a fost în război (1 Iulie 1941 – 9 Mai 1945): „Ca să nu mai vorbim de/ Cât a stat în prizonierat/ Totalmente nevinovat./ Macarie Luţurgui/ a împuşcat oameni şi/ Stând cu faţa la soare/ Şi stând şi cu spatele/ Ca un profesionist gradat/ Aflat în slujba soartei,/ Totalmente nevinovat./ Macarie Luţurgui/ Are o pensie/ Şi a fost operat nu/ O singură dată./ Toate organele în el sunt stricate/ De ploi şi de război./ Doamne, îl arată puştii cu degetul şi râd,/ Ce vietate!” (Baladă).
Punctul acela mort, dar născător de cuvinte, adică de lumi nesfârşite, trebuie să fi având şi aripi, altfel nu se poate explica de ce Luceafărul a putut ajunge la Dumnezeu, devenind Hyperion. Astfel, Vineri, 4 februarie, 2000, i s-a arătat Poetului Pasărea cu mai multe aripi: „Dintr-o nevoie de înălţimi pure şi albastre,/ dintr-un nesaţ de a străbate cerurile suprapuse/ peste ceruri, de a trece dincolo/ de stelele suprapuse peste alte stele,/ dintr-o luminare divină, dintr-un/ imbold interior malign, dintr-un/ accident vascular, genetic, dintr-o/ iradiere cosmică sau cernobâlică, dintr-o/ iluminare, dintr-o întunericizare,/ dintr-o îngroşare, dintr-un preaplin/ sudoripar, vitaminic, hormonic, dintr-un/ neplin, dintr-o sperietură,/ că poate să cadă pe pământ ca o piatră/ inertă, dintr-o groază de-a aluneca prin/ aer spre hăul lichid al mărilor,/ din toate acestea, şi din ochi, şi/ din descântec, din toate acestea,/ sau din altceva,/ păsării au început să-i crească aripi/ pe plisc, asimetrice, la gheare, la/ guşă, în coadă simetrice,/ să-i crească lângă cele două aripi, alte nouă,/ şi din aceste aripi, alte aripi,/ nouăzeci şi nouă, viu colorate,/ argintate, aurite, curcubeiforme,/ curcubeicizate, aripi grele, uşoare,/ semigrele, semiuşoare, lungi,/ ultralungi, scurte, ultrascurte, cu/ pene, fără pene, cu puf, fără puf,/ în formă triunghiulară, de/ patrulater, de triunghi isoscel,/ aripi în formă de cerc,/ de flori de tei, de ardei gras” etcaetera. O inflaţie sufocantă de aripi, o pasăre-Babilon, aripi cu care „nu se ştie încotro zboară, în/ sus, la dreapta, la stânga, în jos,/ către cine, ce, nu se ştie precis dacă/ zboară sau se tăvăleşte prin/ nori, prin nisipuri, prin ape, dacă e/ o iluzie, un monstru, o divinitate,/ un găinaţ, dacă răcneşte, cântă/ sau numai prin pliscurile ei multicolore şi multiforme/ babilonizează… Vom trăi şi vom/ vedea. Vom vedea şi vom trăi”. Ce năvală fosforescentă de cuvinte, kynică plinătate a limbii române, cum ar spune creatorul lingvisticii integrale, Eugeniu Coşeriu, cel care a respins facila teorie a poeziei ca abatere de la gradul zero al scriiturii: „În limbajul poetic trebuie să vedem aşadar limbajul în întreaga lui funcţionalitate. Poezia – şi prin poezia înţeleg nu doar poezia, ci literatura ca artă – este locul desfăşurării depline a funcţionalităţii limbajului. Uzul poetic al limbii nu este o deviere de la uzul «normal» al limbii, ci lucrurile stau exact invers: toate celelalte modalităţi ale limbii, ca, de exemplu, limbajul cotidian sau limbajul ştiinţific (ar trebui să spunem mai bine «modul ştiinţific de a vorbi», respectiv «modul de a vorbi orientat spre latura practică») reprezintă abateri în raport cu limbajul integral, cu limbajul ca atare”6.
Fireşte, abuzul ca agresare a limbii, duce la inflaţie, la beţie de cuvinte (Titu Maiorescu), cum i s-a întâmplat textualismului fără măsură. Asta spune şi paralelismul dintre babilonizarea limbilor şi babilonizarea zborului, ambele intruziuni care duc la babilonizarea Logosului, surprins de strigătul hamletian „Vorbe, vorbe, vorbe”, după ce poeţii cuceriseră cerul ca o compensaţie a marii veşti aduse de Friedrich Nietzsche: Dumnezeu a murit! Dacă nu mai există speranţă/credinţă în Dumnezeu, poeţii au înţeles că a venit vremea mântuirii prin poezie, Cuvântul lor devenind suficient sieşi, în splendoarea gratuităţii, a ceea ce s-a numit poezie pură, autonomă faţă de adevăr. Aceasta a făcut gloria poeziei moderne, triumfând irezistibil în postmodernism. Nu e de mirare că un căutător al Adevărului ca Eminescu a fost declarat „anacronic”, adică un întârziat din specia asumată de Baudelaire. Noii profeţi au crezut că ei înşişi sunt variante de Iisus, panestetici, uitând că Iisus nu s-a născut decât o singură dată, duplicaţii neputând fi decât homunculi antihristici: „Pruncul nu mai poate sta în pântecul mamei/ Tremură, ţipă, se zbate./ Ea e palidă şi-ar vrea să scape/ Şi nu poate!/ Intră moartea pe uşă ca o căţea/ Hameşă, în cerul gurii neagră./ Pielea pământului se zbârceşte sub nea/ Ca de pelagră./ Şi fătul turbă în placentă înecat/ Ca într-o galaxie de colastră./ Dumnezeu se naşte doar odat’/ Sub lumina cerului albastră” (Noul Iisus, Luni, 7 februarie). Am „analizat”, dacă se poate spune aşa, la D.R. Popescu, apocalipsa fără finalitate din inegalabilul ciclu de romane F. Cred că şi poezia o arată în toată „fosforescenţa” câinelui de pază al absurdului absurdoid, arătându-şi propria neputinţă. Căci Noul Iisus panestetic (cum se pretinde) trăieşte însă eşec după eşec: „Nu înţeleg de ce cu tălpile mele/ Asprite de fierbinţeala dulce a nisipului/ Nu pot umbla peste ape./ Ridic mâna şi-i spun mortului/ Să-şi ia patul său şi să umble,/ Şi el nu mă ascultă!/ Şi-i zic lui Petru că-i voi da/ Cheile împărăţiei cerurilor –/ Şi el surâde./ Sunt şi eu din carne şi oase/ Făcut, şi am gură şi urechi, ca şi/ El. Dar degeaba fug după oaia/ Cea pierdută, căci n-o mai găsesc!/ Şi toţi îşi zic când îi învăţ/ Adevărurile: De/ Unde are el înţelepciunea aceasta/ Şi puterile?/ Nu-i cunoaştem/ Noi mama, surorile, verişoarele,/ tatăl, fraţii, verişorii?/ Pot spune şi eu ca şi/ El: Nu este prooroc dispreţuit/ Decât în patria lui şi în casa lui./ Căci în patria lui n-a făcut minuni nici/ El, din cauza necredinţei lor./ Şi totuşi l-au răstignit./ Pe mine nimeni nu vrea să mă pună pe cruce. Sunt/ Sunt siguri că eu nu m-aş ridica/ La ceruri. Râd şi-şi/ Dau coate, iar eu nu/ Înţeleg de ce nici chiar acum,/ Când mângâi cu palma ochii acestor doi orbi,/ Ochii nu văd nimic şi nu/ Mă urmează” (1995, Miercuri, 16 Februarie).
În acest poem, citat integral, se ascunde tragedia lumii moderne care crede că s-a lepădat de toate tragediile pământului, cuprinse, altminteri, în întreaga poezie (şi operă) a lui D.R. Popescu, care este Calendarul de la facerea lumii până la Calendarul nebunilor, ca într-un nou catalog al corăbiilor din Iliada universală. De data asta, ameninţat oricând a fi unul pe… Dos. Presimţit încă de divinul Michelangelo, care-şi mărturisea, ca şi Eminescu, neputinţa artei sale: „Nici dalta, nici penelul nu mai poate/ s-aline duhul meu cuprins în braţă/ de Cel ce ni le-a-ntins murind pe cruce” (Rime, 285). D.R. Popescu îi vine pe urme relatând marea pasiune a „filosofului zăpezilor”, Lorenzo Magnificul, moştenită de fiul său cel mare, Pietro, care, uimit de o ninsoare ce s-a abătut asupra Florenţei şi de oamenii de zăpadă iviţi prin grădini, „Şi-a zis că numai Michelangelo/ Poate fi în stare să-i fixeze într-o idee./ Drept pentru care a hotărât să-l cheme./ Michelangelo a fost adus şi pus/ Să facă statuia efemerului om de zăpadă./ Lucru ce s-a şi întâmplat, relatează o/ Mărturie contemporană. Popoarele/ Şi oraşele care vor triumfa în tot felul de bătălii/ Vor avea geniul de partea lor./ Ascultaţi cum curg zăpezile de altădată!/ Iar în grădini?…/ În grădini şi în pieţe publice, statuile oamenilor de zăpadă/ Stau gânditoare” (Michelangelo Statuia omului de zăpadă, Luni, 3 ianuarie).

 

 

Note
1 Pentru detalierea filiaţiei stilistice, a se vedea Theodor Codreanu, Dumitru Radu Popescu – Istoria absurdoidă, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2020.
2 Un critic din noile generaţii, Răzvan Voncu, observă: „El scrie stăpânit, parcă, de o devorantă obsesie a autenticităţii, căutând – paradoxal – un echilibru «clasic» între poveste şi text, în ciuda meandrelor unei naraţiuni parabolice, luxuriante. Textul este baroc, fastuos, deoarece imaginaţia prozatorului – şi, pe cale de consecinţă, poveştile şi personajele sale – este fabuloasă. În cadrul textului însă, exact ca la Creangă şi Sadoveanu, limbajul, tropii şi modalităţile narative sunt coerente şi motivate. Ca dovadă, faptul că şi ele variază de la un ciclu la altul, de la o etate narativă a autorului la alta” (Dumitru Radu Popescu – prozatorul, gazetarul şi sinteza genurilor, în Leul albastru. D.R. Popescu 80, p. 308-309).
3 Mircea Eliade, Profetism românesc, I-II, Editura „Roza vânturilor”, Bucureşti, 1990, p. 143.
4 Distincţia dintre cinism şi kynism o face exemplar filosoful german Peter Sloterdijk (n. 1947), în Critica raţiunii cinice, I-II, trad. din germană, de Tinu Pîrvulescu, Iaşi, Editura Polirom, 2000.
5 D.R. Popescu se dovedeşte a fi cel mai original şi mai profund cititor român al lui Homer, alături de rafinatul „târgoviştean” Radu Petrescu. (Vezi Meteorologia lecturii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982, p. 7, carte apărută în acelaşi an cu Câinele de fosfor).
6 Eugeniu Coşeriu, Despre esenţa limbajului poetic, în „Convorbiri literare”, serie nouă, nr. 4 (208), aprilie 2013, p. 32.