Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Camilian Demetrescu, de la arta modernă la redescoperirea sacrului

Camilian Demetrescu, de la arta modernă la redescoperirea sacrului

În primăvara acestui an, în luna mai 2022, se împlineau zece ani de la dispariția unuia dintre cei mai mari artiști-cărturari români care au trăit în exil. Recuperat de România abia după 2000 ca artist plastic, Camilian Demetrescu a fost mult mai mult decât atât, după cum spunea și soția sa, în ianuarie, la Accademia di Romania din Roma, cu prilejul expoziției organizate de această instituție ca omagiu adus marelui artist, expoziție care a funcționat în paralel cu alte două din capitala Italiei, deschise în Sala del Cenacolo di Vicolo Valdina, la Camera Deputaților, respectiv la Galeria Națională de Artă Modernă și Contemporană. „A-l considera pe Camilian – afirma Mihaela Demetrescu–doar un artist plastic este un eufemism. Ca mulți alții, s-a exprimat cu toate darurile pe care i le-a dat Dumnezeu: scrisul, cultivat continuu cu ironie și cultură; desenul cu vârful fin al inteligenței; culoarea ca și cum ar fi propriul sânge folosit ca plâns sau mângâiere; mâinile ambidextre; curiozitatea ca foame niciodată satisfăcută; conștiința, cea mai incomodă dintre toate…”1.
S-a născut la Bușteni în anul 1924, acolo unde locuiau bunicii paterni, tatăl, Camil Demetrescu, fiind ofițer în armată. Este motivul pentru care urmează școala elementară la Miercurea Ciuc, unde părintele său își avea garnizoana. Rămâne orfan de tată foarte devreme, tânărul ofițer moare la doar treizeci și șase de ani. În amintirea lui, artistul de mai târziu își va semna primele lucrări cu acest nume: Camil Demetrescu. Apoi numele artistic, până la finalul vieții, va fi Camilian Demetrescu, cu toate că prenumele care-i fusese dat la botez era Constantin-Paul. Urmează Liceul Militar la Târgu Mureș, apoi studiază și absolvă Academia de Arte Frumoase din București. În paralel urmează și cursuri de filozofie, pe care însă nu le va finaliza. Despre acest episod scrie în volumul autobiografic Exil (2): „Îmi intrase în cap să studiez filozofia tocmai când filozofia nu se mai putea studia la București. Consilierii sovietici aveau sarcina de a extirpa de la Catedrele facultății de filozofie otrăvurile gândirii burgheze, nocive și reacționare, instaurând marxismul ca unică disciplină filozofică demnă de acest nume. Toate celelalte tendințe ale filozofiei occidentale trebuiau să fie analizate critic și denunțate ca periculoase. N-a scăpat nici catedra de logică. Titularul ei, Mircea Florian, unul dintre marii profesori ai Universității din București, a fost arestat și deportat, după noua logică a umanismului socialist”(p.103).
La doar douăzeci și patru de ani, Camilian Demetrescu devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici, din conducerea căreia va face parte mai târziu. I-a avut ca profesori pe Camil Ressu și Alexandru Ciucurencu, i-a cunoscut sau i-au fost prieteni: Theodor Pallady, Ion Țuculescu, Gheorghe D. Anghel, Ion Pacea, etc. Pe lângă creația artistică, a scris și a publicat eseuri pe teme de artă și cultură, activitate care i-a adus o anumită autonomie financiară, dar care a atras și atenția Securității asupra sa, în urma invitațiilor la unele evenimente și recepții ale ambasadelor, unde a intrat în legătură cu diplomați și oameni de cultură străini. Hărțuit de un oarecare Dumitru, autointitulat „fost coleg de liceu”, securist care încerca să-l racoleze ca informator, Camilian Demetrescu s-a folosit de motivul unei expoziții în Italia, la care fusese invitat să participe, precum și de relațiile pe care le stabilise în activitatea sa de critic de artă, pentru a părăsi România în anul 1969. În memoriile sale, precum și în numeroasele interviuri acordate după 1989, decizia plecării este motivată astfel: „În 1969 am decis să mă «transfer» în Occident, din mai multe motive, printre care, cel mai important era… Securitatea. Încă din 1968, când devenisem cunoscut publicului prin articolele din presă și emisiunile de artă plastică de la televiziune, și cum frecventam ambasadele, un anumit «inginer Dumitru»–«fost coleg de liceu» (sic!)–a ținut morțiș să mă «cunoască» și s-a ținut de capul meu luni de zile pentru a mă coopta printre informatorii Securității. Când am înțeles cum stau lucrurile, după ce am epuizat toate trucurile pentru a mă eschiva, nu mai aveam de ales. În asemenea cazuri nu ai decât trei alternative: ori accepți jocul, ori te sinucizi, ori fugi. Cum nu aveam nici o vocație pentru primele două, am ales fuga”3.
Occidentul, Italia în cazul de față, nu-i satisface așteptările privind libertatea individului de a trăi, a crea și a se manifesta public. Primul șoc avea să-l constituie un chioșc de ziare cu o reclamă strălucitoare, de la care însă lipseau cu desăvârșire revistele culturale. „Cultura nu se vindea la chioșc – notează artistul -. Puține ziare aveau un supliment cultural, în general grăbit și mediocru […] nu mi-aș fi putut imagina că și în Occident cultura putea să treacă prin furcile caudine ale aceleași ideologii, ca la București. […] Nu trebuia să vii neapărat din est pentru a te simți exilat cultural în Occident. Angoasa morală care lovește omul în această civilizație exclusiv tehnologică îl împinge la autoapărare. Dacă nu e redus chiar la condiția de animal de crescătorie pentru a se face din el un consumator vorace, dacă reușește să folosească alfabetul pentru a se cultiva și a gândi împotriva curentului, și mai ales dacă spune public ceea ce gândește, mai devreme sau mai târziu se trezește a fi un disident incomod și, ca atare, e condamnat la automarginalizare”4. De remarcat faptul că aceste impresii se nășteau la impactul cu lumea liberă, în anul 1969, fiind publicate pentru prima oară în volum în anul 1995.
Italia acelor ani era puternic îmbibată de teoriile lui Antonio Gramsci, pe plan cultural fiind ocupată ideologic de ceea ce se chema cultura de stânga. În acest context, cel fugit din România comunistă nu găsea întotdeauna înțelegere pentru motivarea gestului său. „Unui comunist care, – scria Camilian Demetrescu -, văzându-mă preocupat, m-a întrebat de unde veneam, i-am răspuns «Am fugit din viitorul vostru». Mi-a replicat cu inevitabilul slogan: «Dar comunismul nostru va fi divers». «Atunci va avea un sfârșit divers», l-am asigurat”5.
La fel ca alți intelectuali români din străinătate, Demetrescu publică numeroase articole în presa exilului din Franța, Spania, Germania, Elveția și Canada, poartă corespondențe, participă la congrese, simpozioane, etc., toate acestea menținându-l în atenția Securității din țară, care amenință că-i va răpi copilul (primul dintre cei doi fii ai săi născuți în Italia), pe care, odată adus în România, îl va folosi ca manevră de șantaj pentru întoarcerea artistului în țară. Nu numai că nu se întâmplă acest lucru, dar Camilian Demetrescu începe o colaborare și cu „Europa Liberă”, postul de radio care funcționa la München, în Germania. Doar că, potrivit politicii postului, scrisorile primite de la românii din străinătate nu erau citite direct în emisiuni, putând fi citate doar articole din presa străină. Găsește astfel deschidere la cotidianul Umanita, care-i publică textele, traduse apoi de autor în limba română și trimise astfel pe adresa radioului din München. Colaborarea cu Umanita durează până când o nouă conducere a acestui ziar al social-democraților va dovedi un filoceaușism puternic, după ce ziariștii italieni onorează mai multe invitații ale omologilor din București.
În Italia, Camilian Demetrescu continuă în artă pe direcția abstractismului, orientare cu care venise din România, ca modalitate de a se sustrage realismului socialist impregnat creației artistice de puterea politică din țară. Lucrează cu preponderență sculptură de mari dimensiuni. Arta sa este repede observată și atrage cronici dintre cele mai elogioase din partea unor nume mari ale criticii de specialitate, precum Giulio Carlo Argan (cel care va deveni mai târziu primarul Romei din partea Partidului Comunist Italian, motiv pentru care relațiile artistului cu acesta se vor răci), Arturo Carlo Quintavalle, Giuseppe Marchiori, Itallo Tomassoni, Rosario Assunto, și alții. Aerodinamismul lucrărilor sale favorizează trimiterea la Brâncuși, pe care majoritatea comentatorilor o fac. În prezentarea catalogului expoziției de la Galleria Cadario din Milano, în anul 1972, Giulio Carlo Argan nota: „Ca pentru orice artist român modern, și pentru Demetrescu este inevitabilă referința la Brâncuși, pentru care România e un genius loci, înainte de a fi un maestru al artei moderne europene. Deși necesară, referința nu poate fi decât indirectă și îndepărtată: în opera sa există o poetică diferită, o lectură diferită, o diferită substanță a imaginii. Racordarea (la Brâncuși) e mai profundă în trecerea de la obscura temporalitate a lucrului la spațialitatea vizibilă a formei, în procesul de constituire a imaginii, în funcția lui de purtător de gânduri, memorii, imagini”6.
Urmare a bunei receptări a artei sale, îi sunt organizate expoziții în toată Italia, lucrările nu duc lipsă de cumpărători, în anul 1978 mai multe opere, reprezentând sculptură și desen, iau drumul Parisului pentru o expoziție în capitala Franței. Pe fondul acestei activități artistice de succes, la începutul anilor ’70, căutând un spațiu adecvat pentru realizarea sculpturilor, artistul și soția sa ajung la Gallese, o mică localitate situată la nord de Roma, în provincia Viterbo. Mai fuseseră găzduiți acolo, pentru o scurtă perioadă, la sosirea în Italia, apoi se mutaseră la Roma. Căutau în primul rând un loc departe de agitația capitaliei, liniștea și verdele colinelor în care inspirația artistică se putea manifesta nestingherită, dar și un spațiu suficient de mare pentru procesul elaborat de realizare a sculpturilor de mari dimensiuni. Au achiziționat o construcție veche, cu o poveste cel puțin interesantă: sub temelia acesteia, în anul 1000, călugării cistercieni ridicaseră o biserică de pelerinaj dedicată Sfântului Sebastian, care apoi, părăsită, a devenit moară, grație amplasării sale lângă o apă, dar lucrurile nu au mers bine clădirea ajungând în timp o fabrică de teracotă, fără succes însă, oamenii locului având credința că Sfântul care patrona locul era deranjat de schimbarea destinației construcției, s-a amenajat apoi o capelă în edificiu, piatra de altar a fost mutată la o biserică nou construită și toate ciudățeniile istoriei locului au fost uitate (din Exil, Ed. Albatros, 1997). Când soții Demetrescu au intrat în posesia casei, aceasta era o așa numită casolare–termen care definește o casă țărănească, o fermă în cea mai uzuală folosință a denumirii – pe care ei o au renovat-o și au transformat-o în casă de locuit și atelier. Însă în plimbările pe care le făceau în preajma noului lor domiciliu, au găsit ruina unei biserici părăsite, veche din secolul XI, complet acoperită de vegetație. Zidurile fără acoperiș, înlăuntrul cărora crescuse o pădure de smochini sălbatici, mai păstrau urme de frescă și pietrele de mormânt ale călugărilor cistercieni care o construiseră. Locul a produs o fascinație irezistibilă asupra familiei Demetrescu. Având acordul proprietarului, au defrișat interiorul și au pătruns între ziduri. Pornind de la ideea de a renova biserica spre a o transforma în atelier, au sfârșit prin a recondiționa un lăcaș de cult istoric, cu propriile mâini, cu ajutorul unor prieteni și oameni din sat, cu unele donații și banii proprii, în vara anului 1977, pentru ca în toamnă să fie organizată acolo o slujbă de sfințire la care au participat, pe lângă prelați ai Bisericii Catolice din Roma, toți locuitorii satului Gallese. Întâmplarea nu era una tocmai obișnuită, așa că povestea restaurării bisericii a făcut repede înconjurul lumii, ajungând și la exilații români din alte țări. Astfel, în expoziția pe care o prezintă la Paris în anul 1978, Camilian Demetrescu îl întâlnește pentru întâia oară pe Mircea Eliade, ale cărui cărți erau o permanentă sursă de inspirație pentru sculpturile sale. În seara aceleiași zile, în locuința soților Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Eliade îi cerea detalii în povestea bisericii, discuția prelungită mult în noapte constituind un declanșator pentru noua direcție pe care arta lui Demetrescu o va lua ulterior. Întors la Gallese, artistul hotărăște să părăsească domeniul abstract în care se manifestase arta sa până la acel moment, îndreptându-se spre un figurativ de sorginte religios, hotărâre care avea să-i sperie pe prietenii săi artiști și critici, care nu înțelegeau această „sinucidere artistică”, după cum se exprimau. Referindu-se la acel moment și la cea dintâi sculptură care i-a urmat, Camilian Demetrescu nota în cartea memoriilor sale: „Prima lucrare pe care am început-o în noul atelier, adică afară, în fața bisericii, a fost o cămașă de lemn. O formă sinuoasă din faza topologică, vrând să reprezinte o cămașă răstignită. Am făcut mai întâi un proiect cam de un metru, cu gândul să realizez apoi o formă parietală de mari dimensiuni. Dar în timp ce tăiam lemnul m-a cuprins ca o stare de mărturisire: mi-am dat seama că făceam cămașa mea. Cămașa pe care o îmbrăcasem fără să știu când începuse restaurarea bisericii. Rămăsesem cu ea, fără s-o mai scot niciodată. Am construit lucrarea pe mare (pe format mare – n.m.), am legat provizoriu părțile din care era compusă, am pus-o pe peretele bisericii și a rămas așa, mulți ani, neterminată. Până când, într-o zi, am dat-o jos și am desfăcut-o. Nu mai trebuia. O aveam pe mine”7. Povestea, emoționant relatată de protagonistul ei, poate fi urmărită și într-un fragment din filmul realizat de Marilena Rotaru pentru Televiziunea Română în decembrie 2004, cu prilejul invitației pe care echipa de televiziune o primise pentru deschiderea expoziției Camilian Demetrescu – Hierofanii. Forța simbolului. Între speranță și nihilism, de la Basilica di Santa Maria degli Angeli e dei Martiri din Roma. Întreaga filmare se constituie într-un document tulburător inclus în cunoscuta serie Memoria Exilului Românesc, realizată de Marilena Rotaru.
Noul parcurs artistic al lui Camilian Demetrescu nu a fost unul facil. De la problemele de ordin material pe care vânzarea întreruptă a vechilor opere au creat-o, la care s-a adăugat, la un moment dat, vandalizarea bisericii proaspăt renovate, de către gruparea Brigăzile Roșii și furtul instrumentelor electrice pentru modelarea lemnului (eveniment în care artistul a văzut un semn pentru întoarcerea la uneltele rudimentare și forța mâinilor), până la realizarea superbelor tapiserii care astăzi împodobesc sala de audiențe a Papei din Palatul Vatican, drumul a fost unul sinuos. Dar în aceeași măsură presărat cu satisfacții spirituale și recunoașteri pe măsură. În prefața catalogului expoziției Pentru a înfrânge balaurul, la Roma, Calcografia Națională, în 1981, Mircea Eliade scria: „Arta actuală a lui Camilian Demetrescu pare destinată unui om contemporan amenințat să piardă treptat toate libertățile pe care abia a învățat să le cunoască, fiind acesta, probabil, prețul pe care civilizația noastră va trebui să-l plătească pentru a evita o catastrofă termonucleară. […] (El) crede că redescoperirea simbolurilor creștine primitive poate să redeștepte interesul pentru gândirea neoplatonică, fundamentală în aprofundarea valorilor creștine autentice. Dar, mai mult decât atât: convins că în creștinism au confluit anumite valori din mitologia antică, și că, deci, acest patrimoniu de mituri și simboluri face parte integrantă din vechiul și noul testament, el crede că redescoperind semnificația acestor simboluri, omul contemporan mai poate coborî la izvoarele arhetipale ale experienței umane, pentru a-și înțelege mai bine propriul destin”8. Filozoful Rosario Assunto, pentru catalogul aceleași expoziții nota: „Reminiscențe romanice și protoromanice inevitabile, meritorii la un artist care s-a întors la figurativ și fructifică experiența abstractă. Ecouri îndepărtate dar și mai apropiate, îndelung meditate cu imaginația și sufletul exilatului… Mă gândesc la Judecata din urmă de la Voroneț…și la acele mânăstiri, al căror cer înseamnă pentru el timpul paradisului pierdut, după care ființa sa tânjește; și poate că cel mai neînsemnat gest artistic al său reprezintă dorința acelei întoarceri în timpul regăsit al vieții. Ceea ce înseamnă a ridica existența deasupra mărginirii sale”9.
Și într-adevăr ființa artistului a rămas mereu conectată la tot ceea ce s-a întâmplat în spațiul care l-a creat și format până aproape de jumătatea existenței sale (cum avea să spună și cum, profetic, avea să se adeverească), la cei aproape patruzeci și cinci de ani împliniți când a părăsit România. Revoluția română din decembrie 1989 îl găsește la Milano, unde participa la o mare manifestație împotriva lui Ceaușescu. Dezamăgit de felul în care sacrificiul de sânge al românilor a fost ilustrat de unele gazete din Peninsulă („Il Gironale publica titlul de scandal «România, iată un puch în pur stil bolșevic», iar în subtitlu «Inventat un război quasi inexistent, contra unui inamic fantomă». Săptămânalul Il Sabato (din 13-I-’90) publica un articol al unui fost funcționar la ambasada din București, Franco Bandini, intitulat «Timișoara, golpiștii în acțiune», în care definea revoluția română drept «cea mai formidabilă balivernă…din toate timpurile»”10), Camilian Demetrescu își caută aliați pentru a strânge ajutoare umanitare și a le duce românilor din țară. Găsește în echipa editorială Il Cerchio din Rimini prieteni de nădejde, astfel se demarează tipărirea Bibliei în limba română, în versiunea Gala Galaction și Vasile Radu, cu sprijinul financiar al cetățenilor italieni. Despre această acțiune găsim o emoționantă însemnare în volumul său de amintiri: „Un număr impresionant de italieni au răspuns la apelul Comitetului nostru, fondat la Gallese, imediat după revoluție, pentru editarea Bibliei, care preciza, în final: «Dacă vrei să dăruiești o Biblie unui frate român, o dată cu contribuția te rugăm să ne dai numele și adresa, care vor fi tipărite pe coperta interioară a cărții, pentru ca acel care o va primi în dar să știe că are în Italia un prieten adevărat. În acest fel se va naște între voi o înfrățire întru Cristos, pentru totdeauna»”11. S-au tipărit până la urmă două ediții, în tiraje mari, Il Cerchio fiind și Editura care-i publică volumele italiene: Nel letto di Procuste (paradoxuri ale secolului XX – Aforisme și desene), 1994; Exil – Le prove del labirinto, 1995; Solstizio Eterno – Il Simbolo nell’Arte Romanica (despre Bazilicile din Etruria), 1997 precum și volumul al doilea al acestei serii, cu titlul Proverbi di Pietra (despre domurile din Piacenza și Ferrara), publicat în anul 1999.
Întoarcerea la simbol (sintagma este și subtitlul celui de-al doilea volum din seria Exil, publicat de Editura Muzeului Literaturii Române din București, în 2009) este considerată de Camilian Demetrescu o realfabetizare obligatorie a omului modern, considerând că „educația nu constă doar în a ști să scrii și să citești, ci în capacitatea de a da un sens existențial și moral a tot ceea ce vedem în jurul nostru”. Într-un interviu acordat în Italia, la apariția volumului Proverbi di Pietra, acesta afirma că deși „trăim într-o civilizație dominată de comunicarea vizuală, totuși mesajul figurativ creștin al catedralelor a devenit de neînțeles pentru noi. Am inventat mijloace extraordinare de comunicare, dar nu mai știm să comunicăm. Mașinile sunt atât de sofisticate încât pot comunica între ele fără știrea omului. Și cu cât mașinile de răspândire a culturii sunt perfecționate, cu atât cultura se răspândește mai puțin”. Anterior acestei afirmații, în primul volum al seriei Exil, publicat în Italia în anul 1995, găsim tema enunțată și mai tulburător: „În ciuda fantasticelor «realități virtuale», construite artificial – care nu au nimic comun cu realitatea invizibilului – omul de astăzi e ființa cea mai săracă în imaginație din câte au trăit pe acest pământ. Spiritualmente, civilizația occidentală de astăzi, construită pe golul miturilor și pe deșertul morții lui Dumnezeu, e cea mai șubredă și mai sterilă din câte au existat”12.
Dispariția simbolurilor în iconografia creștină contemporană este un subiect asupra căruia atrage atenția Camilian Demetrescu într-o Scrisoare deschisă preoților noilor biserici de astăzi și de mâine/Lettera aperta ai sacerdoti delle chiese nuove di oggi e di domani (publicată pe platforma architetturasacra.org): „Avem nevoie urgentă de o revenire la iconografie, evident fără a imita trecutul, într-un spirit de reînnoire în continuitatea marii tradiții creștine, […] Divorțul dintre arhitectură și celelalte arte a dat naștere acestui vid în cadrul noii biserici parohiale, mari sanctuare și diverse alte garaje pentru suflete care au răsărit în oraș – (citând aici expresia istoricului de artă austriac Hans Sedlmayr, care numește noile catedrale avangardiste «garaje pentru suflete»). […] Evident, arhitectul modern trebuie să lucreze în libertate absolută, fără nici o obligație de a imita modelele din trecut […]. Este liber să-și imagineze forme noi, fără totuși să arunce înțelesurile originare, la fel cum preotul nu își poate scoate veșmintele liturgice pentru a celebra Liturghia în blugi, precum «preoții muncitori» ai teologiei eliberării. Sensul sacru al ritualului arhetipal nu poate fi trecut cu vederea”.
Îngăduirea pe care reprezentanții bisericii catolice i-au făcut-o, permițând expunerea operelor sale în Basilica di Santa Maria degli Angeli e dei Martiri din Roma, într-o biserică vie, cum o numește artistul, în care se oficiază zilnic servicii religioase, sub frescele lui Michelangelo, a fost o dovadă în plus pentru aprecierea de care s-a bucurat arta lui Camilian Demetrescu în Italia, și nu numai. La care se adaugă, desigur, dorința Papei Benedict al XVI-lea de a găzdui în permanență tapiseriile donate de Demetrescu în cabinetul său de lucru, precum și în sălile de audiență, unde se găsesc și astăzi. Marele cărturar român, adoptat de însorita Italie, s-a stins din viață pe 6 mai 2012 la Gallese și își doarme somnul de veci în biserica sa din secolul XI. A apucat să-și vadă împlinit visul de a expune în România, în anul 2000, la invitația Ministerului Culturii. Expoziția a fost deschisă pe 5 iunie în clădirea Teatrului Național din București și a purtat titlul Camilian Demetrescu 30 de ani de arta in Italia. 1969 – 2000. Cu acest prilej, dar și cu altele, a revenit de mai multe ori în România. După dispariția sa, Mihaela Demetrescu, soție și colaboratoare fidelă, fără ajutorul căreia mare parte din opere nu ar fi fost realizate (artistul a recunoscut întotdeauna acest lucru, insistând pe pronumele personal la persoana întâi plural atunci când se referea la activitatea de realizare a lucrărilor), a continuat neobosită munca de promovare a operei marelui om de cultură și spirit. Ulterior, fiul cel mic, Emanuel Demetrescu, doctor în arheologie, a preluat și continuă această muncă.
În România a existat o vizibilitate mediatică favorabilă artistului, prilejuită de expoziția din anul 2000 de la București, sau de difuzarea filmului Marilenei Rotaru. Apoi tăcerea, uitarea, sau pur și simplu ignoranța s-au așternut peste numele Camilian Demetrescu. Manifestări ale unei patologii despre care, prezent la Şcoala de Vară de la Memorialul Sighet, în anul 2005, acesta spunea: „Maladia timpului nostru, cea mai gravă dintre toate, mai rea decât cancerul, decât infarctul, tuberculoza sau sida, este fără îndoială pierderea memoriei, a memoriei individuale și colective, boală molipsitoare ca o epidemie de ciumă fără precedent în istoria omenirii, care lovește mai ales tinerii. Mulți dintre ei, ajunși în faza galopantă a maladiei, nu mai vor să știe nimic din ce a fost înaintea lor”. Grație eforturilor familiei sale, dar și a celor care l-au cunoscut și apreciat, numele și opera artistului sunt încă vii în memoria publică. În Italia, în luna ianuarie a acestui an, la zece ani de la dispariția artistului, așa cum menționam în debutul acestui text, s-au organizat expoziții omagiale, de o instituție românească (Accademia di Romania din Roma) și de altele italiene. Nu știu însă cât de prezent este numele Camilian Demetrescu în lumea artiștilor sau a scriitorilor din țara noastră. A celor disperați să creeze în spiritul vremurilor, ancorați excesiv în lumea care le malformează talentul și ceea ce rezultă apoi în urma zbuciumului lor. Dar și despre această stare de lucruri ne vorbește maestrul, de dincolo de vremuri. În jurnalul său de atelier, într-o notiță datată 1980, se poate citi: „Suntem obișnuiți să spunem că arta trebuie să fie expresia timpului nostru. E un punct de vedere cu totul modern. Pentru Goethe «Talentul mediocru este întotdeauna prizonierul timpului și se hrănește cu ceea ce el conține»”13.

 

 

Note
1 Giuseppe Sergio Balsama, Omagiu adus marelui artist Camilian Demetrescu, un român ilustru din Italia, în gazeta românească.com, 20.01.2022
2 Camilian Demetrescu, Exil. Încercările labirintului, Editura Albatros, București, 1997, volum apărut inițial în varianta italiană, cu titlul Exil–Le Prove del labirinto, editat de Il Cerchio, Rimini, 1995
3 memoria.ro, Interviu cu Camilian Demetrescu, articol preluat din România literară, nr. 11/1999
4 Exil, op. cit, pp.7-9
5 Exil, op. cit, p.41
6 Din Camilian Demetrescu. 30 de ani de artă în Italia 1969-2000, album editat de Ministerul Culturii din România, Oficiul Național pentru Documentare și Expoziții de Artă, București, 2000, p.11
7 Exil, op. cit, p.195
8 Camilian Demetrescu. 30 de ani de artă în Italia 1969-2000, op. cit, p.73
9 Op.cit, p.75
10 Exil, op.cit., pp.320-321
11 Op. cit., p.337
12 Op. cit, p.360
13 Camilian Demetrescu. 30 de ani de artă în Italia…, op. cit., p. 78

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg