Vasile Muscă
Centrul de la margine
(însemnări, meditații, aforisme)
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2017

Printre bucuriile care mi-au fost date să le trăiesc în plină epocă comunistă, ca student la Universitatea „Babeş-Bolyai”, în cadrul secției de filosofie, a fost și întâlnirea cu câțiva dintre profesorii (pe atunci unii doar lectori) ai acesteia: Ion Aluaș, Vasile Muscă, Andrei Marga, Achim Mihu, Petru Iluț, Traian Rotaru, Tudor Cătineanu, dar și cu câțiva profesori ai facultății de istorie: Hadrian Daicoviciu, Pompiliu Teodor, Camil Mureșan. Cu toții, la cursuri și seminarii, erau altceva decât se putea vedea și trăi în cotidian atunci. Erau bucurie. O anume lumină care te dirija în felul cum trebuie să gândești, să știi și să faci lumea, să o înțelegi. Prin ei, mai ales prin ei, am trăit oarecum alături de timp. Într-un altfel de univers, unul paralel, sau, cum se spune acum, în universuri paralele.
O bucurie constantă, atunci și acum, este întâlnirea (acum mai des prin cărți) cu Profesorul Vasile Muscă. Ca mai toți colegii săi de generație, și-a publicat cărțile după anii ’90. Cărțile, adică opera. Încă nedefinitivă.
Profesorul Vasile Muscă – filosof și istoric al filosofiei, dar și Maestru – și-a axat studiile pe ceea ce îi era mai drag: filosofia antică greacă, filosofia germană și filosofia românească. Despre aceste trei culturi filosofice a scris cărți (studii, monografii etc.) de mare profunzime, a tradus din mari gânditori germani, a dus la capăt traducerea operei lui Plotin și, fără tăgadă, a format mulți discipoli întru filosofie. În 1996 a fost distins cu Premiul „Vasile Conta” al Academiei Române.
Printre cărțile scrise de Profesorul Vasile Muscă, mai aproape cred de sufletul său, sunt și trei volume de „însemnări, meditații, aforisme”: Spusul și de nespusul (2003, 2008, ediția a II-a),
Cunoașterea de seară (2014) și Centrul de la
margine (2017). Despre această din urmă carte voi scrie textul care urmează. Nu insistând asupra unor teme prezente în cele trei volume (filosof – istoric al filosofiei, Maestru – discipol, vocație – educație, filosofie – poezie, clipă, iubire, Dumnezeu, credință, moarte, devenire, întoarcerea aceluiași, sensul vieții, sistem – fragment etc.), cât, mai ales, încercând o cale a gândirii și înțelegerii a ceea ce stă scris și nescris, spus și nespus în ele. O cale, evident nu singura posibilă.
În „meditația” de la începutul volumului, autorul pune în relief felul cum concepeau anticii (și medievalii) cosmosul, universul și modul modern de înțelegere al acestuia. De la un univers finit la unul infinit. De la unul care are centru și margine, la unul cu centrul și marginile peste tot. Unul cu o ierarhie bine stabilită, celălalt fără putința de a stabili una. De la o „aristocrație” dată de perfecțiune, de calitativ, la o „democrație” dată de cantitativ, de matematică, care duce la neputința stabilirii unei anume ierarhii, duce la relativism, scepticism, postmodernism. Într-un univers infinit, ba chiar în multivers, centrul este dat doar de punctul de referință. Care poate fi oriunde.
Oriunde, dar nu atunci când gândim omul. De la Socrate încoace, omul este Centru. Și el, omul, cu gândirea și trăirea sa, trăiește într-o lume finită. Omul european își are rădăcinile culturii sale, temeiul său, în cultura greacă antică. Tot cultura greacă va da și osatura teologică și dogmatică a religiei creștine. Temei și ea a culturii filosofice europene. Mai este, însă, în cadrul oricărei culturi, ceva care-i stă ca temei, acest temei este poezia. Toate trei sunt și vor fi mereu contemporane. Împreună. Un Tot. O Ființă în trei Persoane, dacă se poate spune așa. Cu ele, prin ele, punem la un loc finitul și infinitul, le putem gândi și trăi, adică le putem înțelege.
Numai că omul, individualul, este de la naștere și până la moarte. Finit deci. Nici gândirea, nici trăirea, nici înțelegerea (înțelesul) său nu pot fi altfel. Dar așa fiind, finit fiind, el este la modul absolut. Asta poate însemna că, la modul absolut dat de finitudinea sa, în fiecare om este prezent un anume „sistem filosofic”, ori fragmente bine conturate care trimit la acesta. Intuindu-l și, prin aceasta, făcându-l prezent.
Fragmentele dlui Vasile Muscă fac și ele parte dintr-un centru. „Sistemul este tentativa al cărei autor sunt Eu (un anumit eu) de a chema lumea la ordine, de a o pune într-o anume ordine care este a mea (a gândirii mele). Menirea unui sistem este de a-l pune la adăpost pe autorul ei, sporindu-i gradul său de securitate într-o existență care de acum a devenit cea a lui. Prin sistem, lumea devine și a mea – lumea este așa cum o vreau și o gândesc eu” (p. 164). Și: „Opțiunea mea pentru fragmentarism este expresia neputinței mele de a ridica un sistem” (p. 58). „Sistemul” și „fragmentul” nu se opun, sunt împreună. Dacă sistemul își aduce în sine toți individualii, fragmentul este și el parte a unei presupuse „case”, a unei lumi care este încă neridicată (nespusă) ca fiind sistem. Chiar și neridicată (needificată) până la capăt, „casa” există, finit fiind omul, la modul absolut.
Ba, mai mult; dacă sistemul are un singur centru, fragmentul se poate constitui ca fiindu-și sieși, cu fiecare și prin fiecare, propriul său centru. Valoric, centrul se mută și este în fiecare „margine”. Toate aceste centre-margine, adunate în carte, constituie și instituie o Carte. Iar Cartea este Casa. La modul mistic înțeles, deci la modul poetic, Casa este autorul însuși. Nu numai mântuirea și nemurirea sa, ci Dumnezeu însuși.
Dacă fiecare om, finit fiind, ca absolut fiind el înțeles, atunci fiecare om ar putea fi gândit ca fiind dumnezeu. Nu Dumnezeu. Oricum, am relativiza nepermis poate, și, așa gândind, n-am putea vorbi decât de un dumnezeu statistic. De larg consum. Cu o ierarhie valorică dată de „valoarea de întrebuințare” și profit. Ieftin, bun și nefiabil.
În gânduri scrise limpede, clare, dl Profesor are în seamă în primul rând Centrul filosofic, care este omul. Omul generic. Omul autor. Omul cu gând metafizic.
Propriu omului, adică celui iubitor de înțelepciune, îi este filosofia. Gândul filosofic. Istoria gândirii gândului. Propriu omului îi sunt rațiunea, gândirea. Dar și trăirea. Filosofică sau cotidiană. Politică, morală, socială.
Acolo unde metafizica „se împotmolește”, vine poezia. Nu să „salveze” metafizica, ci omul. „Ambiția metafizicii este de a se prezenta drept cunoaștere rațională, conceptuală a transcendentului, știință a Absolutului. … în această calitate a sa metafizica este imposibilă. Cunoașterea omenească nu poate ajunge la transcendentul care depășește limitele experienței sale sensibile. /…/ În avânturile sale cele mai sublime, speculația filosofică se poate înălța atât de sus deasupra realității încât cuvântul pierde legătura cu lucrurile, se rupe de ele. Gol de conținut, el devine sămânță aruncată pe stâncă stearpă. /…/ Ca om al cuvântului, poetul prezintă o stare de excepție. El este acela care poate reface legătura ruptă dintre lucruri și cuvânt. …/… Cuvântul poetic poate arunca, astfel, o punte către Absolut. …/… Prin cuvântul său inspirat, venit din transcendent, poetul păstrează legătura cu transcendența și are conștiința gravă a acestei legături” (p. 38).
Transcendentul (Absolutul, Dumnezeu) este cel care leagă, îngemănează oarecum metafizica și poezia. Îngemănate fiind, spun că ele sunt din începutul lumii. De aceea vor fi până la sfârșitul ei. Prin metafizică, transcendentul „urcă” din om, prin gândire, până acolo unde nu se mai poate ajunge pe drum metafizic (în întunericul cel mai luminos). Aici ortodoxia are calea mistică. (Vezi D. Stăniloaie, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie) Prin poezie – „prin cuvântul său inspirat, venit din transcendent” –, transcendentul „coboară”, se face prezent în om, în trăirea sa. Devine iubire. Viață.
Dacă avem în vedere „centrul” și „marginea” (titlul cărții trimite la un sisem existent in nuce), am putea spune că marginea (fiindul) nu poate cunoaște decât negativ centrul (ființa), dar și că centrul „coboară” (vezi „personanța” la L. Blaga) în margine, făcând-o posibilă și întemeidu-i-se acesteia drept centru.
Numai că, omul nu este numai gândirea sa, sau istoria gândirii sale, el este deopotrivă și trăirea sa. Împreună fiind ele în om, în cel de zi cu zi, îi dau înțelesul. Abia când omul are (pentru sine) un înțeles, abia atunci el este. Abia când, prin „cunoaștere metafizică” știm că transcendentul (Absolutul, Dumnezeu, Unu) nu poate fi cunoscut, abia atunci el are un înțeles. Și este. Acest este, este de la nașterea și până la moartea omului.
Când are un înțeles, omul este. Abia atunci este singurătate. Singurătate de la început la sfârșit. Abia atunci poate începe filosofia. Aceea care începe cu: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Singurătatea omului este „plină” de singurătățile celorlalți. Înăuntrul singurătății sale omul nu este singur. Și totuși, el este o singularitate. Unic. Unicul omului este cel care îl întemeiază. În primul rând ca „unicitate statistică”. Puțini sunt cei care „sar” din statistic. Și aceștia supuși fiind „vicleniei rațiunii”.
În aceste „fragmente” nu mi se pare neapărat de interes omul în general, ci omul care scrie, care le scrie. În toată profunzimea și limpezimea textelor nu văd doar gândul metafizic, ci trăirea acestuia de către cel ajuns spre final de clipă. „Rămâi singur, tot mai singur, până ajungi în fața singurătății ultime…” (p. 154). Singurătatea ultimă încheie sistemul. Ea poate fi, și este, tu însuți. Poate fi iubirea. Poate fi Dumnezeu. Poate fi, așa cum este în acest fragment, moartea. „Scriu uneori și poezie. Nu neaparat în momentele mele cele mai bune, de inspirație, ci doar atunci când din singurătatea mea (s.n.) caut un drum către Dumnezeu” (p. 155). Am stăruit mai sus asupra diferenței existente între metafizică și poezie. Ambele țin de singurătate, dar, pentru autor, poezia este aceea care poate da Calea. Poate că, des invocata Întoarcere a Aceluiași, este Calea. Din eternitate în eternitate. Adică Singurătatea deplină. Frigul cosmic.
„Desigur, după ce ai trecut prin viață, sună foarte ciudat să te întrebi dacă viața a avut un sens și care a fost acela” (p. 189). Viața n-are nici un sens, stă scris în alte, dese, locuri. Nu elogiu vieții aduc textele de față, cât mai ales elogiu tinereții. Și rațiunii. Și iubirii. Și femeii. Așa fără sens cum pare a fi, sau este, viața este. Cine nu este, nu poate fi fericit. În fapt, viața întru filosofie este un pelerinaj, o asceză care trebuie să te pună pe Cale. În eternitatea clipei. În eternitatea lui aici și acum. Chiar dacă acestea, unice fiind, una fiind, sunt în transcendent.
Metafizic vorbind, mistic vorbind, poetic vorbind, transcendentul (eterna reîntoarcere a Aceluiași) este Cartea. Această carte, care este aici și acum. Către această carte a avut loc pelerinajul, asceza. Cartea coboară în finit, pentru a putea fi. Cartea s-a deschis înăuntrul limbii, care i-a devenit Casă. În Centrul lumii nu autorul stă acum, ci Cartea. Cartea sa.
„Centrul de la margine” mai poate avea înțelesul că el, centrul ca om, se află la marginea singurătății ultime, care este moartea. Când eu sunt, moartea nu este, când moartea este, eu nu mai sunt. Deci moartea nu este. Spune Epicur. Sigur că este. Dar, pentru elite, pentru cele supuse „vicleniei rațiunii”, pelerinajul, asceza (singurătatea este o asceză) au loc nu spre moarte, ci spre Cartea (ca revelație) care a venit în om, în limbă, ca să fie. Și este. Când nu mai sunt eu, Cartea este.