În gîndirea Stagiritului universalul este dedus din datele realităţii, din modul în care senzaţia afectează simţurile individului. De aici, gîndirea prelucrează „logic şi cronologic” formele inteligibile, obiectul pur al gîndirii care este forma (morfe, eidos).
Şi la nivelul intelectului operează perechea conceptuală materie (capacitate imaginativă am numit-o noi, acordîndu-i un sens mai larg)– formă (imaginativ poietic rațional aprioric, acordîndu-i iar un sens mai larg și elaborat), ca atare intelectul este format din două părţi, o parte pasivă numită nous patheticos şi o formă activă numită nous apatheticos.
Nous patheticos este materie, adică pură potenţialitate, pe cînd nous apatheticos este act, energeia, morphe, intelect activ. Teremenul de intelect activ în sensul de nous poieticos, de intelect (imaginativ poietic, n.n., M.A.) productiv, creativ, nu apare la Aristotel ci, se pare, pentru prima oară, la un discipol al acestuia, Alexandru din Aphrodisia.
Hegel1 crede că acest intelect poietic sau intelect activ, pe care Stagiritul îl mai numeşte uneori şi nous theoreticos, este „punctul suprem”, acel ceva privilegiat în care se unesc dynamis, energeia şi entelecheia. Acest ceva (substantia) absolut, ceea ce este în sine şi pentru sine, este ceea ce este şi nemişcat, imobil şi etern „dar care în acelaşi timp «pune în mişcare», este «activitate» pură, actus purus.” 2 Noi numim acum acest lucru, mai elaborat, drept imaginativ poietic ca fiind facultatea apriorică a intectului prin care se face posibilă lumea/lumile posibile inteligibile, raționale. Scolasticii considerau că această activitate pură, acest intelect activ este însuşi Dumnezeu, iar alţii au denumit-o Primul Motor sau Primul Mişcător Nemişcat. Și noi, prin dezvoltarea acestei structuri a intelectului uman, structură imaginativă și poietică, creatoare de lumi posibile, am dezvoltat însăși acea capacitate care cuprinde totul, inclusiv Unul care era visul filosofilor greci.
Am arătat cu puţin timp înainte că intelectul pasiv, de tip dianoetic, are funcţia de a gîndi la modul abstract, discursiv, pe cînd cel activ „gîndeşte totul dintr-o dată”, fiind un intelect pur intuitiv, dar acesta nu se poate manifesta decît aplicîndu-se structurilor latente, imaginative și poietice, ale primului. Prin urmare, sensul în care se dezvoltă gîndirea este unul invers decît la Aristotel, termenii căpătînd valențe opuse gîndirii Stagiritului. Acest imaginativ uman este produs, ex nihilo, din însăși subiectivitatea individului uman. Prin urmare, ideile reproduse mai jos, idei aristotelice, nu își găsesc confirmarea, cu atît mai mult cu cît acestea își au originea într-un prim motor nemișcat.
Din acest motiv, intelectul activ este şi cel dator a releva principiile ştiinţei care nu pot fi cunoscute prin intermediul intelectului pasiv. Prin urmare: „Deoarece totuşi numai intelectul intuitiv este mai adevărat decît ştiinţa, principiile sunt obiectul intelectului intuitiv. Acesta este adevărat şi pentru motivul că demonstraţia nu este principiul demonstraţiei, deci nici ştiinţa nu este principiul ştiinţei. Dacă în afară de ştiinţă nu posedăm nici o altă facultate de a cunoaşte adevărul, intelectul intuitiv trebuie să fie principiul ştiinţei. Astfel, intelectul intuitiv este principiul principiului ştiinţei, întocmai cum totalitatea ştiinţei este într-un raport asemănător cu totalitatea lucrurilor”3.
Aşadar, nu există ştiinţă care să nu înceapă de la principii, iar principiile, la rîndul lor, nu pot fi cunoscute decît de către intelectul intuitiv. Formele, percepute de intelectul pasiv drept noţiuni abstracte, sunt imagini ale formelor inteligibile din structura fundamentală a imaginativului poietic care apar în intelectul pasiv prin reflectare (speculație) ca într-o oglindă. „Iar Intelectul se gîndeşte pe sine însuşi percepîndu-se ca inteligibil. El devine inteligibil atingîndu-se pe sine, astfel încît Intelectul şi inteligibilul devin identice. Căci Intelectul este receptacolul inteligibilului şi al Fiinţei; /el/ se actualizează cînd le posedă, astfel încît această /actualizare/, mai curînd decît acea /aptitudine de a fi receptacol/ este ceea ce Intelectul pare să posede ca pe ceva divin.”4 Acest lucru își găsește, cu adevărat, sensul cît timp admitem că știința și cunoașterea în genere au un izvor divin, ceea ce nu e cazul în cadrul teoriei imaginativului uman dezvoltate de noi.
Prin această operaţiune descrisă de Aristotel dar care nu este acceptată de către noi, noeticul reduce ontologicul la gîndire, esenţa realităţii se valorifică în acea „gîndire care se gîndeşte pe sine” acel noesis noeseus noesis, apropiat oarecum de spaţiul esenţelor platoniciene care este Ideea.
La acest moment gîndirea platonică şi gîndirea aristotelică devin reductibile, lucru pe care îl vor sesiza şi fructifica neoplatonicii. Acesta este și motivul pentru care grecii nu au putut accepta niciodată poieticul „ex nihilo”, întrucît, cum spuneau ei, „ex nihilo nihil” lucru pe care l-a demonstrat inexact încă în primele capitole ale acestei lucrări.
Neoplatonismul este curentul filosofic cel mai însemnat de la Aristotel şi pînă la sfîrşitul filosofiei antice greceşti. Numită de unii şi „Şcoala Alexandrină” aşa cum se găseşte dezvoltată şi în Prelegeri de istoria filosofiei a lui Hegel şi în alte multe lucrări, termenul nu este unul tocmai exact, deşi acest lucru a fost sesizat încă de mult timp, această denumire a continuat să fie folosită pînă în contemporaneitate. Totuşi, savanţi contemporani însemnaţi au încercat să corecteze acest lucru, aşa cum face şi Thomas Withttaker într-o cunoscută lucrare.5 Acesta arată că termenul de alexandrinism poate fi potrivit pentru platonismul evreiesc al lui Philon sau pentru cel creştin al lui Origen sau Clement, avînd în vedere faptul că ambele tipuri de gîndire provin din Alexandria.
În ceea ce îl priveşte însă pe Plotin, acest lucru nu mai este sustenabil, luînd în considerare că acesta a ucenicit la Ammonius Sakkas (hamalul, purtătorul de sac), iar atunci cînd va începe să elaboreze propria filosofie se va fi aflat deja la Roma.
Sunt unele opinii care susţin că filosofia antică se termină odată cu moartea lui Marcus Aurelius, şi că de fapt, ca sistem sustenabil, aici îşi află sfîrşitul şi filosofia stoică.
În ceea ce priveşte „Şcoala Alexandrină”, s-a sustinut teza, combătută, totuşi, încă de Hegel6, după care neoplatonismul nu este decît un soi de eclectism, o filosofie cumva la mîna a doua, deoarece adevărata gîndire antică s-a sfîrşit odată cu secolul al II-lea d.Ch., lucru care, chiar dacă ar fi adevărat, nu schimbă cu nimic problema.
Afirmaţia, deşi aproape generalizată, riscă să stîrnească zîmbete printre cercetătorii serioşi ai filosofiei, întrucît neoplatonismul este unul dintre curentele de primă importanţă ale filosofiei iar Plotin unul dintre filosofii elini de primă mînă.
Neoplatonismul este un curent cumva „al fino dell ultimo respiro” al filosofiei greceşti, iar Plotin geniul metafizic incontestabil al acestei perioade. S-a reproşat filosofiei neoplatonice înclinaţia sa aproape morbidă spre magie, spre divinaţie, dar nu trebuie uitată perioada în care această filosofie apare, cînd influenţa orientală, de după campania lui Alexandu, devine manifestă, cînd germenii creştinismului încep să rodească în întregul teritoriu roman.
De fapt, în această perioadă, filosofia este ultima redută a culturii antice în luptă cu noile curente de gîndire, cu noua mentalitate ce stă să apară, cu un nou tip de om care, încetul cu încetul, se va naşte din ruinile Imperiului. Asimilarea elementelor marginale, respectiv a culturilor emergente, nu mai era posibilă pentru cultura greco-latină. Structura acestei mari culturi se va destrăma încet, începînd cu extremităţile. Nimic din latura politico-administrativă şi juridică nu se putea opune acestui curent, care era în primul rînd un curent de idei care tind să transforme irevocabil structura imaginativului grecesc, punînd primele fundamente ale celui specific european din care se va naște o nouă lume, cu alte viziuni, cu alte valori, construindu-se în jurul mentalității și viziunii despre lume a noului curent apărut: creștinismul. Pentru că oricît am încerca sa transferăm caracteristicile și valorile omului grec antic spre Europa, ne vom izbi de zidul puternic al ideilor creștine care au creat un nou tip de om, o nouă lume diferită total de cea antică grecească de la care moștenește spiritul dialectic și critic.
Singura în măsură să se interpună acestora şi să dea bătălia finală a fost filosofia. Numai că între raţiune şi misticism, filosofia elină nu era dispusă să cedeze cu totul acestuia din urmă, iar gîndirea metafizică plotiniană nu este altceva decît o sinteză genială a celor două curente ce dominau lumea greco-romană în secolul al III-lea d.Ch., și o punte de legătură între structura imaginativă a vechii lumi și cea a celei noi aflată in statu nascendi.

 

 

(Din lucrarea Imaginativ și adevăr)

 

Note

1 Op. cit., p. 584.
2 Idem, ibidem.
3 Analiticele secunde, II, 19, 99 b.
4 Aristotel, Metafizica, XII, 7, 1072 a. Am preluat traducerea lui Andrei Cornea. Pe parcursul acestei lucrări vom mai folosi şi traducerea Bezdechi, iar în unele cazuri traducerea noastră.
5 Vidi, Thomas Withttaker, Neoplatonismul – Un studiu asupra istoriei elenismului, Ed. Herald, Bucureşti, 2007.
6 Hegel, Op. cit., vol. II, p. 160.